O viață departe de țară, dar cu România mereu în suflet. Pianista Alexandra Silocea: „Când totul devine prea mult, îmi imaginez un întrerupător pe care îl sting pentru o perioadă de timp, iar în acel timp sunt doar mamă”

Alexandra Silocea: „Dacă acest lucru care părea imposibil a fost posibil, atunci și altele vor fi în ordine”

Alexandra, îți propun să ne întoarcem puțin în timp. Cum ai descoperit tu muzica și, mai ales, pianul?

Mai degrabă pianul m-a descoperit pe mine! Nu îmi aduc aminte exact momentul când sau dacă s-a cristalizat dorința de a cânta la un instrument. Cert este că o educatoare le-a menționat părinților că aș avea ureche muzicală și că poate ar fi o idee să cânt la pian. Părinții mei au luat imediat inițiativa și așa am ajuns la doamna profesoară Gabriela Răducanu din Constanța. Mi-a plăcut imediat și am pornit destul de serios de la început.

Și ce rol avea muzica în familia ta?

Părinții mei nu sunt muzicieni, de fapt nimeni din familia mea.

La doar 16 ani te-ai mutat la Viena pentru a-ți continua studiile muzicale, lucrând cu nume foarte mari precum Oleg Maisenberg, Johannes Marian, Elisabeth Leonskaja, Maria Joao Pires sau Radu Lupu. Cum a fost pentru tine această  experiență în afara țării? 

La 16 ani, în clasa a X-a, am intrat la Universitatea de Muzică din Viena și călătoream cu trenul de noapte la sfârșit de semestru în România pentru a-mi da tezele și examenele la Liceul de Muzică „G. Enescu” din București. 

Asta presupunea, bineînțeles, studiu individual și disciplină, pe lângă acomodarea cu noua viață, noii profesori, noile cerințe și așteptări de la mine, solitudinea, dar și bucuria enormă de a mă afla la Viena. O experiență de viață de neuitat care m-a modelat pe termen lung.

După Viena a urmat Parisul, studiind la Conservatoire National Supérieur de Musique et de Danse. Cât de mult te-a schimbat această nouă călătorie?

Studiul de la Paris a fost o altă acoladă, acum veneam deja cu experiența de la Viena, știam cumva la ce să mă aștept. La Paris am învățat însă și mai tare ce înseamnă competiția și am încercat să învăț din fiecare întâmplare câte ceva. 

De exemplu, examenul de admitere a constat din mai multe etape. Una dintre ele fiind o piesă obligatorie pe care toți candidații trebuiau să o interpreteze: Sonata de Bartok. Cine mă cunoaște, știe că am mâini atipice pentru o pianistă, iar Sonata de Bartok este, așa cum este scrisă ea, imposibil de cântat pentru mine. 

Așadar, împreună cu Elisabeth Leonskaja, mentorul meu de aproape 20 de ani, am luat măsură cu măsură și am preluat cu mâna stângă sau cu mâna dreaptă, acolo unde se putea. Cert este că după ce s-au dat rezultatele și am aflat că am intrat la CNSMDP, comisia m-a rugat să îi arăt partitura pentru că de auzit se auzise așa cum este compusă Sonata de Bartok, dar de văzut se văzuse altfel! Așa am învățat că dacă acest lucru care părea imposibil a fost posibil, atunci și altele vor fi în ordine!

Ai învățat în România, Austria, Franța, ai cântat cu London Philharmonic Orchestra sau Montreal Chamber Orchestra, ai lucrat împreună cu Elisabeth Leonskaja sau Maria João Pires. Din toate aceste experiențe, care a fost cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o sau cea mai specială întâlnire?

Îmi este foarte greu să aleg doar o lecție sau o întâlnire. Întâlnirea deja menționată cu Mihaela Ursuleasa, apelurile telefonice, glumele și zilele de lucru de neuitat cu Radu Lupu, clipele trăite alături de Elisabeth Leonskaja când am cântat împreună la patru mâini la Wigmore Hall la Londra și dăruirea ei artistică la orice oră din zi și din noapte, loialitatea și prietenia dirijorilor Jakub Hrusa, a lui Leo McFall și Vladimir Jurowski, sunt câteva exemple. Acesta din urmă a avut incredibila încredere de a mă invita, în plină pandemie și lockdown, la Londra, în decembrie 2020, pentru a interpreta un concert în premieră europeană și pentru care aveam doar 5 zile la dispoziție pentru a-l învăța!

Și, nu în ultimul rând, aș menționa întâlnirea cu studenții mei de la Conservatorul „Friedrich Gulda” din Viena care mă fac să regândesc fiecare gest, mișcare, interpretare și să îmi pun întrebări în mod constant. Dacă ar fi să aleg trei cuvinte ce caracterizează toate aceste bifurcații și oameni unici, ele ar fi: generozitate, încredere și dăruire. 

Citește și: „Nu e ușor să-ți vezi copilul respins și să nu știi de ce, să nu știi cum să-l ajuți să reușească”. Cum a ajuns pianistul Florian Mitrea să se îndrăgostească de libertatea greu de înțeles din Londra