O mamă, doi băieți, un labrador și povestea unei familii care învins sistemul și a reușit să depășească un diagnostic cumplit: autismul

Daniela Fenczel are 41 de ani și acum un an de zile s-a licențiat în Chimie, după ce, la 21 de ani a abandonat studiile pentru a da naștere primului copil, Toni.

Viața avea să fie mai complicată decât și-ar fi imaginat, iar acum șase ani de zile a aflat că al doilea ei copil, Cătălin, este diagnosticat cu autism.

Femeia, al cărei singur venit era o indemnizație de „creștere copil” a început să caute soluții pentru a susține terapiile costisitoare menite să îi ajute copilul. Primul ajutor a fost Toni, băiatul cel mare, care a învățat mai mult și mai bine pentru bursa de merit. Apoi a apărut în viața lor Bella, un labrador care l-a învățat pe Cătălin primele cuvinte: „te iubesc!”.

Acum Cătălin este clasa a III-a într-o școală de masă, fratele lui mai mare și dorește să devină medic veterinar și să-și deschidă o afacere în care să îl angajeze și pe el, iar Daniela, la 37 de ani, a dat din noua admitere la Facultatea de Chimie, unde îi avea profesori pe foștii colegi din studenție. Anul trecut a absolvit, iar anul viitor se pregătește să devină profesoară de chimie la un liceu din București.

Iată povestea unui om care nu a renunțat niciodată!

Când te-am cunoscut eu lucrai din greu la licență, terminai Facultatea de Chimie. De ce așa de târziu?

În 1996, când am terminat liceul, am intrat la Facultatea de Chimie, am făcut doi ani de studii și s-a întâmplat atunci o tragedie: casa noastră a luat foc, tata a fost prins în el și timp de trei luni a stat în Spitalul de Arși cu piciorul imobilizat. Eu, cea mai mare dintre frați, a trebuit să mă angajez și să îi ajut pe cei trei mai mici decât mine să își facă și ei studiile cât de cât.

Nu am abandonat școala, dar am mers târâș-grăpiș până în anul IV. Atunci l-am cunoscut pe actualul meu soț și am rămas însărcinată. Un control medical mi-a arătat că dacă nu păstrez atunci acel copil este posibil să nu mai pot face vreodată.

Mai aveam 3 examene de dat și licența, dar am ales să las tot și să fac copilul. Așa s-a născut Toni.

M-am angajat unde puteam, de la biroul unui executor judecătoresc, până la bucătar la restaurantul „Jos pălăria!” a domnului George Mihăiță.

Când avea copilul 5 ani am făcut niște controale mai amănunțite care mi-au arătat că aș fi suspectă de cancer de col uterin. Imaginează-ți ce a urmat: analize, electro-rezecție, biopsie, așteptarea insuportabilă, trei săptămâni cu sufletul la gură, dar, din fericire, rezultatele au fost negative.

După toată această investigație agresivă, sfatul doctorului a fost să încerc să fac un al doilea copil. Așa a apărut Cătălin.

L-am născut într-o zi de sâmbătă, la 10:25 și totul s-a întâmplat în urgență pentru că am făcut o preeclampsie din cauza tensiunii și a trebuit să intru în cezariană.

A fost un noroc fantastic că am supraviețuit amândoi, fiindcă a fost o naștere foarte dificilă, cu patru medici care au asistat la intervenție și o recuperare foarte dificilă.

Lucrurile au trecut cu bine, am venit acasă. Dar aici, la nici două luni de când s-a născut copilul, l-am pierdut pe socrul meu. Dar lucrurile abia începeau să devină insuportabile. De la 6 luni eram din ce în ce mai des cu Cătălin la Camera de Gardă: bronșiolite, o convulsie febrilă și așa mai departe. Practic, stăteam trei săptămâni în spital, una eram acasă și tot așa.

La 1 an avea diagnostic de astm bronșic și am început medicația și schimbările care trebuiau făcute: am scos covoarele din casă, preșurile, perdelele, orice ar fi putut să îi afecteze respirația. Cu toate astea, la 2 ani a făcut un stop cardio-respirator și am ajuns din nou la urgență.

Atunci am simțit că îmi pierd mințile, când am auzit pe unul dintre medicii care asistau cum întreba: de ce îl mai resuscitezi, nu vezi că e negru tot? Din fericire, doctorița care făcea manevrele nu s-a oprit și mi l-a adus înapoi. Mintea mea a luat-o razna. Nu mai știam unde sunt și ce fac. Mi-au făcut niște injecții și mie, iar când l-am auzit cum mă strigă: „mami, mami!” mi-am revenit.

Când ai aflat diagnosticul de autism?

După încă un an de zile, în jurul vârstei de 3 ani. Soțul meu era plecat la muncă în Anglia, iar eu am remarcat niște schimbări la Cătălin pe care le simțeam nefirești. Și, cu aceste întrebări în minte și cu amândoi băieții după mine, m-am dus la psiholog. Ulterior aveam să aflu că am făcut bine că i-am luat pe amândoi, fiindcă Toni putea fi un co-terapeut, în sensul că îl înțelegea mult mai ușor pe fratele lui mai mic decât mine sau decât medicul.

Atunci am aflat că are autism.

Trei săptămâni nu am fost om. Ajunsesem la 36 de kilograme, nu mâncam, luam doar apă, țigări și cafea și navigam pe internet să văd ce pot face. Până la urmă a trebuit să mă trezesc la realitate, fiindcă postura asta de victimă, care stă în casă și își plânge de milă nu i-ar fi făcut niciun bine copilului. Așa că m-am ridicat să caut soluții și să-l pun pe picioare.

Și ce ai găsit?

Întâi de toate am găsit-o pe Bella, labradorul nostru, care îl ajută foarte mult pe Cătălin. Datorită ei, copilul meu a reușit să spună: „mama, te iubesc!”

De fapt, primele cuvinte ale lui Cătălin au venit la 6 ani și au fost: „Bella, te iubesc!”. Eram în parc, stăteam pe iarbă, iar Cătălin o alinta și o mângâia pe cap și a zis cuvintele astea. Îmi venea să strig în tot parcul: „copilul meu vorbește! Copilul meu este minunat!”

Dar povestea cu Bella este un pic și mai complicată.

Toni, care asista cu mine la toate aceste ședințe de terapie mi-a promis că învață foarte bine cât să ia bursă de merit și mă va ajuta cu terapiile, care erau extrem de scumpe, adică undeva spre 3000 de lei lunar. Iar eu eram în concediu de creștere copil.

Toni a muncit, așa cum mi-a promis, și a luat bursă de merit. Atunci am cumpărat-o pe Bella, cu gândul să o dresăm și în acest fel să îl ajutăm pe Cătălin și mai mult.

Cum a reacționat Cătălin când a ajuns Bella acasă?

Cătălin era deja obișnuit. Știam asta din parc, unde ne întâlneam cu o prietenă care avea un bichon. Iar Cătălin lăsa tot și lua cățelul să îl plimbe. Nu vorbea cu noi, dar cu cățelul avea o legătură specială. Atunci a zis Toni să luăm un labrador.

Apoi am început să îl duc la logopedie, în paralel cu ce făceam eu acasă, după ce mă documentam pe internet cum să îi întăresc mușchii limbii, obrajii și așa mai departe.

Cum te-a schimbat pe tine toată această poveste?

Am ajuns să mă bucur și de adierea vântului, și de mirosul ierbii, că răsare soarele. Fiindcă trebuie să îi explici lui toate aceste lucruri care nouă ni se par un dat natural și pe care ajungem să nu le mai luăm în seamă. Dar ele sunt atât de importante cum nu-ți imaginezi.

Cum ai scăpat tu de furia lui „de ce eu?”, „de ce mie?”?

Merg la terapie cu Cătălin și văd părinți care sunt la început, buimaci, furioși care nu înțeleg încă ce li se întâmplă. Și îmi amintesc de mine.

Aveam nopți când îi lăsam dormind în camerele lor și ieșeam în fața casei să mă cert cu mine și cu Dumnezeu. Încercam să înțeleg cu ce am greșit eu. Și, din dialogul ăsta imaginar cu Dumnezeu, singură mi-am revenit și am simțit că primesc forța asta.

De fapt, știi care este secretul meu? Toni și puterea lui. El îmi spune mereu: „lasă mama, că va fi bine! O să muncim amândoi la recuperarea lui și vei vedea că va fi bine!”

A fost îngerul meu păzitor.

Toni făcea tot planul de recuperare a lui Cătălin. Dar răutatea oamenilor, colegilor lui, copiilor din parc care veneau la el și îl întrebau dacă fratele lui mai mic este diferit, sau special, sau cine știe ce alte cuvinte foloseau, toate astea îl răneau. Iar el încerca să îi ia apărarea, le spunea copiilor că fratele lui este mai inteligent decât ei, chiar dacă cel mic nici nu vorbea. Atunci am înțeles cât de mult îl afectau reacțiile nepotrivite ale copiilor.

Toni a promis că va lupta tot timpul cu oamenii să nu îl privească pe fratele lui ca și când ar fi un om care nu poate face nimic. Iar acum planul lui este să intre la Medicină Veterinară, iar după primul an de facultate, vrea să își deschidă un maxipet cu mâncare pentru animăluțe, în care să îl angajeze și pe Cătălin după ce termină școala, așa încât și fratele lui să aibă un venit. Pentru că este convins că statul nu îl va accepta pe Cătălin să muncească, așa că face el ce poate pentru asta.

Când ai simțit că a venit momentul să reîncepi facultatea?

Cătălin este acum în clasa a III-a și a fost integrat într-o școală de masă și este printre primii 10 elevi. Nici nu vreau mai mult. Ideea este că acum ne cunosc învățătoarele, directorul școlii și toată lumea a fost de acord ca eu să particip la orele lui Cătălin. De fapt, se întâmplă așa: eu stau cele patru ore, cât durează școala copilului, pe hol și, dacă apare o situație în care învățătoarea are nevoie de mine, mă cheamă înăuntru.

Ei bine, mi-am dat seama că acest scenariu va funcționa până la sfârșitul gimnaziului. La liceu nu mai pot să fiu lângă el. Liceele nu au locuri pentru copii cu nevoi speciale. Au locuri pentru romi, în schimb.

Planul a venit firesc: singurul mod prin care eu pot fi cu Cătălin și la liceu este să devin cadru didactic în acel liceu. Deci trebuie să reiau studiile și să dau licența.

Asta se întâmpla acum 3 ani, când am dat din nou admitere și am intrat la Facultatea de Chimie. Iar în anul întâi mi-am făcut un transfer direct în anul III cu echivalări.

Cum au reacționat colegii?

Colegii mei de facultate, de acum 20 de ani, sunt cadre didactice în facultate acum. Când m-au revăzut nu le-a venit să creadă.

Colegii mei tineri, când m-au văzut mai în vârstă și mai retrasă, m-au ignorat. Dar încet-încet s-au apropiat de mine, pentru un sfat, pentru un curs. Parte din ei, care aveau suficiente restanțe, mă caută și acum să-mi mulțumească pentru că i-am motivat și i-am tras după mine să învețe, să treacă examenele, să ia licența și să nu abandoneze, așa cum am făcut eu acum mulți ani. Iar mulți dintre ei au reușit să își dea licența și să intre la master.

Cum învățai?

Noaptea învățam. De la ora 2.00 la 6.00 dimineața, după care plecam la examen. Atât. Dar nu am lipsit de la niciun curs. Îmi luam notițe, chiar dacă acum s-a schimbat modelul față de vremea mea. Acum se trimit fișierele de curs pe mail sau pe whatsapp. Iar asta pentru mine este ca un salt în timp. Dar m-am adaptat fiindcă nu aveam încotro.

Care a fost momentul în care ai regretat că ai renunțat la facultate?

Și atunci mi-a părut rău, dar știam exact pentru ce o fac. Și știam că vor trece mulți ani până când voi încheia studiile. Și știam că merită mai mult copilul. Tot timpul mi-a părut rău, dar am câștigat un copil minunat și restul nu mai contează.

Așa stând lucrurile, cum te-ai văzut licențiată?

Atunci a fost un moment cu totul și cu totul special. La festivitate erau mulți dintre foștii mei colegi de facultate, iar ei s-au bucurat mai mult decât mine. Cu un ochi plângeau și cu celălalt râdeau.

Iar eu simțeam că trebuia să fac lucrul ăsta, în primul rând pentru Cătălin. Băieții au fost la festivitate, au fost mândri de mine, Toni s-a lăudat tuturor colegilor, am devenit model pentru el. Mi-a spus că va face tot posibilul să facă studii mai multe decât mine.

Când te angajezi profesoară de chimie?

În septembrie intru la master, la psihopedagogie specială, mai dau niște examene de diferență și cred că undeva la anul, la începutul lui septembrie, voi putea să fiu profesor. Am copii acum la meditații, colegi ai lui Toni, fără niciun ban, nici nu aș putea să cer bani pentru ceva ce îmi doresc atât de mult să fac. Și sper ca anul viitor să fiu profesoară cu acte în regulă.