Căutare

Share this article

Iată cum încep Filip și Robert povestea despre Muma Pădurii:

„A fost odată ca niciodată,
că de n-ar fi nu s-ar mai povesti.
Au fost doi feciori,
Ș-o pădure mare, lată
Mare fericire era fiecare-ntâlnire
Păsările ciripeau, frunzele foșneau
Căprioarele-alergau și florile înfloreau.
‘’Omu’ nu-i om destul dacă n-are
codru’ lui.’’

Apoi cică într-o zi, năpasta se prigoni
Peste pruncii codrului și sufletul norodului
Păsările au tăcut și drujbele au început.
Și-apoi feciorii tare au mai plâns
Raiul lor s-a dus, cântul a apus.
‘Ce-i omu’ fără codru’?”

Filip are 30 de ani și Robert, 28. Sunt doi tineri din Arad, școliți în străinătate, ce probabil acum ar fi câștigat mii de euro dacă ar fi ales niște job-uri obișnuite, într-o multinațională. Dar ei nu sunt niște tineri obișnuiți și, cu atât mai neobișnuit la ei, este simțul datoriei pe care îl au pentru natură în general și pentru pădurile țării, în special.

Așa se face că anul acesta au creat un business ce se numește Muma Pădurii. Pe scurt, înainte de Revelionul trecut, Filip s-a plimbat prin pădurea de la Săvârșin, locul de poveste al copilăriei sale, iar când a văzut că porțiuni întregi au dispărut din cauza tăierilor masive de copaci, și-a spus că e timpul să facă ceva. A obținut o finanțare printr-un fond european și a deschis un magazin online pe care urma să vândă niște brățări lucrate manual. Azi, brățările sunt lucrate de foști tineri instituționalizați cărora asociația Un Loc le oferă sprijin pentru integrare în societate, iar din banii obținuți din vânzarea unei singure brățări, Filip și Robert donează contravaloarea plantării unui puiet. Scopul lor principal este să planteze un milion de copaci. Și, în paralel, lucrează la cel de-al doilea țel al business-ului lor: implantarea în conștiința generală a valorii pădurii și a lemnului. O poveste superbă în timpul căreia am râs mult, dar care e imposibil să nu te pună pe gânduri până la final. #ȘiNoiPutem! Trebuie doar să vrem.

Filip în pădurea de la Săvârșin

Tehnologia ne permite să bem cafea împreună din diferite colțuri ale țării. Unde sunteți voi acum?

Filip: La Săvârșin.

Săvârșin, locul tău natal, Filip?

Filip: Nu. Locul unde părinții mei aveau o casă de vacanță și unde mă expulzau în fiecare vară, din iunie până în septembrie, ca să scape de mine. Acum s-a transformat din casă de vacanță, casa mea.

Adică acolo locuiești?

Filip: Da.

Înțeleg că vă ocupați de Muma Pădurii. Ce înseamnă asta, că personal, mie nu prea îmi sună a business?

Filip: A ce-ți sună?

Îmi sună mai mult ca o acțiune comunitară… Există un profit?

Robert: Minimal. Nu facem asta pentru profit. Scopul nostru este să plantăm copaci. Și ținta noastră pe termen scurt este să plantăm un milion de copaci.

Descrie-ți-mi puțin acest business… care e obiectul de activitate?

Filip: Codul CAEN este 4791 care înseamnă comerț online. Noi vindem brățări pe care le luăm de la niște oameni cu o poveste super faină și, pentru fiecare brățară pe care noi o vindem, donăm contravaloarea unui puiet partenerilor de la Tășuleasa și astfel plantăm un copac.

Păi și costul unei brățări acoperă materialele de producție și un puiet? Vouă vă mai rămâne ceva?

Mai avem și salariile pe care am fost obligați să le socotim din cauza regulilor necesare impuse de Camera de Comerț, atunci când am obținut finanțarea. Și mai sunt costurile cu marketingul.

Filip și Robert pe vremea când puneau la cale planuri mari. Erau studenți în Scoția

Și vouă ce vă mai rămâne?

Filip: Micul salar 😀. Dacă ar fi să punem efectiv pe hârtie, salariile noastre care sunt fiecare de 1000 de lei, din care scădem 500 și ceva pe care îi dăm pe diverse chestii din business, concret rămânem fiecare cu 400 și un pic de lei în mână și cu satisfacția faptului că facem ceva pentru pădure.

Deci voi munciți pe 400 de lei pe lună și pe o satisfacție mare.

(Râsete generale)

Filip. Pot să spun că suntem norocoși că am avut părinți care ne-au susținut până într-un punct și ne-au creat o bază. Suntem norocoși că avem libertatea de a căuta, de a ne implica și de a sacrifica, pentru că nu oricine ar putea să fie în poziția noastră.

Robert, tu de unde vii?

Robert: Tot din Arad. Suntem rude prin alianță. Sora lui vitregă e măritată cu unchiul meu.

Și așa v-ați cunoscut? La nuntă?

Robert: Puțin după, la facultate. De fapt ne știam de dinainte de facultate, însă în timpul facultății ne-am împrietenit.

Filip: Am fost amândoi în Scoția și ne întâlneam o dată sau de două ori pe lună.

Hai să mai rămânem puțin cu discuția la Muma Pădurii. Până acum câți puieți ați plantat?

Filip: Aproape 2000.

Robert în copilărie, în pădurea dragă lui

Când și cum v-a venit vouă ideea aceasta de business?

Filip: De Revelion. Anul trecut am venit de Revelion aici, la Săvârșin să facem mare petrecere și am văzut că pădurea e tăiată. Fiind locul în care am copilărit, sunt foarte atașat de pădure, m-am pierdut prin ea odinioară, am văzut căprioare, porci mistreți, a fost parte din lecția mea despre natură. Și atunci să o văd tăiată bine de tot în anumite zone, mi-am pus mâinile în cap și spuneam tot timpul. „Nu pot să cred! Ce se întâmplă?”. Aveam un sentiment de impotență nemaiîntâlnit. M-am întors din pădure și am decis că trebuie să putem să facem ceva. Eram extrem de pornit și m-am dus la Ocolul Silvic, unde m-au certat ăia de „Doamne feri!”, de parcă eu tăiam pădurea nu ei. Mi-au spus că nu vorbesc cu mine până nu citesc Codul Silvic, motiv pentru care, pe 31 decembrie am stat 4 ore la ei pe canapea și am citit Codul Silvic ca să discute apoi cu mine și să-mi spună că totul e legal. Atunci am realizat că avem o criză și deodată criza aceasta era mai mult la noi în curte, în cazul de față la mine în curte 😀. Am realizat că putem face ceva în cazul acesta, că există astfel de situații în lume, unde oamenii au preluat astfel de inițiative și au venit cu soluții. Practic am luat un model de business care deja există, nu am pus noi coada la prună, doar am dus pruna în România 😀.

De ce se numește Muma Pădurii?

Muma Pădurii este protectoarea pădurii. Dacă intri în pădure cu gând rău, Muma te pedepsește și de aceea a ajuns să aibă conotația personajului negativ. Dar dacă intri cu gând bun în pădure, Muma Pădurii te protejează și te ajută. Pădurile orfane ale României au nevoie de protectoarea lor pe care noi o aducem la viață și prin vocea ei ne dorim să redăm valoarea lemnului și pădurii. Cam acesta e motivul pentru care noi am ales acest nume.

Și al doilea obiectiv care ar fi?

Filip: Să educăm oamenii, să creștem valoarea pădurii ca ecosistem. Doar așa putem schimba ceva. Altfel degeaba plantăm 1 milion sau 2 milioane de copaci, dacă ne doare la fel de tare în cot și de aceea îi și tăiem peste 15-20 de ani, când ajung la maturitate și facem niște cherestea din ei. Practic scopul e să creștem valoarea pădurii și a lemnului în conștiința colectivă.

Robert în copilărie

Cum produceți brățările?

Filip: Avem niște copii în pivniță… 😀

Robert: Parcă nu trebuia să spunem asta…

Filip. Serios acum: ideea e că până să ajungem la brățările care acum sunt pe site am trecut prin nici nu-ți vine să crezi câte situații. Am trecut prin enorm de multe metode și modele până când, la un moment dat, o cunoștință ne-a întrebat: „Dar de ce nu căutați să le faceți printr-o asociație din asta care are și alte scopuri în afara aceluia de a face brățări?”

Adică tot scopuri de bine?

Filip: Da. Ne-a plăcut ideea și am încercat să facem asta. Am găsit în Timișoara o asociație foarte tare, ce se numește Un Loc. Echipa care a creat Un Loc este formată din Roxana – persoana cu ideea și Eli – persoana cu povestea. Eli a fost instituționalizată 24 de ani și acum, bazându-se pe experiența ei și pe know how-ul Roxanei, împreună au creat acest Un Loc ca să ofere un loc adulților instituționalizați.

Noi practic le putem oferi un loc de muncă acestor adulți proaspăt reintrați în societate. Ne-am oferit să le plătim și taxele ca să ne asigurăm că primesc fix banii pe care ni i-au cerut, dar, din cauza faptului că Eli este înregistrată ca o persoană cu dizabilități, asociația nu plătește taxe și nu a mai fost nevoie.

Filip împreună cu familia lui în San Francisco, la golden gate Bridge

Cum se întâmplă mai departe? Cum ajung copacii să fie plantați?

Filip: După ce am câștigat proiectul cu fonduri europene, nu știam cum să aplicăm efectiv ideea noastră cu împăduritul. „Cum plantăm?”, era întrebarea noastră pentru că programarea și comunicarea nu au nici o treabă cu silvicultura. Dacă vrei să creezi un ecosistem, trebuie să știi ce fel de pomi, unde să-i plantezi și tot așa. E o întreagă poveste pe care am aflat-o între timp, însă pentru că eram presați și de timp, ne-am gândit să externalizăm plantatul unor oameni care știu să facă asta. Am tot căutat până l-am întâlnit pe Alin Ușeriu de la Tășuleasa Social. Când am vorbit cu el am înțeles că nu mai trebuie să caut niciunde, că ei au un mindset super tare, fac asta de 16 ani, participă mii de voluntari la o strigare pentru împăduriri și așa ne-am bucurat că au acceptat să ducă mai departe și proiectul nostru. Iar parteneriatul cu ei ne-a mărit încrederea în piață destul de mult. La ei ajung banii pentru împăduriri și cu ei organizăm plantările.

Ce sunt părinții voștri?

Filip: Tata e doctor de nas, gât și urechi și mama lucrează la bancă.

Robert: Mama lucrează în departamentul de resurse umane la Romatsa, iar tata e controlor de trafic aerian. Așa s-au și cunoscut, la muncă.

Mai aveți frați?

Robert: Nu, doar noi. Ne avem unul pe altul.

Ce vă visați când erați mici?

Filip: Eu nu am avut ambiții mari, voiam să mă fac șofer de tir 😀. Pe la vreo șase ani, când am mai crescut, stăteam în chiloți în fața oglinzii și i-am spus mamei: „Mama am soluția: știu ce vreau să mă fac”. Mama era așa de încântată că s-a întâmplat minunea, încât a plusat și a întrebat „Ce?”. „Uite ce bine arăt. Vreau să mă fac striper”.

Robert: Eu voiam să fiu foarte multe. La un moment dat voiam să fiu Moș Crăciun, apoi dentist – deși mie îmi era super frică de dentist – ca mai apoi să-mi doresc să fiu detectiv.

Filip și Robert

Ce facultate ați făcut?

Robert: Eu am făcut facultatea de programare.

Filip: Iar eu comunicare și relații publice.

Ce au spus părinții voștri când le-ați spus ce vreți să faceți?

Robert: Taică-meu mi-a râs în față și mama a fost puțin reticentă. Până la urmă m-au susținut și au crezut că dacă mă țin tare de ceea ce fac, o să reușesc în final.

Acesta e un răspuns PR-istic, super poleit 😀.

Filip: Taică-meu nu a fost așa blând. Când i-am spus, a întrebat. Dar cine naiba cumpără brățări din astea?”. „Stai măi tată că o să plantăm copaci….”, încercam eu să-i explic, la care el: „Băi, lasă, angajează-te și lasă tu brățările”. Dar așa fain a fost ca după prima lună să pun mâna pe telefon și să-i spun: „Auzi tată, am vândut brățări de 6000 de euro în prima lună. Ce părere ai?”. În final s-au bucurat, dar la început varianta de a ne angaja undeva cred că era cea mai bine venită.

Robert împreună cu părinții lui

Robert: Ai mei încă mă mai bat la cap: „Hei, nu vrei să te angajezi undeva?”

Filip: Dar „hei”, ești angajat pe 1000 de lei la tine la firmă 😀.

Ce vreți voi să vă faceți când o să fiți mari?

Filip: Eu vreau să plantez copaci mult timp de acum încolo pentru că mi se pare că asta e de mine. În 2017 am decis că nu mai vreau să fac decât proiecte de ale mele și până acum număr vreo două eșecuri faine, printre care unul tot cu Robert 😀. Primul proiect care chiar merge și prinde teren este primul pe care l-am făcut cu bani din fonduri europene, fără să ne gândim la bani, ci la impactul pe care vrem să-l creăm și problema pe care vrem să o rezolvăm. Așadar mi se pare că dacă ne facem treaba bine, până punem mâinile pe piept, în lume tot o să fie loc de plantat copaci.

Filip iubind de mic copacii

Și tu Robert? Pare că te gândești…

Robert: Eu mai am o pasiune și anume gătitul, însă, momentan, ca și Filip, mult timp de acum încolo asta vreau să fac. La un moment dat mi-aș dori să și gătesc.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO