Roșii din grădina muzeului și meșteșugul de la sursă. Muzeul Astra din Sibiu

”Sunt roșii din grădina noastră, de aici!” îmi spune tanti Minerva în timp ce mușc vârtos dintr-o felie de pâine cu salată de vinete și o bucată de roșie deasupra. Nu spun nimic, dar femeia citește probabil nedumenrirea mea și zice mai departe ”noi ne îngrijim singuri grădinile. Eu mi-am plantat roșii și vinete, dar am colegi care îngrijesc de lanul de porumb și, dacă mergeți mai târziu la piesa de teatru, puteți să mâncați cucuruz de la noi din muzeu”.

Tanti Minerva este curator al  Muzeului Astra din Sibiu, cu alte cuvinte are grijă de una dintre casele țărănești din cel mai mare muzeu în aer liber din România. Astăzi a îmbrăcat halatul pentru că a îngrijit toată ziua de jarul în care s-a copt cucuruzul la care mă îmbia mai devreme. La fel ca toți ceilalți curatori, tanti Minerva cultivă în fiecare primăvară grădina din fața casei, după dorință și nevoi. Așa se face că toate legumele sau fructele, de care muzeul are nevoie pentru curioși, invitați sau copiii care participă la ateliere, vin de pe terenul lor. Este un alt fel de concept de sustenabilitate: o turmă de oi, pentru lapte și brânză, icre de la crapul din iaz, fasolea și porumbul din ogradă, pâinea făcută la cuptorul din muzeu, practic, orice ar putea avea un gospodar în ograda sa găsești în curtea Muzeului, la 14 kilometri distranță de Sibiu.

Muzeul Astra se întinde pe 96  hectare în rezervația naturală a Dumbrăvii Sibiului, din care aproape 42 de hectare sunt ocupate cu expoziția. Este mai mult decât o ”vitrină” cu arhitectură țărănească veche, este un spațiu cultural viu în care meșteșuguri și obiceiuri de altădată sunt provocate să prindă viață.

Trecem de casa albastră a aurarului, lângă care urmează să apară o galerie ce copiază fidel mina din Roșia Montană, și ajungem la câțiva dintre meșterii care creează jucării. Suntem la Târgul anual al Meșterilor Populari, la care sunt invitați aproape 200 de artiști din toată țara și din Republica Moldova. Mă apropii de unul dintre artizani care desenează îndemânatic un titirez din lemn. Îmi amintesc cum mi-i făcea bunica, din bucăți de morcov și scobitori și mi-i dădea la joacă. Mă gândesc că poate doar la mine, în Moldova, se numesc titirezi. Și încerc să îmi clarific nedumerirea cu omul din fața mea, pe jucăriile căruia scrie Poptean Design: ”Oamenii îi numesc în multe feluri. Așa am aflat și eu că un simplu titirez poate avea atâtea nume. De sfârlează am mai auzit, dar într-o zi a venit o doamnă și s-a mirat cât de bine știu să fac un prâsnel”, povestește meșterul despre care aveam să aflu că este renumitul artizan de jucării din lemn, Florin Poptean.

Nu departe de el găsesc o tarabă cu nuci și pâslă pe care mâna sigură a lui Demeter Micloș le-a trasformat în jucării. Cumpăr câteva și, când dau să plec, o doină superbă îmi oprește gândurile. Meșterul zice: ”Sunte fetele de la război”. ”Unde?” întreb eu și gândesc că vorbește de vreun grup de țesătoare. Însă omul îmi arată curtea unei gospodării unde, pe sub un firicel de fum pornit de de la un ceaun cu apă, părea că începe o piesă de teatru. Aveam să aflu că trupa Tearului Mic din Sibiu a recreat o zi obișnuită din viața unor femei de la sat ale căror soți erau plecați la război. Viața era grea, cu lipsuri și muncă, dar și cu vis și poezie, atunci când primeau o scrisoare de la bărbat, de pe front, din localitățicu nume greu de deslușit. Sub ceaunul cu apă, jarul primește câțiva porumbi gălbiori, cucuruzul la care mă îmbia tanti Minerva mai devreme.

Pornesc mai departe cu porumbul copt care îmi frigea degetele prin servețelul subțire și ajung la țesătoarele pe care le căutam. Văd un război mic pe care erau deja lucrați câțiva metri de brâu tricolor: ”Este brâul Unirii”, îmi exlică Mirela Iancu, managerul departamentului de Marketing Cultural. ”L-am început la 1 decembrie 2017 și am invitat pe oricine dorește să lucreze la el. Până acum sunt aproape 400 de oameni care au încercat”

Nu departe de brâul Unirii găsesc o pajiște pe care stau grupate vreo șapte femei și cos, fiecare pe bucăți mici de pânză, modele tradiționale. E migăloasă treaba lor și complicată, dar par că omoară rutina cu veselie. Una dintre ele povestește o întâmplare cu o blondă și toate celelalte râd cu poftă. Mă apropii și întreb ce fac și mai cu seamă cu ce vopsesc firele. Și arăt înspre grămăjoarele de bumbac vopsit mov, verde și galben, care stăteau întinse la uscat, lângă un ibric de unde venea un miros intens de oțet. Îmi răspunde Irina Corduneanu și aflu că sunt din comunitatea ”Semne Cusute”, renumită în mediul online:

”vopsim cu pigmenți cât mai apropiați de vremea în care țărăncile făceau asta cu greu și din sărăcie la ele acasă, acum mai bine de 100 de ani. Pentru că o cămașă, o ie cum i se spune în sud, era cusută cu multă trudă. Întâi țesută, apoi croită, așa cum vezi la noi aici, din bucăți pătrate sau dreptunghiulare, pe care adăugau modelele și le asamblau într-o cămașă. Iar toată treaba asta însemna deja muncă de aproape un an de zile. Așa încât, o femeie măritată aduna în casa ei, până la bătrânețe, trei-patru cămăși de acest fel, nu un cufăr întreg cum ne-ar plăcea nouă să credem. Țăranul obișnuit trăia de fapt cu multe lipsuri.”

Las în urmă mirosul de oțet și fetele cu semne cusute și mă apropii de curtea unei gospodării unde, din spatele unei perechi de ochelari cu ramă neagră, un puști, căruia nu îi dau mai mult de 18 ani, face opinci. Îl cheamă David Coman și vine din Avrig, de lângă Sibiu. Îl întreb de unde a învățat meșteșugul și mă gândesc că va urma povestea unui bunic de la care a furat meseria. Aflu însă că nu a avut de la cine să învețe și a căutat singur tutoriale pe Youtube:

”mi-am dorit o pereche de opinci de mic, nu știu dacă aveam opt ani. Și l-am rugat pe tata să mi-o facă. Nici nu m-a luat în seamă. Așa că, atunci când am putut, mi-am făcut singur.”

Îl întreb despre meșteșug și dificultăți, iar răspunsul lui mă surprinde: ”De fapt, meșteșugul este foarte simplu. Complicat este să procuri pielea, pentru că nimeni nu mai argăsește piele de vită, iar eu pe asta am adus-o de la cineva din Suceava. Aș vrea să învăț să argăsesc singur, însă o piele bună, după metode tradiționale se face într-o lună. Cine pierde timpul ăsta cu mine să mă învețe?” mă întreabă retoric băiatul și realizez că cel mai simplu răspuns ar fi un profesor, dar așa ceva este de neimaginat câtă vreme meșteșugul l-a învățat de pe internet.

David este olimpic și a devenit el profesorul altor copii care își doresc să învețe să facă opinci. Sibiu este locul în care în fiecare an se organizează Olimpiadele Meșteșugurilor, iar anul trecut au fost invitați 127 de copii din toată țara.

David are 20 de ani și este student la Facultatea de Istorie. A căutat întâi o școală meșteșugărească dar nu există la noi. Îl întreb cât costă o pereche de opinci și îmi răspunde că nu poate cere mai mult de 60-80 de lei pentru ele. Îi iau un număr de telefon și plec cu gândul că nu e întâmplător faptul că majoritatea meșterilor cu care am vorbit sunt trecuți de 45-50 de ani și povestesc cu amărăciunea că meseria pare amenințată să dispară o dată cu ei. ”Este lucrul pe care încercă să îl facem posibil aici”, spune Mirela Iancu, directorul departamentului de Marketing Cultural din cadrul Muzeului Astra.

”Încercăm să îi aducem pe acești meșteri în fața publicului lor, astfel încât oamenii să îi vadă la lucru și să poată înțelege exact măiestria și uneori dificultatea unei meserii amenințate să dispară.”