Cum a ajuns Maria Tudor dintr-o fetiță ambițioasă, născută într-un sat din Argeș, care visa să devină actriță la Hollywood, „Doamna de Fier” a publicității din România

Maria Tudor este coordonatorul regional, pe Europa Centrală și de Est a Publicis Groupe, este creatoarea Zenith Media și omul care s-a ridicat cu forțe spectaculoase dintr-o fetiță ambițioasă, născută într-un sat din Argeș, care visa grandios: să devină actriță la Hollywood și să cucerească lumea.

Actriță nu a devenit, iar la cucerirea lumii încă lucrează.

Iată povestea Doamnei de fier a publicității românești!

Care este legătura dintre cinematografie și automatică, Maria?

Maria Tudor: Am făcut Liceul de Cinematografie (cred că am fost ultima generație de liceeni de acolo), actualmente Colegiul Tehnic Media, iar acum îmi dau seama cât de mult mi-a folosit.

După ce am terminat școala ar fi trebuit să intru în cinematografie, la Buftea, și să fiu asistenta de platou a lui Dan Pița. Dar nu am mers, iar asta a fost o alegere foarte grea. Lumea filmului este fascinantă, iar mie cu atât mai mult îmi plăcea.

În acele vremuri lumea filmului era inaccesibilă. Tu cum ai pătruns în ea?

Maria Tudor: Noi făceam practică la Buftea, lucram la sunet, mergeam la studiourile Mogoșoaia, vedeam filme, colindam cinematografele. Deci eram în lumea asta, ne vedeam cu actorii, chiar dacă noi rămâneam întotdeauna oamenii din spate, echipa tehnică.

Dar lumea aceea, așa cum o vedeam cu ochi de adolescent, era absolut uluitoare.

Așa că decizia de a ieși din film și a pătrunde într-o lume infinit mai ștearsă, a fost brutală.

Pari mai degrabă genul care umple scena, nu care stă în umbră. De ce ai ales să fii în spate?

Maria Tudor: Nu a fost o decizie asumată. S-a întâmplat să fie așa, iar între timp am descoperit că mi se potrivește.

Istoria mea este puțin mai întortocheată decât ai zice la prima vedere.

M-am născut la țară, în Hârsești, o comună din Argeș. Tata muncea în București, ca muncitor, și făcea naveta săptămânal acasă.

Eu și cu cei doi frați mai mici ai mei, am rămas acasă cu mama. Când am terminat clasa a VIII-a toată lumea se aștepta să merg la Pitești, la liceu. Mama, o femeie cu o voință de fier, forța din familia noastră, a zis: „noi nu putem să fim împărțiți în trei locuri, asta nu mai este familie! Deci mergem cu toții la București!”

Bună decizie, doar că în acele timpuri aveam nevoie să avem acte de București. Nu aveam unde să stăm, nu aveam voie să venim aici.

După multe căutări, tata a găsit, pe strada Jiului, o locuință mică: două camere prăpădite, cu o bucătărie comună și fără baie. Nici nu vreau să îmi mai amintesc.

La capătul străzii Jiului era acest liceu de cinematografie. Deci înscrierea mea acolo nu a fost o alegere, ci pură întâmplare.

Lucrul cu adevărat interesant abia acum începe. Tata, Petre pe numele lui, este de o inteligență uluitoare, cu o intuiție extraordinară și un simț de adaptare nemaipomenit. Să-ți explic!

Această clasă, în care am intrat eu și care era cea mai râvnită, avea 10 locuri pentru candidații din București, iar restul pentru toată țara. La înscriere, secretara a insistat ca tata să lase dosarul la locurile pentru Argeș, care nu erau decât două.

Tata a refuzat: „Fiica mea este cea mai bună din școala ei!”. „Da, ar fi zis secretara, dar vine de la țară și intră în competiție cu Bucureștiul, iar anul ăsta va fi foarte dură departajarea! N-are nicio șansă!” Tata nu a renunțat și m-a înscris pentru cele 10 locuri alocate pentru capitală.

Am intrat prima. (râde)

Dar ce visai tu să fii?

Maria Tudor: Când eram mică? Ce-și doreau toate fetițele să fie? Voiam să fiu actriță, dar nu oriunde, ci la Hollywood. Aveam revista Cinema și am găsit și acum la ai mei acasă tot felul de almanahuri din vremea aceea.

Cred că aveam cinci ani când am început să visez că voi fi star de cinema. Dacă mă întrebi, îmi plăcea foarte mult Vivien Leigh, dar cred că avea legătură cu Pe aripile vântului. Am fost o romantică incurabilă.

Pasiunea asta a trecut relativ repede, iar următorul vis a fost să devin doctoriță. Bineînțeles că nu voiam să fiu orice medic, ci chirurg și, evident, cel mai bun chirurg.

Prin clasa a VIII-a, îmi amintesc, am făcut și un curs de asistente medicale. Dar cred că toată practica am făcut-o fără să văd vreun pic de sânge pentru că mi-am dat seama ulterior că asta îmi face rău. Deci nu aș fi putut face această meserie nicio zi.

De unde venea dorința asta de a fi cel mai bun?

Maria Tudor: Cred că te naști cu ambiție, nu e ceva ce poți cultiva. Eu tot timpul i-am bucurat pe ai mei cu această poftă neostoită de a învăța, de a fi cea mai bună.

Erau uluiți când la 6.00 dimineața intram în panică pentru că voiam să fiu prima la școală. I-am terorizat cu obsesia de a fi comandant de unitate, i-am bucurat că ieșeam întotdeauna prima, deci cred că erau extrem de fericiți că m-am născut așa.

M-au încurajat tot timpul și erau foarte mândri de mine. Dar au făcut-intuitiv, natural.

Cine îți era concurența?

Maria Tudor: Eu însămi. Dar am avut norocul să am niște profesori extraordinari.

În clasa a VIII-a, la ora 7.00 dimineața, veneau profesorii la școală, pentru mine și pentru cine mai era interesat, să facă pregătire suplimentară pentru admitere la liceu.

În liceu, îmi amintesc de profesorul Botezatu, care preda matematica, apoi de proful de fizică, cel de tehnologe și de cel de limba română, dirigintele, Oskar Adolf. N-am să-l uit niciodată: făceam tot semestrul Schopenhauer, iar în ultima oră realiza că nu a trecut prin toată programa școlară. Îmi amintesc cum luam notițe cu disperare fiindcă mi se păreau geniale acele discuții.

Fiecare dintre acești profesori erau convinși că sunt cea mai bună pentru materia lor și că asta trebuia să fac mai departe, la facultate: cel de matematică mă îndemna spre ASE, mai ales că era o facultate la mare modă atunci, cel de tehnologie voia să mă îndrept spre Politehnică, dar dirigintele mi-a dictat de fapt cariera. Și am să-ți spun de ce.

Oskar, care era un tip extrem de arogant, i-a povestit tatălui meu cum fiica lui este studentă la Automatică, adică la cea mai grea facultate, unde nu intră chiar oricine. (râde)

Iar asta l-a provocat pe tata și pe mine, desigur. Am refuzat repartiția pe care o primisem la Buftea, cum îți spuneam, am renunțat să fiu asistenta de platou a lui Dan Pița, și m-am angajat la tata pe șantierul lui de demolări, la ILUT, și am dat la facultate, la Automatică, la seral. La ILUT m-a luat sub aripa ei protectoare directoarea financiară și doi ani de zile, cât am stat acolo, am învățat să fac contabilitate.

Aș vrea să punctez acest detaliu: am avut noroc de oameni frumoși în viața mea.

Ar fi fost foarte simplu să îi spui tatălui tău că vrei la Buftea și să renunți la acea facultate, nu?

Maria Tudor: Facultatea era obligatorie pentru mine, voiam să o termin. Știam ce însemna să fii sărac. Știam ce însemna să merg la școală în uniformă și să nu am un pulovăr mai elegant de pus pe deasupra, așa cum aveau alte fete.

Știam că nu am un ban să ies la o cofetărie, știam cum era să treacă vara și eu să nu ajung la mare, unde am fost prima dată foarte târziu, prin clasa a XI-a. Iar atunci am fost împreună cu o colegă, al cărei părinte a plătit și pentru mine.

Într-o familie cu trei copii și un singur salariu care întreține pe toată lumea, care stă cu chirie și se mută din loc în loc, după voia, capriciul sau răutatea unor proprietari care refuză să-ți facă vreun act, așa încât vreunul dintre voi să poată avea buletin, ei bine, într-o astfel de familie nu prea ai loc de vise de artist. Deci eu trebuia să reușesc să ies din acest cerc vicios. Era absolut necesar! Iar facultatea era șansa mea.

În 1990 tata a primit un apartament la etajul 8. Eram prima familie care se mutase în acel bloc nou. Iar eu eram deja la facultate.

Nu e lucru de glumă, am avut o adolescență dificilă. Nu știu dacă m-a marcat asta sau nu, dar știu că am fost ambițioasă de mică.

Dar nu sunt bucuroasă cu faptul că a trebuit să lupt pentru fiecare lucru din viața mea, aș fi preferat să nu fie nevoie de atâta luptă. Poți avea aceste succese și fără lacrimi; le-aș fi dat bucuroasă la o parte.

Era obligatoriu să am facultate, să primesc un serviciu mai bun și să pot câștiga bani, trebuia să îmi construiesc o carieră în condițiile de atunci, dar nu am vrut să fac compromisurile vremii: nu am făcut politică, nu am intrat în partid.

Trebuia să muncesc să îi ajut mai departe și pe ai mei, ceea ce am și făcut de atunci încoace, pentru că și ai mei s-au sacrificat pentru noi.

Așa că am intrat la seral la Automatică, o facultate bună, care făcea robotică, calculatoare, la nivelul tehnologic al acelor vremuri.

Gândește-te că nu venise încă vremea dischetelor (floppy-disk).

Lucram la ILUT ziua, iar seara mergeam la școală. În anul II am încercat să mă angajez în domeniul meu și am încercat la toate fabricile de pe platforma Pipera, dar nu am reușit. Nimeni nu mă primea.

Așa că am decis să trec de la seral la zi. Cred că am fost singura studentă din România care a încercat să facă asta în anul II, mai ales că se dădeau niște diferențe, iar examenele nu erau deloc simple. Din octombrie până în februarie trebuia să dau 10 diferențe.

Învățam noaptea, în liniște, la lumina veiozei, în timp ce fratele și sora mea dormeau. Atunci am descoperit discurile de vinil, cu Sfinx, cu Dan Andrei-Aldea sau muzică clasică. Aveam un pick-up mic, îl dădeam încet-încet și învățam. A fost draconic, dar am trecut.

Pentru un om așa de ambițios, cum arată eșecul și cum îl gestionezi?

Maria Tudor: Dramatic. Imaginează-ți că la seral eram cea mai bună, dar la zi s-a dovedit că aveam niște lipsuri, iar la prima notă de 7 am crezut că ajung la limita delicată a suicidului.

Nu gestionez deloc bine eșecul. Mi s-a mai întâmplat o dată, mai târziu, după ce m-am angajat: am trecut printr-o situație tare nedreaptă și am albit.

Nu mă plângeam nimănui, cu ai mei nu puteam vorbi, mai ales că ei munceau enorm ca eu să fiu acolo. Tata muncea ture duble, pentru că la vremea aceea orele suplimentare se plăteau, deci presiunea era pe el, zi și noapte, nu voiam să adaug și eu una.

Acum, dacă mă uit în urmă, nu mi se pare nimic grozav la acea notă de 7. Experiența este extraordinară în acest sens, pentru că timpul, acumulările îți dau voie să evaluezi altfel erorile și succesele.

Dar atunci nu știam asta și luam totul frontal.

Care era drama, de fapt?

Maria Tudor: Cred că teama că îi dezamăgeam pe ai mei. Dar cred că era și rușine față de mine însămi. Întotdeauna cred că am fost cel mai mare critic al meu.

Cu anii, te relaxezi, iar umorul rezolvă multe lucruri spinoase. (râde)

Ce făceai la Revoluție?

Maria Tudor: Înainte de fuga lui Ceaușescu, când lumea se adunase în fața CC-ului, eu eram prin Piața Romană, făceam niște cumpărături pentru ai mei, fiindcă urma să plecăm la țară. Auzeam ceva vuiete prin zonă, dar nu mi-am pus nicio clipă problema că se întâmpla ceva.

M-am dus la ai mei și am început să citesc. Când, vine tata și-mi zice: „Mari, este revoluție! Tu știi? E Revoluție! L-au dat jos pe Ceaușescu”.

Seara au început mesajele la televiziune, „studenți, veniți să vă apărați facultățile!” Și-atunci am simțit că trebuie să plec la București, să-mi apăr facultatea. Ai mei au zis: „nu te duce singură, ia-o și pe sora ta!” Inconștienți. Sora mea e mai mică decât mine cu 5 ani. (râde) Am luat-o și pe ea cu mine și am plecat la Automatică, la Poli, unde am stat două zile și două nopți.

Jos, la TCM, se trăgea. Noi eram sus, în deal, și credeam că de la ei veneau gloanțe, iar ei credeau că de la noi vin împușcăturile.

Sora-mea era mascota tuturor, îți dai seama. Dar era foarte implicată, se ocupa să aibă toată lumea ce trebuia, să avem pansamente, în caz de nevoie.

Problema a venit când tata a ajuns a doua zi să ne caute și nu ne găsea. Îți imaginezi spaimă atunci!

Nu ți-a fost frică de moarte?

Maria Tudor: Aveam puști. Ne dăduseră puști pe mâini, îți dai seama.

Știi unde mi-a fost un pic frică? Imediat ce am coborît din tren, în Gara de Nord, au început împușcăturile și a trebuit să ne adăpostim. Ne-am lipit de un perete și am stat nemișcate. Atunci m-a săgetat un gând: „e cam periculos ce facem noi”. Dar nu ne-am întors acasă.

Când am ajuns la facultate și mi-am văzut colegii, toți, tineri, entuziaști, cu poftă de libertate, mi-am dat seama că eram parte dintr-o schimbare atât de radicală, făceam istorie, încât nimic nu mai conta. Noi eram inovatorii, avangardiștii, era un sentiment tare mișto.

Ai fost parte din schimbare și erai mândră de asta. Când a apărut dezamăgirea?

Maria Tudor: A apărut puțin câte puțin, dar cred că mi-am întors atenția către altceva.

Am terminat facultatea și nu mai aveam repartiție, dar mi-am găsit job imediat. Am muncit 10 zile la o companie din Pipera. Era o firmă de stat, unde exista un singur calculator, la care avea acces doar șeful. Și nu aveam scaune suficiente, adică eram 10 angajați și doar 8 scaune. Iar eu, fiind cea mai mică, trebuia să îi las pe ceilalți.

10 zile interesante am petrecut atunci. (râde).

Dar aflu că „vin americanii”, adică niște români întorși din SUA deschideau o firmă la București și angajau doi oameni, dintre care unul trebuia să fie începător.

Știai engleză?

Maria Tudor: Deloc. De fapt, nu chiar deloc. La școală făcusem franceză și rusă. Pe asta din urmă am vrut să o uit imediat, iar acum îmi pare rău.

Știi cum am învățat engleză? La cursurile de programare. Eu am făcut C și C++, pentru care aveam manual în engleză. Așa că înșiram pe birou: manualul, calculatorul și dicționarul. Așa am învățat și engleză și programare.

Slavă Domnului că „americanii” nu erau decât niște români reveniți în țară, care m-au angajat imediat. La ei a contat ce făcusem în facultate.

Ce te pricepeai tu să faci?

Maria Tudor: Ceva foarte interesant, îți spun imediat. La proiectul de licență am creat un roboțel programat să recunoască forme. Simple, la acel moment, dar funcționa. Asta făcea softul meu.

Cum se numea softul creat de tine?

Maria Tudor: Nu i-am dat nume.

De ce nu i-ai zis Maria? Era inovația ta!

Maria Tudor: Nu-mi place asta. Nu-mi place să ies în față. Dacă mă cauți pe google găsești mai repede povești despre regina Angliei, din dinastia Tudorilor, decât cu mine. Nu sunt genul îndrăgostit de PR.

Nu am încredere în mine, nu mă dau în vânt după cum arăt. Nu îmi place cum sună vocea mea.

Dar ce-ți place la tine totuși?

Maria Tudor: Îmi plac ochii, toată lumea mi-a zis că am ochi frumoși, verzi.

Mi-a plăcut mintea mea și totdeauna am încercat să o scot pe ea în față. Probabil că au fost perioade când aș fi putut profita de faptul că eram frumușică, arătam bine, dar totdeauna am vrut să fiu judecată pentru ce gândesc nu pentru cum arăt. Uneori mă îmbrăcam asumat astfel încât să nu atrag atenția.

De unde venea vehemența asta?

Maria Tudor: Nu știu. Probabil dintr-un simț exagerat al dreptății: nu vreau să îmi asum ceva pentru care nu aveam niciun merit. Iar pentru frumusețe nu faci nimic să o ai.

Și mai era ceva, un tipar de acceptare: fetele sunt secretare, sunt drăguțe și sunt angajate pentru asta. Cred că am fost feministă fără să știu, chiar dacă acum nu aș zice că simpatizez cu mișcarea. Pur și simplu nu voiam să port aceste etichete.

Am sacrificat multe relații în viață numai pentru că am pus întotdeauna pe primul loc performanța, job-ul, mai ales din repulsia față de ideea de dependență față de un bărbat.

Am vrut întotdeauna să mă descurc singură. Plus că totdeauna am simțit că trebuie să îi ajut pe ai mei, la început pe părinți, apoi grupul acesta alor mei a tot crescut, până la a-i include acum pe nepoți. (râde)

Deci cariera ta a început în calculatoare, de fapt, nu în media și publicitate.

Maria Tudor: Exact. Și s-a încheiat era calculatoarelor din viața mea când am ajuns într-o firmă unde am inovat un proiect, lucru care l-a supărat foarte tare pe șeful meu și m-a dat afară. Atunci am albit.

La vremea aia, să fii dat afară era foarte grav, era rușinos.

Explică-mi un pic ce s-a întâmplat!

Maria Tudor: Am primit un proiect de la un client care producea containere. Eu trebuia să îi fac softul prin care el putea să le prezinte.

În ce consta inovația? Am colaborat cu o colegă care știa AutoCad și cu care, împreună cu ce știam eu în C++, puteam face softul mult mai repede și mai eficient. Clientul a fost super mulțumit, șeful meu nu. Mi-a făcut raport că am folosit resursele companiei fără știrea lui și m-a dat afară.

Atunci nu l-am înțeles. Eram un copil în comparație cu el. Iar el venea cu background-ul comunist. Acum aș putea să înțeleg că se temea de mine.

Dar atunci ai albit!

Maria Tudor: Da, pentru că era îngrozitor de rușinos pentru mine și am fost foarte speriată. Aveam 24 de ani.

Nu mai contează acum pentru că asta m-a dus către publicitate.

În continuare nu știam engleză foarte bine, dar am început să caut job-uri în marketing. Am lucrat o vreme part-time, seara, când făceam muncă de asistentă de birou: traduceri, copii xerox, cam așa ceva.

Și-mi amintesc cum m-am dus la un interviu cu un domn german de la Roland Berger, cu o alură de om de afaceri sadea și i-am spus: „I’m interesting”, când voiam să spun că sunt interesată de job, iar el a răspuns râzând: „Yes, you are! Maria, you’ll be here!”.

Cum și când se îndrăgostește Maria în perioada asta?

Maria Tudor: Oh, care a fost prima mea iubire? Am avut și în liceu, și în facultate. Apoi mă duceam la țară și, vorba ceea, eram Maria de la oraș. N-aș zice că eram genul femme-fatale, dar îmi plăcea recunoașterea, de ce să mint?

Și am fost îndrăgostită și la prima vedere. Știi cum e să fii aici, și el acolo, să vă uitați unul la altul și să știi că e ceva electrizant între voi? Nici nu știu dacă el a simțit primul și m-a țintuit cu privirea până m-am uitat și eu. Cine știe? (râde)

A fost o poveste faină, chiar dacă nu a fost cu happy-end. Cred că marile iubiri nu se termină fericit.

Dar să știi că după o vreme când nu m-am mai îndrăgostit deloc, au început să-mi lipsească fluturii din stomac.

Cum ai ajuns la Saatchi & Saatchi?

Maria Tudor: Am găsit un anunț care spunea că Saatchi.. caută copywriter și media assistant. Habar n-aveam ce înseamnă, așa că am aplicat pentru ambele poziții și am ajuns la interviu cu Radu Florescu.

El vorbea cu mine în engleză și eu nu înțelegeam de ce face asta câtă vreme avea un nume foarte românesc. Credeam că o face intenționat. (râde)

Ulterior, Radu Florescu a devenit unul dintre cei mai buni prieteni ai mei și i-am mărturisit că nu înțelegeam, că mă străduiam să fac față interviului și finalmente i-am zis: „cred că m-ai angajat fiindcă te-am costat cel mai puțin!”. Eu mă dusesem cu gândul că accept orice salariu doar să intru în echipă.

El mi-a zis că nu era adevărat, dar așa este el. Când a auzit că am background de automatistă m-a trimis la media.

În principiu, jobul meu era să țin legătura cu România Liberă, cu Antena1, cu toate instituțiile de presă cu care să gestionăm publicitatea. Nu știam nimic despre asta, iar ca suport am primit cea mai urîtă carte posibilă din care trebuia să învăț.

Am fost aruncată în foc, fără vestă de salvare, într-un domeniu pe care nu-l știam, cu niște colegi, pe partea de creație, foarte aroganți.

Când m-au chemat prima oară la o bere și am stat până la 4.00 dimineața cu ei am simțit că sunt integrată în grup. La 8.00 dimineața eram din nou la birou și o luam de la capăt.

Toată viața mea era la job. Eram atât de pasionată de ce se întâmpla! Noi descopeream din mers publicitatea. Crezi că ne spunea cineva să stăm până la miezul nopții la serviciu? Sau ne trimitea cineva prin baruri să stăm cu alții ca noi din publicitate până dimineața?

A fost o perioadă minunată. Probabil că mi-am sacrificat un pic viața personală, dar acum mă simt împăcată cu asta.

Cum vezi tu succesul?

Maria Tudor: E importantă pentru mine recunoașterea, dar și job-ul bine făcut. „Ești mai pretențioasă decât clientul!”, îmi spun colegii adesea.

Mi-ai spus acum ceva vreme că nu erai atunci scorpia care ești azi. Ce ai vrut să zici?

Maria Tudor: Sunt cam dură, să știi. Am standarde ridicate și îi împing și pe cei din jurul meu. Înțeleg că oamenii nu-mi poartă resentimente pentru că am fost corectă întotdeauna și știu să apreciez, dar sunt foarte concentrată pe ce trebuie făcut.

Pe de altă parte, sunt emoțională: dacă văd ceva rău, mă doare stomacul, mi se face rău fizic.

La un moment dat mi s-a spus Doamna de fier a publicității din România. Cred că am avut nevoie să fiu așa, să pot reuși. Altfel nu cred că aș fi reușit.

Nu am fost niciodată arogantă, dar sunt directă. O fac cu politețe, dar direct. Între timp am realizat că unele adevăruri sunt inutile și pot răni, așa că am învățat să nu le mai spun.

Am un simț al dreptății foarte acut și îmi plac oamenii foarte buni. Dacă văd pe cineva foarte bun, îl respect, îl apreciez, învăț de la el. De-asta niciodată în carieră nu am dat pe cineva la o parte cu forța, nu am călcat pe cadavre.

Dar schimbarea te-a zdruncinat!

Maria Tudor: Bineînțeles. Ca orice șut în fund. Nimeni nu ar provoca schimbarea, iar evoluția nu s-ar petrece de la sine. Avem nevoie de astfel de șocuri pentru a crește.

Crezi că atunci când Zenith-ul a devenit parte din Publicis a fost o schimbare pe care să o îmbrățișez așa simplu? Zenith era viața mea. A fost un șoc. Dar a trebuit să se întâmple.

Identificarea cu Zenith-ul era firească pentru că îmi plăcea enorm ce făceam și aveam o echipă foarte mișto. Aveam acest slogan celebru, de altfel: „Hire characters, train skills!” Și este tare adevărat.

Am rezistat în corporație până în 2017, după care am acceptat job-ul regional. Iar lucrurile s-au schimbat. Local eram CEO, aveam control absolut, în vreme ce în poziția regională sunt încadrată într-o altă structură, în care nu am poziție absolută, ci aceea de a influența. Rolul meu este să ajut țările să crească, pe zona de produs, pe zona de brand.

Nu am puterea de decizie, dar am responsabilitatea. În plus, aici aveam un singur brand, acum am toate brandurile Publicis, înainte aveam o țară, acum am o regiune, cu 13-15 țări.

Dar cred că venit la momentul potrivit, aveam nevoie și de asta pentru a avea o altă vizibilitate.

Publicis Groupe se transformă, pune în formă noul model de agenție. Să fiu parte din asta mi se pare extraordinar. Fac parte din asta și îmi place: muncesc de dimineața până noaptea.

Nu te-ai gândit să-ți iei un an sabatic?

Maria Tudor: Am fost trei luni sabatice la sora mea, în Vancouver. Înainte să plec le povesteam tuturor despre ce urmează să fac și cred că încercam de fapt să mă conving pe mine că asta vreau să fac. Iar după ce am ajuns în Canada, eram tot timpul pe mail, până când mi-au zis clienții: „nu mai vrem să te vedem online!”

Am delegat tot către doi colegi care au primit „ordin” să mă sune doar dacă era vreo urgență. Nu m-au sunat decât cu vreo două săptămâni înainte de a termina concediul.

Plecarea aceea mi-a folosit enorm. 6 luni după această experiență încă mai simțeam beneficiile acelei plecări.

Cu ce te mândrești?

Maria Tudor: Multă vreme, mândria mea profesională a fost Zenith. Iar cea personală este o familie frumoasă, o relație foarte bună, de foarte mulți ani cu iubitul meu, cu Virgil, o relație frumoasă cu oamenii, oameni care mi-au spus că le-am marcat cariera.

Cred că am o carieră frumoasă în spate. Și liceul acela, și facultatea mi-au fost de folos la momentul potrivit.

Ai copii?

Maria Tudor: Nu am copiii mei, dar am nepoții, copilul lui Virgil, care acum este student în Londra. Mi-am dorit copiii mei, dar nu s-a putut, iar pe la 38 de ani am decis că a venit momentul să accept că așa stau lucrurile și că nu vreau să fiu o victimă a acestui gând.

Sunt o adorabilă mătușă, iar fiul partenerului meu cred că mă iubește.

Și am avut atât de mulți copii la Zenith! Am luat atât de mulți copii de pe băncile școlii și am vrut să le arătăm că se poate și în România să funcționeze o agenție după standarde etice.

Nu am avut un mentor niciodată, nu la modul formal, dar am mentorat mulți tineri, din industrie și nu numai.