Virgil Ianţu a scris o carte pentru copii, dar şi pentru părinţi, în egală măsură, susţine el. „Copiii spun… emoţiile sunt bune” este titlul cărţii şi a fost inspirată din activitatea sa pe care o are cu copiii.
Lunar susţine cursuri de dezvoltare personală pentru părinţi şi copii, în urma cărora, publică online filmuleţe cu acei copii care au reuşit să-şi depăşească problemele şi care i-au devenit prieteni. Este prietenul copiilor şi nici el nu înţelege cum de cei mici se lipesc atât de repede şi de uşor de el. Totul i se trage de la „Copiii spun lucruri trăznite”, emisiune pe care iniţial nu voia să o facă, dar care ulterior i-a plăcut extrem de mult şi i-a deschis noi orizonturi.
M-am întâlnit cu Virgil Ianţu la Gargantua Kiseleff, într-o dimineaţă de luni şi nu-mi imaginam nici o clipă că voi râde atât de mult cu un om pe care îl întâlneam pentru prima dată. Are un simţ al umorului extraordinar, dar pe de altă parte este extrem de serios şi parolist şi ia în serios fiecare lucru pe care îl face. Am vorbit despre carte, despre relaţia sa cu fiica lsa, Jasmina, despre căsătorie, despre emisiunile concurs, dar şi despre cum a reuşit el să fie „un tată foarte bun”, dar şi un prieten minunat pentru fiica sa. Ce a ieşit, citiţi mai jos, dar intraţi şi în galeria foto, căci a fost o experienţă grozavă să îl avem ca model pentru poze.
Înainte de întâlnire m-am gândit „Ce ştiu eu despre Virgil Ianţu?”. Şi mi-am dat seama că te asociez cu „Copiii spun lucruri trăznite”, „Vrei să fii miliardar” şi cu muzica. Care din acestea trei te defineşte cel mai bine?
Televiziunea poate că mă defineşte, dar relaţia pe care nu o conştientizam cu copii este una cu totul specială. Încă nu pot să-mi explic de ce relaţia devine foarte apropiată, de prietenie, dar instantaneu.
Ai ceva….
Nu ştiu ce am. Că nu m-am pregătit special pentru asta cum m-am pregătit pentru ceea ce fac cu copiii. Dar până la asta a fost primul format pe care iniţial nu am vrut să-l fac pentru că nici nu aveam copil şi nici nu rezonam foarte mult în zona asta. Însă în momentul în care am început să lucrez a fost o revelaţie pentru mine şi toţi copiii îmi devin prieteni şi discută cu mine ca şi cu prietenii de vârsta lor. E o generaţie de copii atât de matură, au nişte răspunsuri…, au o altă zonă de dialog, o altă direcţie, îşi pun întrebări serioase, au alte probleme…
Te-ai legat de acest „copiii spun” de la „Copiii spun lucruri trăznite”?
Da, dar m-am oprit la „Copiii spun” pentru că copiii spun multe, trebuie să ştii să-i asculţi. Şi atunci spun şi lucruri serioase şi trebuie să ştii să-i asculţi. Pentru că, aşa cum spuneam sunt foarte maturi.
Spuneai că te împrieteneşti repede cu toţi copiii. Cu fiica ta eşti la fel de bun prieten?
O, da! Foarte buni prieteni. Chiar sunt fericit că şi eu şi mama ei am ştiut (nici acolo nu am fost noi neapărat pregătiţi în mod profesionist) să o creştem cât să devină un copil relaxat şi să-şi ştie exact limitele (acestea trebuiesc trasate la vârste foarte fragede). Ea a fost ca orice copil, şi-a forţat limitele, dar acum este un copil cu care suntem deschişi, suntem prieteni, ştie exact că suntem părinţi, dar îi argumentăm absolut tot, îi explicăm, vorbim despre absolut orice, glumim în permanenţă. Râdem întruna şi ea are un simţ al umorului foarte dezvoltat, ceea ce mă bucură foarte tare.
Eşti un tată bun?
Da, foarte bun. Nu o să zic „nu ştiu, întreab-o pe ea”. Sunt un tată foarte bun.
Cum aţi reuşit să fiţi aşa părinţi buni?
Nu ştiu, cred că am mai şi citit lucruri despre dezvoltarea emoţională a copiilor care este extrem de importantă şi fragilă şi dacă greşeşti în repetate rânduri, rişti să-l afectezi pe termen lung.
Secretul este, din ce înţeleg eu este să ştii să-i trasezi limite, să ştii să-l asculţi…
Să ţi-l apropii, să-i acorzi atenţie, cum spuneam mai devreme. Făceam şi eu greşeala asta, când lucram ceva, chestie care poate nu era urgentă în momentul acela, dar voiam să-mi termin lucrurile pe care le aveam de făcut, şi venea să-mi arate un desen sau ceva şi îi spuneam „imediat”. Acum nu mai fac asta. Las ce am de făcut şi îi acord atenţie. Când are nevoie de ajutor, de o părere, de joacă, las orice şi ne jucăm mult împreună.
Dar vă bate adolescenţa la uşă şi ştii acele poveşti…
Da, iar eu îi spun tot timpul „vezi dacă te transformi într-un monstru de acela, dacă te văd că ajungi să te comporţi aşa că intri în casă şi te duci la tine în cameră şi nu mă mai pupi şi nu şi nu…” şi ea îmi răspunde „Nu, nu, cu că o să fiu la fel”. O să treacă şi ea prin nişte perioade, dar dacă eşti deschis cu copilul şi încerci să-l înţelegi şi să-l asculţi, atunci vede că e un loc în care îşi găseşte înţelegere şi e bine ca acel loc să fie acasă.
O carte pentru copii?
Dacă mă întrebi e şi pentru adulţi. E şi pentru părinţi şi pentru copii. Nu mi-am propus neapărat să scriu o carte în viaţa mea, deşi se spune că trebuie să scrii şi o carte, să plantezi un pom şi să faci o casă, dar experienţa asta a munci alături de copii, care ţine de ceva vreme, plus cursurile pe care le-am făcut şi de coaching şi de leadership, mi-au dezvoltat cumva zona asta. Iar cartea asta a plecat de la ceea ce fac acum la cursuri cu copiii, pentru că sunt mai multe planuri: timpul (atenţia) părinţilor faţă de copii, care e tot mai limitat (superficială) şi discut asta şi cu părinţii care vin la cursuri şi le explic cât de important e să le acorzi atenţie când ţi-o cer, pentru că la un moment dat va fi prea târziu şi o să ne întrebăm „dar de ce şi-a găsit un anturaj pe care nu-l doream, de ce nu mai comunică, de ce nu mai e deschis cu mine?”. În al doilea rând, copiii învaţă la curs cum să-şi gestioneze emoţiile, pentru că, din punctul meu de vedere şi nu numai al meu, emoţiile sunt bune. Fără emoţii degeaba apari pe scenă.
Copiii învaţă asta…
Da, copiii şi eu de la ei. Acolo facem jocuri. Nu-mi place să le spun exerciţii pentru că am fost corectat de către un copil „exerciţii şi aici şi la şcoală”. Şi am decis să le spunem jocuri pentru că asta sunt: jocuri de dicţie, de memorie, de improvizaţie, de spontaneitate. Pe lângă asta, eu am o primă parte a cursului în care le explic că ştiu ce simt: toată lumea are teamă şi trebuie doar să o recunoască şi să ştie să o gestioneze prin pregătire, prin concentrare, exerciţii de respiraţie şi aşa mai departe. (Vă invităm o dată la curs, să vedeţi cum e). Şi aşa mi-a venit ideea acestei cărţi în care acea fetiţă (o să vedeţi despre ce e vorba) trece prin toate situaţiile prin care trec copiii care urmează să vorbească sau să cânte în public. Şi are o mulţime de emoţii care sunt ale noastre, de fapt. Discut şi cu fetiţa mea, toate vocile acelea din interior trebuiesc gestionate, trebuie să ştii cum să discuţi cu ele şi să ştii ce să faci.
Când se lansează cartea?
Pe 1 iunie o să fie lansarea. O să fie o lansare mai specială, în parcul IOR, împreună cu Editura Pandora M şi cu cei de la Itsy Bitsy. O să fie un eveniment frumos care ţine toată ziua, iar la un moment dat o să fie lansarea, când vom vorbi puţin despre ideea cărţii.
Cu ce frecvenţă organizezi cursurile?
Sunt lunare. Mă întâlnesc din nou cu cu cei mici la un nou „curs ca o joacă”, pe 20 mai. Pentru înscrieri trebuie verificat site-ul.
Şi publicul cum ajunge la tine?
Oamenii se înscriu pe site şi vin cu copiii. M-am bucurat că sunt destui copii care vin a nu ştiu câta oară şi deja am devenit prieteni. De acolo, pentru că e un concept întreg „Copiii spun”, apar în filmuleţele ce apar online, săptămânal, joi, pe pagina de FB Virgil Iantu şi pe canalul de YouTube. M-au întrebat mulţi oameni „Cum facem să ne înscriem pentru casting la filmările pentru online” şi le-am explicat că cei de acolo sunt cei care s-au înscris şi au participat la cursuri, sunt copii cu care am interacţionat, pe care îi cunosc deja odată ce au venit la curs, iar filmuleţele sunt chiar un rezultat al muncii de acolo, de la cursuri. Sunt copii, mi-au spus părinţii, care s-au deschis, s-au transformat, ce-mi doream să obţin de la ei s-a întâmplat. Mă bucură treaba asta.
Luna trecută te-ai reîntors în televiziune cu o emisiune concurs. Ce faci cu muzica?
A fost foarte greu în perioada asta să comunic pe zona muzicală pentru că nu numai tu mă asociezi cu televiziunea. Lumea accepta muzica, dar mă întreba mereu, „Dar când te întorci în televiziune”. Profilul meu este cel muzical, aceasta fiind şi formarea mea academică; am ablsovit Conservatorul şi sunt la bază profesor cu licenţă în dirijat de cor şi istoria muzicii, iar lucrarea mi-am făcut-o pe folclor. Televiziunea are o putere mare şi e foarte greu să te rupi de acolo, nu am vrut să mă rup în totalitate pentru că sunt fericit cu ce am făcut, dar a fost o perioadă în care aveam nevoie de comunicare în direcţia muzicii şi a fost destul de greu sa îi conving pe oameni că eu şi cânt, şi de fapt aceasta este formarea mea de bază. Timp de zece ani am fost solist al corului Madrigal. E foarte măgulitor să vezi că lumea, chiar şi după o pauză foarte mare de televiziune, e acolo şi te aşteaptă. Şi vreau să le mulţumesc oamenilor pentru asta, pentru faptul că sunt acolo, că mă încurajează, că mă urmăresc, că mă susţin şi că mă apreciază.
Cât priveşte revenirea mea, m-am bucurat că fac ce-mi place. Propuneri au mai fost, dar nu le-am acceptat, nu ţin cu tot dinadinsul să apar pe televizor dacă fac ceva ce nu trece prin mine şi la care să nu vibrez.
Când mă uitam la „Vrei să fii miliardar” eram tot timpul invidioasă că tu aveai toate răspunsurile…
Le aveam, dar după ce se bloca răspunsul concurentului, căci altfel puteam să-l influenţez. Aşadar, nu prea le aveam înainte să fie finale – nici măcar eu.
Dar nu ştii să răspunzi chiar la toate întrebările, nu? Eşti om normal.
Normal că nu. Altfel nu m-aş fi făcut prezentator, ci m-aş fi dus la toate concursurile. Şi nu am fost un tocilar.
Când faci atât de multe lucruri, mai ai timp şi de Jasmina?
Sigur că am timp. Nu există să nu am timp. Ea e cea mai importantă în viaţa mea. Da, mai sunt zile când plec dimineaţa şi vin seara, dar recuperăm. Oricum weekend-urile le petrecem împreună.
Spuneai că părintele e cel mai important model pentru copilul său. Cum ţi se pare că societatea noastră judecă faptul că părinţii ar trebui să fie căsătoriţi? Voi nu v-aţi căsătorit…
Nu, dar nu e un subiect tabu. Ea ştie, mama e cerută, cererea a fost acceptată, dar nu am apucat să ne căsătorim. E adevărat că au trecut 15 ani, dar…
Nu aţi avut timp?
Nu de timp, dar ştii cum e… Chiar am avut o discuţie la un moment dat cu nişte prieteni care au vrut să le fim naşi şi ne-am gândit că dacă tot este situaţia asta, putem merge şi noi, facem împreună. Noi mai râdem pe subiectul acesta, e relaxare din punctul acesta de vedere. Şi cu Jasmina râdem.
S-a întâmplat o treabă care mi-a lăsat un gust amar: am mers la un preot şi l-am întrebat cum putem face ca în faţa lui Dumnezeu să ne cununăm? El ne-a cerut certificatul de căsătorie. Noi am zis că aşa e corect din punct de vedere legal, dar noi vrem să o facem pentru sufletul nostru şi nu avem timp de acte. I-am zis atunci că mie mi se pare că între noi şi Padre nu stă un funcţionar public şi o foaie din asta… Aşa e de când e lumea, trebuia să fie o foaie acolo semnată de cineva cu ştampilă şi cu drapelul la piept? Mie mi se pare total ciudat că nu pot să fac asta în faţa lui Dumnezeu până ce un ales al poporului nu îmi dă o patalama. Preotul a zis că nu se poate altfel pentru că asta ar însemna să-l minţim pe Dumnezeu. Mi s-a părut total aiurea.
Tatăl meu a fost preot, eu respect regulile, dar mă gândeam că există totuşi o variantă doar pentru sufletul nostru. Nu există şi eu cred că ar trebui reglementată.
Nu vreau să stau după acte. Urăsc actele. Dacă nu ar exista contract, din punctul meu de vedere, ar fi perfect: Ce am zis că facem? Asta facem şi ne dăm mâna. Punct. Şi înregistrăm, că mai uiţi. Ar fi suficient.
Dar crezi în instituţia căsătoriei?
Da, sigur.
Doar că nu ai avut timp să o faci?
Mda… Vezi, trebuie şi pentru asta timp. Mie mi-e groază şi de nuntă, de invitaţi, de tămbălăul acela care e numai stres pentru miri, pentru naşi etc. Stai în picioare cu paharele alea la intrare. Eu tot timpul râd de prieteni care se însoară „Na, stai în picioare şi distrează-te! Lasă-mă pe mine, că mă distrez eu.” Cel mai bine se distrează aceia care comentează după, ba că sarmalele erau arse, ba că mireasa era grasă… Şi atunci de ce să…? E bine aşa şi când o fi, o fi. Nu zic că nu o să o facem.