Monica Frangulea, arhitect: ”După ce scapi de boală, nu simți doar că ți s-a dat a doua șansă. Se duc fricile, își pierd valoarea toate lucrurile materiale, și, în evoluția ta de zi cu zi, ești mai combativ, mai serios, mai activ, mai detașat, nu mai porți ranchiună”.

Monica Frangulea este arhitect cu portofoliu internațional, specialist în iluminat arhitectural, director al Fundației Juxta și un promotor al soluțiilor smart de dezvoltare urbană. De altfel, anul trecut, în noiembrie, Monica Frangulea a primit premiul de excelență Smart City. Era un copil când a decis să urmeze această profesie și a muncit mult pentru a duce performanța la un alt nivel. A lucrat ca arhitect în Grecia timp de 12 ani și în Canada timp de 8 ani. A învins cancerul și s-a concentrat pe performanță. După 20 de ani de diaspora, s-a întors în România, unde predă, și a început o cercetare doctorală.

De ce arhitect?

Monica Frangulea: De când eram foarte mică îmi plăcea să desenez, mai cu seamă case. În ziua de azi, când mă uit la acele desene nu-mi vine să cred cât de bune sunt și ce puteam să fac la 6-7 ani. Făceam și machete de case, dar nu le-am păstrat. Le făceam din cutii de carton, le decupam, le coloram și deveneau case tridimensionale.

Am constatat, după o viață și o carieră în arhitectură, că cei într-adevăr foarte buni în arhitectură au lucrul ăsta cumva înnăscut. Am avut colegi la pregătire care se chinuiau foarte mult să învețe tehnica, dar și-au dat seama că nu reușeau să ajungă la performanță și mulți au renunțat. Deci trebuie să ai ceva genetic.

Cine ți-a dat ție gena asta?

Monica Frangulea: Cred că mama. Părinții mei nu sunt același profil ca mine. Tata e inginer de aviație, iar mama a terminat Cibernetica – ASE. Dar bunicii mei din partea mamei erau fotografi profesioniști, aveau un studio la Tecuci, Olteanul se numea. Poate de acolo, de când eram mică, am putut vedea un studio foto, lucrau pe negativ, acolo am văzut cum se retușau fotografiile. Bunicul din partea tatălui a fost director în București, la o fabrică de confecții. El își confecționa singur acasă, făcea lucruri foarte complicate – pălării bărbătești, costume, haine, avea toată aparatura, mașinile alea speciale de cusut, de mari dimensiuni. Avea birou de făcut tipare și le făcea singur, ceea ce este foarte complicat.

De ce, dintre atâtea opțiuni pe care le aveai în jurul tău, una mai fascinantă ca alta, ai ales totuși arhitectura?

Monica Frangulea: O colegă a mamei mele avea o fată care era studentă la arhitectură. Eu cochetam deja cu ideea, ai mei probabil la fel. Văzuseră cum desenam și cum făceam machete.

A trebuit să mă decid efectiv dacă fac arhitectură în clasa a cincea. Făcusem Școala de Muzică numărul 1, cu 8 ani de zile de pian. Se pare că eram destul de bună, iar profesoara mea de pian i-a rugat pe ai mei să decidă dacă optez pentru o carieră muzicală. Dacă era cazul, trebuia să mă transfer la Liceul de Muzică pentru ca de acolo să continui spre Conservator.

Ai mei m-au întrebat și, probabil și de frica efortului extraordinar care era cu muzica, am ales arhitectura. Aveam concerte la Sala Dalles tot timpul, erau în fiecare trimestru concerte cu public, emoții, stres, trebuia să exersez zilnic ore la rând și probabil m-am temut de munca asta susținută, așa că am ales arhitectura.

Am început pregătirile pentru Arhitectură în clasa a X-a.

Intrasem la Colegiul Național Sfântul Sava și, în clasa a X-a, am aflat de un curs oficial organizat la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București pentru cei care se pregăteau să intre la facultate.

M-am dus cu o colegă de-ale mele și aveam să realizez că eu eram cea mai mică dintre toți: mai erau câțiva de-a XI-a și majoritatea erau în an final. Profesorii de la Universitate au fost extrem de impresionați de cât de bună am fost.

Arhitectura este o universitate de performanță. De ce ai căutat performanța și cum de vorbești așa de lejer despre ea?

Monica Frangulea: Din cauza profesorilor mei de la universitate, care au pus mâna pe mine din clasa a X-a și mi-au chemat părinții la facultate după acel curs.

Să ne înțelegem, în clasa a X-a, în timpul liber, eu învățam geometrie descriptivă, axonometrie, ce înseamnă desenul artistic făcut la nivel profesionist. Profesorii mi-au chemat părinții la școală și le-au spus: ea este extraordinar de bună. Din momentul ăsta noi ne asumăm răspunderea să o pregătim pentru facultate. Și de atunci am început. Practic, eu am intrat la facultate din clasa a zecea.

Nu e prea mult? Nu era obositor? Sfântul Sava este elită… și atunci era. Pian, matematică, decizii în clasa a cincea, facultate în clasa a zecea… nu e presiunea prea mare?

Monica Frangulea: Era pe vremea lui Ceaușescu și nu prea aveam ce face cu timpul. În liceu și în facultate, colegele mele făcuseră ceva suplimentar: balet, un instrument muzical sau mai știu eu ce. Băieții făceau sport. Chiar am avut un coleg de facultate, un arhitect de mare anvergură actualmente și care a fost campion național de înot.

Presiunea nu mi s-a părut prea mare nici atunci, nu mi se pare nici acum. Cred că eram foarte încântată că ajunsesem la performanță de mică. Când intri la facultate și ai deja 3 ani de pregătire, ești mult mai bun decât ceilalți fără să fi făcut tu ceva extraordinar. Plus că mă cunoșteau toți profesorii din facultate până la rector. Toți aveau pretenții, toți mă cunoșteau, probabil colegii credeau că aveam pile, deși nu se punea problema.

Ce putea să-ți mai spună ție facultatea când ai devenit studentă, tu făcând pregătire cu profesorii de la facultate de la 16 ani?

Monica Frangulea: Eram atât de bună, dar nu a fost niciodată meritul meu doar al meu, ci al celor trei ani de pregătire.

Aveam un curaj extraordinar. Mă înscriam la toate concursurile care veneau la facultate; veneau firme care organizau concursuri pentru studenți cu premii, cu bani. Erau concursuri de design de obiecte, mici proiecte de arhitectură. M-am înscris la toate și le-am câștigat pe toate. Era și mândria, erau și banii. Eu aveam bursă, dar banii ăia erau bani în plus, deci luxuri în plus. (râde)

Ce-ți permiteai?

Monica Frangulea:  Orice. Părinții mei au spus că îmi oferă casă, masă și ce am nevoie la facultate – erau foarte scumpe materialele, hârtia specială, rapidografele, cernelurile, copiile xerox color-, iar dacă iau bursă, pot să folosesc banii să-mi iau materiale din cele mai scumpe, sau orice alte luxuri. Mi-am luat căciulă de blană, bijuterii, toate nebuniile. Căciula aia a devenit de notorietate în toată facultatea. Eu eram anul II, colegii mai mari spuneau că din banii câștigați trebuia să fac cinste, iar eu mi-am luat căciulă. Și mă întrebau dacă acum trebuie să o poarte toți, cu rândul. (râde)

De ce atât de multă muncă?

Monica Frangulea: Cred că sistemul comunist a trezit în noi dorința de concurență între elevi, între studenți. Voiai să fii cel mai bun. Poate și în ideea că aveai mai multe șanse să ai o carieră. Și era adevărat.

Eu, terminând studiile excepțional, am sărit de pe băncile facultății direct într-un birou mare de arhitectură din Grecia, la Atena, și am devenit arhitect principal al biroului. Am intrat direct în proiecte mari, inclusiv în șantier, și m-am descurcat excelent.

Nu ți-a fost greu cu atâtea schimbări?

Monica Frangulea: Nu, pentru că nu m-am dus în necunoscut. A fost o recomandare pentru acel birou de arhitectură de la profesorii mei.

Plecam la un job asigurat, știam ce leafă o să am, ce condiții. Știam puțină greacă, dar noi la birou vorbeam în franceză și engleză. Într-un an de zile am început să vorbesc perfect greaca și să pot merge pe șantier, unde aveam nevoie să știu limba să discut cu clienții, cu muncitorii, cu inginerii, cu toată lumea.

Dificultățile au venit abia când a venit criza în Grecia, care a fost extrem de gravă, prin 2007-2008. Biroul meu se închisese, m-a recrutat un birou foarte mare tot ca arhitect principal, după care mi-am dat demisia că am început să am clienții mei privați.

Mi-am făcut propriul birou de arhitectură și de construcții, m-am căsătorit – soțul meu era dezvoltator canadiano-grec, născut în Canada. Deși el era hotărât să rămână în Grecia, când a venit criza aceea cruntă am rezistat cât am rezistat, după care ne-am dat seama că pare a nu se mai termina, ceea ce este adevărat întrucâtva, fiindcă repercusiuni economice sunt până în ziua de astăzi, și am plecat în Canada.

Diferența între continentul american și Europa e foarte mare. Aparent nu ar trebui să fie, dar este uriașă.

La ce vârstă ai plecat tu în Grecia?

Monica Frangulea: Am plecat în 2001, la un an după finalizarea studiilor, pentru că atât a durat să fac actele de emigrare, mai ales că România nu era în Uniunea Europeană. Dar în acest timp am terminat masterul de iluminat în Arhitectură, ca invitată la Facultatea de Instalații din cadrul Universității de Construcții București, unde există catedra de Lumină Tehnică. Ei au decis ca anual să invite doi arhitecți. Eu am fost unul din ei.

Pe lângă cei 6 ani de Arhitectură, acest master mi-a dat, într-un an de zile, încă o meserie. Când am ajuns în Grecia am putut contracta imediat și lucrări de iluminat pentru clădiri foarte mari, de patrimoniu, cum era Palatul Academiei Militare din Atena sau hoteluri mari.

Ce te-a convins să rămâi acolo?

Monica Frangulea:  Asta a fost condiția înainte să plec. Cine este recomandat de facultate să vină, trebuia să rămână, nu doar să stea un an, doi, să facă niște bani și să se întoarcă în România.

Nu mi-a fost neapărat mai bine acolo în timp. Dimpotrivă: îmi era din ce în ce mai rău. Dar oamenii care plecau pe vremea aia se ambiționau să rămână.

Cum te-au influențat dezrădăcinările?

Monica Frangulea: Ești într-o țară străină, iar asta te face să vrei să te remarci, să evoluezi profesional și personal. Munca era foarte grea. Stăteam 12 ore la birou și acest lucru mi-a afectat sănătatea.

Trecuseră vreo trei ani după ce am ajuns în Grecia și am făcut un cancer grav, cu metastaze. Să fii workaholic îți poate pune în pericol viața. Aveam metastaze la mai multe organe, neoperabil, medicii s-au luptat ca niște lei să mă salveze, ceea ce s-a și întâmplat. Am scăpat prin tratament, dar și prin energie, pentru că aceasta este mai mult o luptă psihologică.

După ce treci printr-o astfel de boală, după ce scapi, constați că psihologia ta e schimbată complet. Din acest motiv, în Grecia există un regulament potrivit căruia cei care fac consiliere pentru bolnavii de cancer trebuie să fi trecut prin boală.

Ce s-a schimbat la nivel psihologic la tine?

Monica Frangulea:  E greu de explicat. Ca să o fac în termeni simpli o să spun că, după ce scapi de boală, nu simți că ți s-a dat a doua șansă. Simți mai mult, că ai murit și ești în alt univers, sub altă formă. Se duc fricile, își pierd valoarea toate lucrurile materiale. Mie mi se pare că e o schimbare în bine și, în evoluția ta de zi cu zi, ești mai combativ, mai serios, mai activ, mai detașat, nu mai porți ranchiună. Iar schimbarea asta rămâne.

Deci renaști?

Monica Frangulea:  Nu o simți așa. Simți efectiv că ai murit, ai învins, dar ai trecut în alt nivel. Ești într-o altă dimensiune, dar care e tot în lumea ta. E ca sentimentul când am revenit în România, țara în care am crescut și am învățat. Când am revenit, după 20 de ani, nu mai cunoșteam nimic. E același loc, sunt aceiași oameni, dar… de fapt, nu sunt.

Deci… ce ți se ia și ce ți se dă? Ai spus că ți se ia sănătatea…

Monica Frangulea: Fenomenul lipsei din țară pe o perioadă lungă te face să înțelegi termenul de patriotism. Ajunge să îți fie dor și de locuri, nu doar de oameni. Ajungi să stai pe Google Earth, pe Street View, să te plimbi prin București și să plângi. Și simți nevoia să protejezi țara din străinătate. Și am făcut multe demersuri pentru a-mi ajuta țara.

Și atunci de ce nu te-ai întors în România și te-ai dus la Toronto, în Canada?

Monica Frangulea:  Pentru că soțul meu m-a pus în fața unei alegeri complicate: ori Canada, ori România. El fusese o dată în România, nu a fost prea încântat și nici nu știa limba. Eu știam engleza. Plus că oricum ai fi măsurat, Canada ieșea pe plus, nu România. Dar nu îmi pare rău.

Ce ți-a adus această experiență?

Monica Frangulea: A fost o experiență extraordinară. Chiar și faptul de a învăța o limbă îți produce schimbări în creier și modificări asupra viziunii. Eu vorbesc cinci limbi: engleză, franceză, greacă, italiană și română.

Unde ai învăța limba italiană?

Monica Frangulea:  În facultate. Aveam opțiunea fie de a ne perfecționa limbile pe care le știam, fie de a învăța o limbă nouă. Am ales a doua variantă și am avut o profesoară extraordinară care avea o metodă interesantă de a învăța rapid limba italiană. Într-un an de zile am reușit să ating un nivel foarte bun.

Ce ți-a luat și ce ți-a dat experiența din Canada?

Monica Frangulea:  Mi-a luat 8 ani din viață, iar când avansezi în vârstă, nu-ți mai permiți să irosești timpul.
Când m-am întors în România, am fost invitată la mai multe conferințe la București, iar una dintre ele vorbea despre cum convingem tinerii să nu plece din România.

Eu am trăit în două țări străine, pe două continente și am o soluție, iar ea se numește informare. Trebuie să știi bine țara pe care o țintești și ce șanse ai să te integrezi acolo. Noi nu am știut când ne-am dus în Canada, deși soțul meu era canadian. El trăise 10 ani în Grecia, iar situația nu mai era la fel de roz pe cât o lăsase el. Era și acolo recesiune economică.

În Canada s-a îngreunat foarte mult procesul de a obține rezidență permanentă, cetățenie, proces care ar fi trebuit să dureze 6 luni, dar a durat 5 ani. Acum durează 7. Au fost foarte multe elemente cumulate și, așa cum am spus, de la o vârstă nu îți mai permiți să pierzi timpul. Și cum lucrurile stagnau, mi-am dat seama că la vârsta mea ar mai fi o șansă să fructific ce am făcut până în momentul ăla.

Venise momentul despre care îmi vorbiseră profesorii mei, să predau. M-am întors în România în urmă cu doi ani, după aproape 20 de ani de diaspora și am început să vorbesc, să țin conferințe, să mă întâlnesc cu tinerii, să predau. Și am descoperit cât de mult îmi place.

Ce te aștepta în România?

Monica Frangulea:  Aici am de toate: casă, masă, mama, prieteni, profesori. Iar după 20 de ani, orașul arăta splendid.

Nu exista pasajul Basarab când am plecat eu, iar când am venit am crezut că e Pasajul Grant, doar altfel colorat. (râde) Oamenii erau complet schimbați. Ce apreciez eu în România este dinamica. Totul s-a schimbat în bine în ultimii 20 de ani. Alte țări nu sunt așa. Canada, de exemplu, a stagnat în ultimii 20 de ani. Nici în Grecia nu mai vezi o evoluție extraordinară. Aici vezi… un pas înainte, doi înapoi, dar nu stăm pe loc. Suntem dinamici.

În ce faci doctoratul?

Monica Frangulea: Cercetarea mea se concentrează pe iluminatul exterior pentru clădirile de patrimoniu cultural. Va fi o lucrare foarte complexă. Este specialitatea mea și sunt foarte puțini specialiști la nivel mondial.

De ce este un subiect atât de vast? Pare doar un accesoriu…

Monica Frangulea:  Pentru că sunt foarte multe lucruri de spus. Poate că și un medic dacă face o lucrare pe partea stângă a vârfului urechii, poate ar ieși zece volume.

Spune-mi de Juxta Foundation…

Monica Frangulea:  Când m-am întors în țară, a fost o mare uimire pentru toată lumea. Eu mă hotărâsem să revin definitiv, după 7 ani în care nu mai călcasem prin țară.

Am găsit România într-o situație mult mai bună decât în cele mai optimiste scenarii. Prietena mea cea mai bună de aici, care mi-a fost și colegă în facultate – arhitect Iulia Toader, una dintre puținele studente excepționale care au rămas în țară – începuse să scrie despre o temă care o preocupa de mult fără o finalitate anume. Începuse un studiu la nivel academic și, când i-am spus că mă înscriu la doctorat, s-a înscris cu mine, să fim din nou ca în tinerețe.

Apoi am început să facem lucruri împreună: în perioada pandemiei am organizat conferințe în condițiile legale, impuse de pandemie și am numit treaba asta SPIC, adică un acronim de la Studio de Povești și Idei Constructive. Apoi a apărut ideea unei fundații. Iulia, un mare iubitor de artă și pictură, care a urmărit în timp diverși artiști, a achiziționat anumite lucrări ale unor artiști pe care i-a considerat de viitor și a văzut că după 10, 12, 15 ani i s-au adeverit previziunile, s-a gândit că artiștii buni, dacă sunt ajutați, pot ajunge foarte departe.

Adevărul este că, fără un suport financiar de la sponsori, familie, prieteni, nu am fi avut niciun mare artist. Brâncuși a fost ucenic în atelierul tâmplarului satului și biserica din localitate i-a plătit studiile.

Faima culturală a României în străinătate ar fi zero, dacă nu ar exista susținere financiară. Se pare că fundația noastră e singura care acordă burse în bani, plătește studii doctorale, achiziționează lucrări. Acest lucru este apreciat și, la un an de la înființare, fundația deja este apreciată.

Cum îi alegeți pe oamenii cărora le dați burse?

Monica Frangulea:  Prin recomandări de la profesioniști recunoscuți, prof. dr. arh. Sorin Vasilescu, prof. dr. arh Augustin Ioan, de la marii curatori pe care îi cunoaștem și la care avem acces. De exemplu, organizăm anual un concurs, alegem o temă, alegem artiștii, iar ei fie fac o lucrare nouă, fie vin cu o lucrare deja terminată, care se potrivește temei respective. Un juriu curatorial, din care fac parte Mălina Ionescu, curator la Muzeul Național de Artă Contemporană, Erwin Kessler, curator și fondator al Muzeului de Artă Recentă din România, Sorin Vasilescu și Augustin Ioan, câțiva artiști recunoscuți, aleg și promovează cele mai bune lucrări și numele cele mai promițătoare.

Ce e Smart City și cum arată implicarea ta în acest proiect?

Monica Frangulea: Smart City e un domeniu nou, inovator, care mi se pare extraordinar în primul rând pentru că aduce laolaltă oameni din mai multe domenii de interes și oameni care au decizia politică și administrativă. Conexiunea între toți jucătorii este foarte importantă pentru că atunci încep să se miște lucrurile.

Cu ce te mândrești?

Monica Frangulea:   Mă mândresc cu CV-ul meu, cu portofoliul meu de lucrări internaționale. Îmi pare rău că am foarte multe lucrări internaționale la care nu am apucat să fac fotografii finale din pricina pandemiei și le scot de pe Google Earth. Îmi pare rău că sunt câteva proiecte terminate, cum ar fi o piață agroalimentară absolut splendidă, din Grecia, care a fost terminată și n-au inaugurat-o, fiindcă a venit criza, iar acum începe să se părăginească.

Am și clădiri absolut senzaționale, cu website-ul lor, cu video-uri pe youtube, pe care le pot arăta oricui. Sunt copiii mei.