Monica Stan, regizoare „Imaculat”: „Nu am vrut să pic în mentalitatea de victimă pentru că eu am fost victimizată și m-am simțit responsabilă pentru ce s-a întâmplat. Voiam să îmi asum această responsabilitate pentru relațiile în care intram, relații toxice, relații în care mi se părea că sunt abuzată psihologic, dar pe care eu le întrețineam.

Monica Stan este regizoare și a creat filmul „Imaculat”, împreună cu George Chiper, o peliculă care deja și-a cules laurii internaționali, iar acum rulează și în România.

„Imaculat” este povestea unei adolescente, Daria, care, separată de iubitul ei, dealer de droguri, arestat și închis, ajunge într-o clinică de dezintoxicare. Acolo începe un joc al manipulării și vulnerabilității dar și al unor abuzuri subtile despre care Monica vorbește cu credibilitatea omului care a trecut prin toate acestea.

„Imaculat” este chiar povestea regizoarei, dar mai mult decât atât.

Cum te-a schimbat pe tine rolul de regizor al acestui film. Ce ți-a adus? Sau ce ți-a luat?

Monica Stan: M-am schimbat eu înainte de a deveni regizor. A fost o schimbare necesară. Ca regizor, trebuie să îi inspiri pe cei din jur, să le insufli o anumită viziune a acelui film care încă nu există, dar pe care tu încerci să îl creezi împreună cu ceilalți. Cred că trebuie să ajungi la o relație cu tine, cât de cât onestă și stabilă, ca să poți să-ți asumi acest rol. Deci cred că schimbarea s-a produs înainte de a-mi asuma rolul de regizor, după care, în procesul filmării și apoi al montajului și al realizării filmului m-am schimbat, astfel încât, orice activitate intensă care te transformă profund, când ești atât de focusat pe ceva, atât de concentrat, e ca în sport când ai un fel de tunnel vision și vezi doar lucrul la care vrei tu să ajungi și nimic altceva pe lângă, acel lucru te transformă într-un fel aproape miraculos. N-aș ști să spun exact, pentru că e o transformare pe foarte multe planuri și intelectual, și emoțional. Pur și simplu uiți de tine și altceva devine mai important decât tine.

Dacă dăm timpul înapoi și ne întoarcem în liceu, ce ai răspunde la întrebarea ”ce vrei să te faci când vei fi mare”? Care erau alternativele tale la această direcție regizorală?

Monica Stan: Voiam să devin scriitoare. Îmi plăcea de mică să scriu. Mi se părea că nu mă pricep la altceva, la cântat, la desenat, simțeam nevoia să mă exprim și mă exprimam în scris. Spuneam că vreau să mă fac scriitoare, dar nu știam ce tipuri de scriitori există. Nu știam de pildă despre scenariști, nu m-am gândit la aspectul ăsta când eram mică.

Mi-am mai dorit să fiu doctor, pentru că mama era doctor și îmi plăcea foarte mult, dar tindeam către disciplinele care au legătură și cu psihologia. Mă interesa neurologia sau psihiatria.

De ce?

Monica Stan: Mă interesa foarte mult cum funcționează psihologia umană și cum se leagă asta și de corp. Mă interesa foarte mult mecanismul uman, cum funcționează omul, comportamentul, de ce oamenii fac anumite lucruri, de ce acționezi în anumite moduri, de ce simți în anumite moduri. Lucrurile astea mă preocupau de când eram foarte mică. Și apoi în liceu m-am gândit mai bine, atunci mi-a încolțit ideea de a deveni regizor. Aș zice prin clasa a X-a, a XI-a.

Cum a ajuns să încolțească în tine această idee?

Monica Stan: Aveam o prietenă care dădea la regie. Prin ea am luat contact cu lumea asta a tinerilor cinefili și a posibilităților de a intra în cinematografie.

Eu vin dintr-o familie care nu a avut legătură cu genul ăsta de mediu. Nimeni în familia mea nu a avut o carieră artistică pentru că nici nu se pot face bani sau că nici nu poți să trăiești din asta. Era descurajator pentru că nu își putea imagina nimeni parcursul unui om pentru a deveni regizor. Prin prietena mea am realizat că pot să-mi doresc să fac cinematografie. În plus, și bunicul meu a lucrat în cinematografie. Nu a avut rol artistic, a fost șef de producție la Buftea.

Deci tu aveai legătură oarecum cu această lume…

Monica Stan: Țin minte că mă ducea tataie la studio, la cinema, dar el nefiind un cinefil sau un intelectual. El era un om foarte practic, plin de viață și plin de talent în orice. Orice îi dădeai să facă, el rezolva. Dar nu pot să spun că de la el am această dragoste pentru film. El nu știa foarte multe despre filme. Îmi povestea de Pintilie, chiar jucase în Reconstituirea. El era barmanul. Lui Pintilie nu îi mai convenea actorul care interpreta barmanul și l-a văzut pe tataie în platou. L-a strigat să dea probă și l-a luat. Tataia avea talent, dar era ceva natural, nimic studiat.

În liceu am întâlnit o regizoare de teatru care m-a sfătuit să dau la UNATC, dar să nu dau la regie, ci la montaj, că de acolo plecam cu ceva concret. Că dacă vreau să fac regie, pot să fac regie oricum. I-am urmat sfaturile și am mers la cursurile de pregătire pentru montaj la UNATC.

Ce s-a schimbat de când ai pășit în lumea asta și până acum?

Monica Stan: Eu nu mi-am pierdut legătura cu cinematografia. Eu am continuat să scriu. Chiar dacă nu am fost la UNATC, nu am urmat direcția asta atunci, am continuat să scriu scenarii în paralel cu orice altceva făceam: cu studiile mele, cu plecările mele.

Nu am pierdut niciodată legătura, doar mergeam în paralel, fără să-mi asum în totalitate direcția asta până când am fost la un workshop de scenarii, care cumva mi-a schimbat viața. Eram în 2012, în Amsterdam, acolo se petrecea unul dintre cele mai mari și mai elaborate workshop-uri de scenarii, trebuia să rămân acolo 4-5 luni și atunci am făcut schimbarea de direcție și mi-am asumat în totalitate că lucrez în cinema. A fost un proces pentru că am întâlnit pe cineva acolo cu care am și început să lucrez, dar și să ies. A fost o relație și profesională, dar și personală care pur și simplu mi-a schimbat traiectoria. Eu eram în Londra, studiam psihologia, și l-am întâlnit pe el și ne-am făcut alte planuri de viață împreună. Și am continuat pe drumul ăsta de scenarist mai mult.

Cine este el?

Monica Stan: Am lucrat mult împreună, am făcut filme, el ca regizor, eu ca scenarist. Cât am fost împreună am lucrat la primul lui lungmetraj, am făcut și un scurt metraj. Dar relația noastră s-a destrămat, iar relația profesională s-a destrămat și ea. Aveam viziuni diferite. Erau și puncte comune, dar erau și zone pe care eu doream să le dezvolt în afara relației profesionale cu el, una din ele fiind filmul „Imaculat”, proiectul meu de suflet. Odată cu despărțirea, eu am continuat să lucrez la „Imaculat” și, treptat, mi-am asumat și faptul că vreau să-l regizez pentru că nu găseam pe cineva potrivit să-l regizeze. Inițial am căutat, dar nu a funcționat cu cine am căutat.

De ce?

Monica Stan: Simțeam că nu prea înțeleg personajul Dariei. Fiind un personaj extrem de enigmatic, tu ca regizor trebuie să-l înțelegi foarte bine, trebuie să înțelegi ce regizezi și mi se părea că nu se conectează la ea. E adevărat că am lucrat cu bărbați, dar nu cred că e relevant. Eu am lucrat cu George Chiper și la el nu am întâlnit problema asta. Revenind, oamenii cu care am lucrat nu doar că nu o înțelegeau pe Daria, dar o și judecau, iar asta pentru mine a fost un semnal de alarmă.

Cum o poți judeca pe Daria, personajul principal?

Monica Stan: O judecau în același fel în care o judecă și celelalte personaje în film. O priveau întâi ca pe o victimă, apoi ca pe o manipulatoare. Și cred că e destul de greu să zici ori una, ori alta. Sunt 2 extreme. Cred că un personaj poate fi și victimă, dar și responsabilă de ce i se întâmplă în același timp. E drept, poate manipula, dar poate manipula și într-o formă defensivă și inconștientă fiind de faptul că manipulează, ca niște strategii de supraviețuire care îi vin într-un mod natural. Da, manipulează, dar nu o poți blama, pentru că e în tranziția de la copil la femeie. Totul e nou și imprevizibil pentru ea.

Tu cum de ai reușit să nu o condamni, să nu o judeci?

Monica Stan: Felul în care eu o judec pe Daria reflectă cumva felul în care eu m-am judecat pe mine, ceea ce a fost o mare problemă în viața mea, în general. De-asta am și transpus-o în film. Pentru că filmul este despre felul în care te judecă ceilalți, dar mai ales despre felul în care tu te judeci pe tine poate fi influențat de judecata celorlalți. Relația mea cu Daria s-a schimbat pe parcursul timpului, pe măsură ce am căpătat mai multă compasiune față de ea și față de mine la vârsta ei. Nu am vrut să pic în mentalitatea de victimă pentru că eu am fost victimizată și m-am simțit responsabilă pentru ce s-a întâmplat și voiam să îmi asum această responsabilitate pentru relațiile în care intram, relații toxice, relații în care mi se părea că sunt abuzată psihologic, dar îmi dădeam seama că eu le întrețineam. Am încercat să-mi asum responsabilitatea, dar în același timp, pentru părțile în care eu am manipulat sau am spus lucruri pe care le-am regretat, am încercat să arăt compasiune. Atât am știut și atât am putut în momentul ăla, dar acum, ca om conștient, nu aș mai face acele lucruri.

Ce anume a dus la această schimbare a ta?

Monica Stan: Cred că multă experiență de viață. Multe experiențe dureroase. În primul rând cea din clinica de dezintoxicare. Aveam un iubit care era la închisoare, iar eu rămăsesem afară să mă descurc cu adicția mea pe care nu o puteam întreține fără el și singura soluție rămăsese dezintoxicarea. Oricum știam că trebuie să merg acolo. În mediul ăla erau foarte mulți bărbați – asta se păstrează și în poveste – și fetele care intrau de obicei se combinau cu băieții din interior. În clinicile astea se ajunge la asta pentru că e ca un cămin studențesc foarte vulnerabil și oamenii au nevoie de foarte multă afecțiune acolo. Eu am intrat și le-am spus că am un iubit, la care toți au început să mă aprecieze pentru loialitate și fidelitate. Eram cumva idealul masculin: o femeie care te așteaptă, care e cuminte, te iubește doar pe tine, în vreme ce celelalte, care sunt când cu unul, când cu altul sunt panarame. Erau extremele astea. În contextul ăsta mi se spunea că sunt victima iubitului meu, că el m-a adus pe droguri, că trebuie să scap de el. Pe de o parte mă apreciau, pe de alta încercau să mă transforme în victimă și să-l vorbească pe el de rău și apoi să se vorbească între ei de rău. Voiau să ne combinăm, eu ziceam nu și asta crea conflicte între toți, dar mai ales în mine, pentru că eu aveam relații cu fiecare în parte și încercam să împlinesc așteptările tuturor, dar era imposibil. Dar eram cumva complice în a întreține imaginea bună pe care o aveau despre mine și relația bună pe care mi-o formam cu ei. Poate ar fi trebuit să fiu mai fermă. Nu eram suficient de onestă. Mi-aș fi riscat relația cu ei pentru că eu eram și am fost multă vreme un fel de people pleaser. Cine înțelege mecanismul de people pleasing, o înțelege și pe Daria.

Care este particularitatea pe care o dă acest mediu, clinica de dezintoxicare, poveștii tale?

Monica Stan: O amplifică pentru că nu ai o cale de scăpare. În viața normală poți să pleci, să iei o pauză, în vreme ce în clinică nu ai nicio clipă de intimitate. Vorbești mereu cu cineva, te cheamă să vorbești cu ei, în camera lor, iar tu te duci dacă nu poți să spui nu. Iar tu nu poți să iei o pauză, să te retragi fără să zici cu adevărat nu. Dar tu nu poți.

Și ce ai făcut?

Monica Stan: A fost foarte greu pentru mine acolo. Presiunea a fost foarte mare, dar am început să-mi dau seama că eu cumva întrețin lucrurile astea. Eu degeaba îi blamam pe ei că pun presiune pe mine să petrec timp cu ei, simțeam speranțele lor în legătură cu a avea o relație cu mine și mi-am dat seama că eu le întrețin pentru a evita conflictul, pentru a rămâne eu fata bună în ochii lor. Ăsta a fost pentru mine primul pas, că am realizat responsabilitatea în dinamica asta. Pentru că și eu primeam ceva din relația asta abuzivă.

Ce ți-ai luat tu din această experiență și de ce ai simțit nevoia să schimbi?

Monica Stan: Mi-am luat partea asta de responsabilitate și am simțit nevoia să îmi asum, să nu mă mai hrănesc cu atenția celorlalți, cu imaginea altora despre mine. Și îți rămâne relația pe care tu o construiești cu tine, o relație autentică. Și trebuie să renunți la chestiile negative, cum ar fi să te critici, să te blamezi, chestii care îți dau lovituri în self esteem, apoi ai nevoie de cineva din exterior să-ți dea un boost de încredere. Dar când tu nu îți mai tragi pumni de unul singur, începe și nevoia ta de chestii exterioare să scadă treptat. Nu se întâmplă peste noapte. Mai trebuie să ai compasiune pentru greșelile pe care le faci, le-ai făcut și le vei mai face. Și să încerci să te apreciezi așa cum poți să apreciezi un prieten, să îl iubești și să îl admiri, așa trebuie să te tratezi și pe tine. Să ai aceeași relație pe care o ai cu un bun prieten. Mulți oameni au probleme în relația cu sinele.

Mai spune-mi o întâmplare dură a vieții care te-a învățat lucruri…

Monica Stan: Ar mai fi despărțirea de iubitul meu, de Keneth. A fost o despărțire bruscă și dură, mai ales că ne făcuserăm planuri de viață, de căsătorie și a fost o ruptură care mi-a schimbat viața. Eu stăteam în Belgia, plănuisem niște chestii cu el și pur și simplu așa a fost: m-am despărțit de el și m-am mutat înapoi în București. O despărțire te destabilizează și mai mult în relația cu tine, pentru că tu te sprijineai foarte mult pe celălalt pentru a te simți bine cu tine. În momentul în care celălalt dispare și nu mai ai acest sprijin, iarăși ești doar tu cu tine și ce faci atunci? Din punctul ăsta am început să lucrez și mai conștient cu mine și cu restructurarea mea cognitivă față de ce cred despre mine, cum mă simt în legătură cu mine, ce cred despre ce pot să fac… pentru că eu înainte nu credeam că pot să fac anumite lucruri. Apoi am început să-mi schimb percepția asta. Acesta este un instrument: să-ți pui întrebări despre anumite convingeri, despre tine. Am început să fac meditație și yoga. Asta a făcut cea mai mare diferență în felul în care m-am simțit cu mine și în transformarea prin care am trecut în acel moment.

Și a treia experiență?

Monica Stan: Cred că acum e posibil să trec printr-o chestie. Recent a murit tatăl meu și s-a restructurat familia. Nu a văzut filmul, dar m-a susținut mult. S-a bucurat pentru premiile primite, dar era deja bolnav, avea alte preocupări, nu am insistat să vadă filmul. Eram pregătită pentru această pierdere, dar o destabilizare tot a existat. Schimbările însă sunt mai profunde, și structura familiei, și ce se întâmplă cu viața mea de acum înainte. Cred că asta ar fi a treia experiență, dar sunt încă în proces…

Când ceva imaculat nu mai este imaculat, ce se întâmplă? Ce rămâne?

Monica Stan: Cred că în contextul filmului aș răspunde că rămâi tu însuți. Sinceritatea e mult mai sănătoasă decât orice, este proiecția și fantezia despre cine trebuie să fii tu și cine trebuie să fie ceilalți.