Niko G.: „Copilul, fire vulcanică gata să erupă, care la 8 ani se gândea să se arunce în fața mașinilor, dar se temea că nu moare, ci doar își rupe o mână și se chinuie toată viața, a ajuns să se refugieze în teatru, în loc de pumni și plânsete”

Niko G. este actriță, cântă rap și își strigă experiențele pe toate tonalitățile posibile, cu fiecare context în care se află.
Niko G. vine din Ferentari, acolo s-a născut, acolo s-a format, și de-acolo a putut să meargă mai departe, când a primit șansa de a-și descărca furia și neputința în orele de actorie pentru copii, pe care Valeriu Nicolae le-a făcut posibile în cartierul bucureștean.

Acum, Niko G. face parte din distribuția unui spectacol regizat de Gabi Sandu la Teatrul Evreiesc de Stat și a participat la Zilele Caleido, un eveniment care celebrează diversitatea culturală, organizat în cartierul Ferentari din București.

De ce rap și nu muzică lăutărească?

Niko G.: Eu îmi doream să cânt manele când eram mică, pentru că fratele meu făcea asta. Dar el a refuzat să mă ducă în zona asta, îmi spunea că e prea periculos pentru mine, că nu sunt încă pregătită. Ca să nu renunț la ideea de a face muzică, m-am îndreptat către rap, trap, dar cânt și manele.

De ce spunea că e periculos?

Niko G.: Păi, te duci în tot felul de case, la tot felul de șmecheri, că acolo sunt banii, iar la băutură ies foarte multe scandaluri cu pistoale, cu săbii. Mă bucur că nu am intrat în lumea aia. Rap-ul în schimb se face pe scenă, nu în casele oamenilor.

Mulți îmi spun să învăț cântece de petrecere, că sunt bună și că se câștigă bine la nunți, botezuri, dar eu nu vreau să mă duc acasă la oameni. Vreau să vină oamenii la mine, să mă vadă pe scenă.

De ce faci activism?

Niko G.: Mihaela (n.a.: Mihaela Drăgan, a.k.a Kali) consideră că noi nu facem activism. Activism înseamnă chiar să te implici în societate, să mergi, să vorbești cu oamenii, să faci lucruri, nu doar să spui o poveste pe scenă sau să cânți despre o poveste, pe scenă. Ceea ce fac eu, e mai mult artă asumată decât activism, pentru că noi nu ne implicăm atât de mult.

Care este povestea pe care o spui tu?

Niko G.: Cânt foarte mult pentru și despre romi, încerc să ajut cât mai mult comunitatea LGBT, deși nu fac parte din ea, dar cred mult în oameni și asta mă ajută să ajut cât de mult pot, prin ce pot să fac.

Sunt prejudecăți și în comunitatea romă: la început e greu să accepți lucrul ăsta, dar noi avem foarte mult mentalitatea asta: ”indiferent cum e, e al meu” și ajungi, fără să vrei, să accepți asta.

Dacă tu te-ai duce acasă și le-ai spune alor tăi că ești gay, ce ar spune?

Niko G.: Ai mei bănuiesc de multă vreme treaba asta și îmi spun.

La început poate ar face mișto de mine, dar singurul lucru pe care cred că mi l-ar spune, e că în caz că-mi fac o prietenă să nu intru neapărat cu ea de mână în cartier.

Mama era foarte mult pe stilul vechi, la modul că „să stai cu bărbatul, să tragi cu el”, dar când a văzut că eu și cu surorile mele mai mari ne batem cap în cap pe tot felul de subiecte a ajuns la concluzia că ar trebui să mă duc, să mă distrez, decât să stau să sufăr, să fac rost de bani, să-mi fac viața.

Bănuiesc că la fel ar reacționa și dacă le-aș spune că am o altă orientare sexuală. La început ar face mișto de mine, apoi m-ar accepta, că mă știu că sunt nebună și nu i-aș mai băga în seamă sau aș vorbi prost de ei la lume.

Povestește-mi un pic de familia ta!

Niko G.: Am locuit în Ferentari, iar acum stau cu chirie în Rahova, cu un coleg.

Când eram mică am avut o viață normală, ca toți copiii, doar că părinții mei mă fereau foarte mult de anturaje, mă învățau să nu mă droghez pentru că aveam mulți astfel de oameni în jurul meu. Chiar doi veri ai mei se drogau, unul dintre ei a murit. Am avut exemple și în famile și în afară.

Părinții mei îmi spuneau mereu să mă uit în jur. În copilărie, în cercurile mele nu vedeam așa ceva. Acum se întâmplă mai des. La noi în cartier ”iarba” e în floare.

Pe tata nu îl cunosc, dar am aflat despre el că a murit acum câțiva ani. M-a dus mama la un moment dat să-l văd, când eram mai mică și am aflat că era jumătate turc și jumătate țigan sau complet turc, nu știu exact.

Eu am crescut cu bunica. Ea a avut grijă de mine de la 8 luni la 8 ani. Mama era în închisoare în perioada aceea. Intrase fiindcă tata, alcoolic, o trimitea să fure. Până la urmă a fost prinsă. Fratele meu avea patru ani. Amândoi am rămas în grija bunicii și au urmat timpuri foarte grele.

Bunica era bătrână, aveam 400 lei pensie și doi copii mici pe cap. Nu a fost o viață ușoară, dar faptul că ne-a ținut lângă ea și vorbea cu noi, ne mai și bătea, ne-a dat o idee despre viață. Ne-a dat puțin din ce a avut ea. Nici ea nu a avut o copilărie fericită de a ajuns să ne bată. Ea ne bătea cu milă, nu cum ne-au bătut alții după ce a murit ea.

Mama s-a eliberat prin 2007, când eu aveam 7 ani, iar prin 2008 a murit.

Am avut niște traume uriașe după moartea ei și mă afectează și acum. O viață întreagă nu îmi cunoscusem mama, apoi m-am bucurat că a venit acasă și, la niciun an a murit. La vreo trei luni după aceea a murit și mamaie și am rămas pe mâna sorei mai mari a mamei până la 13 ani și jumătate.  

Mătușa mea mai avea 3 fete deja, iar cu mine și fratele meu eram 5 copii în casă. Soțul ei nu a ajutat-o foarte mult financiar, mai și pleca de acasă. Ea nu putea să muncească foarte mult pentru că are diabet de la 13 ani, care a declanșat pe parcursul vieții mult mai multe boli. Trăiam din pensii, alocații, cantină și ce munceau cele două fete mai mari ale ei. Mai mult ele ne-au întreținut. Mai făceam și noi un bănuț, că mai ajutam la descărcat marfă la magazinele din fața blocului. Dar nu era cine știe ce. Primeam 5-10 lei pentru jumătate de oră și asiguram pâinea și încă ceva în casă, la vremea aia. Pe la 14 ani și jumătate am cunoscut un băiat și m-am mutat la el.

De ce te-ai măritat ?

Niko G.: Sincer? Îl iubeam, dar l-am văzut și ca pe o scăpare de acasă. Atunci venise și sora mai mică a mamei cu cei doi copii ai ei și eram foarte mulți în casă. Și îmi cam mâncam bătaie. La un moment dat am început să merg la clubul ăsta de Educație alternativă, Casa bună, deschis de Valeriu Nicolae, dar acasă mă pedepseau sau se luau de mine că plecam la 7:00 dimineața la școală, ieșeam pe la 3:00, fugeam la club și mă mai întorceam seara la 7:00.

Mă băteau că nu am venit să fac curat, să ajut la mâncare, iar la un moment dat, când am prins ocazia, am fugit.

Cum a fost viața de femeie măritată ?

Niko G.: Vă dați seama că la 14 ani și jumătate eu nu știam să fac nimic. Adică ce făceam eu în casă era să dau o mătură, un mop, să fac un pat și să spăl niște vase. A trebuit să învăț să fac mâncare, să fac curățenie ca lumea. Stăteam noi doi la etajul 2, părinții lui deasupra, la 3, iar sora lui sub noi, la 1. În primii 2-3 ani mi-a fost greu pentru că a trebuit să învăț multe lucruri pe care de la familia mea nu le învățasem : curățenie, mâncare. Acasă veneam de la joacă și mă puneam în pat cu hainele de pe mine. Nu-mi spunea nimeni să mă spăl, să mă schimb. A trebuit să învăț aici, în noua casă, să fac toate astea.

În timp ne-am dat seama că e o diferență foarte mare de vârstă între mine și el –  era cu 12 ani mai mare, eu aveam alte planuri, el avea alte planuri. Eu visam la teatrul meu, la arta mea, el visa la o femeie în casă, care să meargă la muncă și să-i facă de mâncare.

După 8 ani de zile, când am văzut ce îmi doresc mai mult de la viață, am plecat. Am zis că o iau de la capăt, am stat o perioadă la mama și apoi m-am mutat cu chirie pentru că am nevoie de confortul meu.

De ce, în ciuda greutăților, te duceai în fiecare zi la 7:00 dimineața la școală ?

Niko G.: Pentru colegi. Îmi plăcea să stau cu prietenii mei. Din clasa I și până în clasa a V-a am avut colegi care nu m-au ajutat să mă dezvolt, mă băteau, mă umileau, mai ales după ce a murit mama. Atunci a trebuit să învăț să mă apăr. Îl chemam pe fratele meu să ne batem, iar în două săptămâni am învățat să mă bat și îi băteam pe toți la școală. De când am învățat să mă bat, nu m-a mai putut opri nimeni. Băteam de la colegi la directoare, nu țineam cont de nimeni.

De ce ? Ce simțeai când te băteai ? Te eliberai ?

Niko G.: Mâncam bătaie peste tot, iar când ajungeam la școală era momentul meu să bat pe toată lumea. M-au amenințat cu căminul, venea poliția des pe acasă.

Acum îmi dau seama că eu sufeream după mama și tot refugiul meu era în bătaie. La un moment dat am vrut să mă duc la karate, să învăț să mă apăr și să-mi fac o disciplină, dar ai mei au zis că fac destule probleme și fără karate.

Am rămas repetentă în clasa a V-a cu nota 2 la purtare și, în al doilea an, am nimeri într-o clasă cu niște copii total opusul celorlalți: toată lumea învăța la ore, erau doar 2-3 fete care se cunoșteau și eu cu un coleg care făceam teatru cu ele.

În primul semestru am avut note proaste, pentru că făceam tot ce învățasem înainte. Apoi am început să comunicăm între noi și am devenit foarte uniți, ne ajutam unii pe alții. Pe mine lucrul ăsta m-a ajutat foarte mult să mă calmez, iar motivația mea cea mai mare era că mă înscrisesem la Clubul de Educație Alternativă, unde mi-au spus clar că nu mă primesc dacă nu-mi îmbunătățesc notele. Mie îmi plăcea super-mult teatrul, că faceam de la 10 ani.

Ce este acest Club de Educație Alternativă ?

Niko G.: Valeriu Nicolae a creat un ONG, care se numește Clubul de Educație Alternativă, unde copiii din Ferentari și, în special, romii puteau să vină să-și facă temele, să facă meditații și să meargă la tot felul de cursuri: volei, baschet, fotbal, fotografie, video. La un moment dat veneai și doar propuneai ce vrei să faci și Valeriu făcea în așa fel încât aducea profesori ca tu să faci ceea ce vrei. Doar că, pentru a merge la toate cursurile astea, obligatoriu trebuia să faci meditații la Română și la Mate, cel puțin, și o limbă străină și să-ți îmbunătățești notele la școală și să n-ai absențe. Și am început să fac treaba asta iar, din nota 2, am ajuns la 7-8 la aproape toate materiile. Nu am putut să urc mai sus decât la Sport, Muzică, Religie și Desen.

A fost ambiția mea pentru că îmi doream extraordinar de mult să fac teatru și era singura soluție. Uneori mă trezeam dimineața înaintea tuturor și fugeam la școală fără să audă nimeni, ca nu cumva să mă pedepsească și să mă țină acasă.

Ce-ți plăcea la teatru ?

Niko G.: Îmi plăcea de domnul Sorin Alexandru. Cu el făceam atunci. Cred că în cei doi ani cât a stat cu noi mi-a ținut loc de tată la modul cel mai adevărat: avea grijă de mine, era omul cu care vorbeam problemele mele, uneori ne scotea pe mine și pe Toto la teatru sau în parc cu fata lui.

Cum ai trecut tu la nivel profesionist de la nivelul de centru educațional din Ferentari?

Niko G.: După ce a plecat domnul Sorin de la club, după vreo doi ani de zile, tot ne rugam de domnul Valeriu să ni-l aducă pe Sorin înapoi, dar el ne-a adus pe altcineva. Ne-am dat seama că ne place teatrul și că Sorin nu o să se mai întoarcă. Timp de trei ani de zile a fost o luptă să păstrăm echipa la cursul de teatru, pentru că tot veneau și plecau copiii.

Noi nici nu prea aveam unde să repetăm, pentru că clubul era, de fapt, o sală măricică, dar în care erau foarte mulți copii: unii făceau română, alții matematică, alții engleză, alții teatru, alții chitară… Și pentru că nu aveam sală de repetiție, am început să repetăm pe hol. Acolo ne întreba ce am face dacă am avea un milion de euro. Așa a pornit ideea spectacolului ”Povestiri din curtea școlii”, cu care am avut mare succes peste tot pe unde am fost în anul ăla.

Atunci ați simțit prima dată gloria. Cum a fost?

Niko G.: A fost o mare evoluție. Uitându-mă la copiii din cartier, care au cu totul și cu totul alte preocupări, și uitându-mă la mine și la gașca mea… ce mă bucură e că grupul meu vechi, cu care am plecat de la zero, sunt bine. Unii sunt în străinătate, și-au făcut, case, și-au făcut familii, alții au făcut același lucru aici. Sunt vreo 10 oameni. Ne-a cam salvat Clubul ăsta pe noi ăștia care am mers mai de mult. Așa era acolo: voia cine voia și rezista cine putea.

Cum te-a schimbat pe tine teatrul?

Niko G.: Mult. Foarte mult. Gândiți-vă așa: un copil care de la 7-8 ani bate pe toată lumea din jur, nu suportă și nu ascultă de nimeni, cu o fire foarte vulcanică gata să erupă, un copil care la 8 ani se gândea să se arunce în fața mașinilor sau de pe bloc, dar se temea că nu moare, ci că doar își rupe o mână, un picior și doar se chinuie toată viața, până la copilul care a ajuns să se refugieze în teatru, în loc de pumni, și în loc de plânsete a ajuns să ofere zâmbete pe scenă și energie super-mișto. Și să primească la schimb asta, că dacă nu primeam, probabil că nu mergeam mai departe.

Și cum se așează pe asta muzica, ce nu e deloc una blândă?

Niko G.: Faptul că îl auzeam mereu pe fratele meu cum cântă, de la 7 ani, am început și eu să învăț piese. Prima dată, la o fundație, o doamna m-a învățat un cântec – Luna în cascade – care eu simțeam că mă reprezintă. M-a luat la câteva evenimente și când am văzut că am un minim impact, am început să mă pasioneze și să învăț tot felul de piese. Manele la început, iar după ce am ajuns la Clubul de Educație Alternativă, am cântat Luna în cascade. Atunci a venit o doamnă și mi-a spus că își dorește să-mi aducă pe cineva și să fac canto. Eu îmi doream chitară și mi-a adus pe cineva care m-a ajutat super-mult în zona asta. M-a ajutat să-mi dezvolt urechea muzicală foarte bine.

Pentru mine teatrul și muzica sunt la același nivel, pentru că refugiile mele au fost ori pe scenă performând teatru, ori în afară, performând pentru mine muzică, în orice stare eram. Ionuț Oprea nu s-a implicat doar în zona asta de teatru. El a devenit un alt tată pentru noi: se asigura că avem ce să mâncăm, ne scotea la piese de teatru, în parc, făceam și alte chestii. Ne-am atașat și am început să-l respectăm din ce în ce mai mult pe omul ăsta.

Ce sunt Zilele Caleido?

Niko G.: Zilele Caleido e un festival mai mult de muzică, dar va fi și teatru, dedicat romilor, atât din punct de vedere al scenei, cât și din afara ei. Mai mult performează romi pe scenă și are loc în cartiere de romi. Anul trecut a fost în Ferentari, anul ăsta va fi tot în Ferentari, dar în altă zonă. Asta înseamnă pentru mine Zilele Caleido – un spațiu pe care cumva l-am câștigat noi romii.

Ce planuri de viitor ai?

Niko G.: Planurile mele de viitor: să muncesc, pentru că altfel nu o să am cum să-mi plătesc chiria. Dacă reușesc să strâng bani, aș vrea să merg la studiouri să mă vadă oamenii, să-mi dau drumul la propriul canal de YouTube, dacă cred că sunt bună, să mă ia lângă ei. Mai vreau să mă duc la toate spectacolele de teatru care sunt deja organizate, să mă duc în ianuarie pentru 2 luni în UK să ridicăm un spectacol acolo, să mergem la anul, din nou, în America, să mai facem videoclipuri la următoarele piese din album, să mai facem piese pentru un alt album.