O viață pe scenă cu Alexandru Repan: „În clasa a treia, am jucat travestit rolul doamnei din „Vizită” de Caragiale; Mi-a făcut mama o rochie și un turban și am jucat-o pe „madam Protopopescu”.

Alexandru Repan este unul dintre cei mai mari actori ai scenei românești. A jucat în zeci de filme și sute de piese de teatru, majoritatea dintre ele pe scena teatrului Nottara.

Spunea recent că mama dumnealui știa încă de dinainte de a-l naște că va fi actor. „Am 78 de ani de viață și 79 de ani de teatru. Când mama era însărcinată cu mine s-a dus la biserică și s-a rugat la Dumnezeu sa fiu băiat, să fiu frumos și să mă fac actor. Prima dorință i s-a împlinit, aș putea spune, fără falsă modestie, că nu am fost urâțel și, după 60 de ani de jucat în teatru și în film, aș putea spune că sunt și actor”.

Recent a acceptat roul din filmul „Apostol Bologa” în regia lui Dominic Dembinski, film realizat de casa de producție a TVR și prezentat cu ocazia centenarului. Filmul este o adaptare a romanului „Pădurea Spânzuraților” de Liviu Rebreanu și se bucură de o distribuție absolut remarcabilă.

Plecând de la ”Apostol Bologa” unde Alexandru Repan joacă pentru prima data „rol de stafie” cum însuși spune, am vrut să aflu cât mai multe lucruri despre domnia sa. Un interviu emoționant, realizat într-o dimineață ploioasă în foaierul teatrului Nottara.

Ați acceptat greu rolul din Apostol Bologa?  A fost o provocare acest rol pentru dumneavoastră?

Nici nu se putea altfel, câtă vreme sunt foarte bun prieten cu Dominic Dembinski. El a fost regizor la Nottara și a făcut câteva piese care au fost mari succese ale teatrului, iar printre ele și un mare succes al meu, personal. Așa că atunci când m-a chemat Dominic Dembinski, nici nu mă gândeam să refuz. Am citit scenariul și trebuie să mărturisesc că am fost foarte atent deoarece văzusem filmul lui Liviu Ciulei și voiam să știu ce este cu el. A văzut că este cu totul și cu totul altceva și nu în rău, ci în foarte bine, așa că am primit cu mare bucurie acest rol. Iar când am văzut spectacolul, am fost încă o dată mulțumit de Dominic Dembinski pentru acest spectacol cu o distribuție excelentă și o dramatizare foarte bună.

Tvr-ul a anunțat că e un film dedicat centenarului. Dumneavoastră cum l-ați privit? Are vreo legătură cu centenarul?

Într-un fel da. E vorba de războiul acela, despre națiunile diferite care au participat la acest război, unguri, români, despre formarea într-un fel a României și a demnității de a fi român, mai ales într-o perioadă, într-un conflict internațional. În Transilvania, relațiile dintre oameni erau destul de delicate pe vremea aceea, iar filmul s-a descurcat foarte bine cu acest subiect. Cred că da, filmul trebuia prezentat de centenar, deși putea fi ecranizat oricând, „Pădurea Spânzuraților” fiind unul dintre marile romane ale literaturii noastre.

Cu ce emoții ați jucat rolul tatălui lui Bologa?

Era un rol destul de mic, nu e neapărat vorba de emoții. E prima dată când am jucat stafii, asta e o glumă evident. Emoția a fost mai mult atunci când am văzut distribuția și mi-a făcut mare plăcere să mă reîntâlnesc cu foști colegi, prieteni. Nu cred că era vorba de emoții, ci de mulțumire.

În afară de „Apostol Bologa” care a fost ultimul film în care ați jucat?

După 1989 am jucat în foarte puține filme românești. A fost o perioadă în 1992-1997 când foarte mulți străini veneau aici și am făcut mai multe roluri mici, în filme străine. Am jucat și într-un film al lui Nicolae Mărgineanu, „Faimosul Paparazzo”, dar și în alte câteva.

Cariera mea cinematografică s-a cam oprit în 1989, ca și cinematografia română, pentru o bună perioadă de vreme. Acum și-a revenit, dar acum au venit alte vedete, alți regizori tineri, cu generația lor și este firesc ca eu să particip mai rar și mai împiedicat în cinematografie.

Dar teatrul rămâne…

Da, teatrul rămâne prima și ultima mea pasiune. Îmi place mai mult teatrul decât filmul, reușitele mele artistice sunt mai mult în teatru decât în film, sunt mai mulțumit de cariera mea de actor de teatru decât aceea de actor de film, așa că nu duc foarte tare dorul filmului. Nu spun că aș refuza dacă mi s-ar oferi un rol mai interesant, am câteva rolișoare mici, îl joc din nou pe Iuliu Maniu tot în regia lui Mărgineanu.

Ați jucat la Nottara toata viața?

Nu. Când am terminat Institutul de teatru am fost repartizat la Brașov, am stat acolo vreo 2 ani de zile, apoi am venit la Teatrul regional București care a devenit teatrul Delavrancea, apoi am venit la Nottara și după 1989 am mai jucat puțin la Teatrul Național și la Teatrul Mic.

Teatrul Nottara a fost teatrul de bază în care am venit la 3 ani după ce am terminat Institutul și încă sunt aici.

Am citit la un moment dat că încă de la început ați jucat cu nume grele ale teatrul românesc. Nu aveați emoții, trac?

Teatrul Nottara, sub direcția lui Horia Lovinescu a devenit una dintre cele mai importante trupe ale teatrului românesc. A avut regizori excelenți și o trupă actoricească de primă mână. La un moment dat era unul dintre cele mai bune teatre din România.

Și nu aveați trac?

Trac nu am avut niciodată, tracul este o bubă, un defect pe care actorul nu ar trebui să o aibă. Emoție artistică, constructivă am avut, mai am și acum, dar trac nu am avut niciodată.

Care este piesa dumneavoastră de suflet?

Karamazovii, dramatizarea lui Horia Lovinescu și în regia lui Dan Micu

Dar filmul?

Asta e mai greu. Cred că „Pentru că se iubesc” era un film al lui Mihai Iacob sau „Casa de la miezul nopții” în regia lui Gheorghe Vitanidis după un scenariu de Fănuș Neagu. Și mai sunt câteva. Nu sunt foarte mândru de cariera mea cinematografică. Am jucat în câteva filme bune, cu câțiva regizori buni. Nu am jucat nici la Ciulei, nici la Pintilie, dar mai ales la Alexandru Tatos pe care îl consider cel mai mare regizor al acelor vremi. Dar am jucat cu câțiva regizori foarte buni și în câteva filme, unele reușite. Am făcut câteva filme istorice care erau unele pompieristice, cum se făcea la vremea aceea, dar asta a fost perioada, „ce e scris și pentru noi, bucuroși le-om duce toate”.

Dar care este rolul de suflet, din afara scenei?

Acum, acela de tată. Am doi băieți, unul de 23 de ani și unul de 21 de ani, ambii studenți la Viena și încă mai fac teatru și datorită lor. Trebuie să aibă un teatru care este încă viu și care mai și câștigă un ban ca să-i țină la facultate.

Spuneați că mama dumneavoastră a știut din totdeauna că veți fi actor, încă de dinainte să vă fi născut. Dumneavoastră ați știut?

Da, încă din fragedă copilărie mă produceam în casă. Jocul meu preferat era de-a teatrul. De foarte mic am învățat poezii pe care le spuneam cu mare plăcere și încă de la 4-5 ani eram chitit pe teatru. În clasa a treia a jucat primul rol: am jucat travestit doamna din „Vizita” de Caragiale, asta pentru că școala era de băieți. Mi-a făcut mama o rochie, cu un turban și am jucat-o pe „madam Protopopescu”. Prin clasa a cincea, am făcut și o regie, am pus în scenă „Scrisoarea III” de Eminescu și tot așa…

Până ați ajuns la Facultatea de Istorie…

Da, am ajuns la Istorie pentru că am terminat Liceul cu 10 clase, aveam numai 16 ani, eram necopt total și la sfatul marelui regizor Alexandru Finți care mi-a spus să-mi termin întâi liceul, neștiind că eu terminasem deja, m-am hotărât să mă duc un an la istorie. Copilărisem cu două fete ale căror tați erau mari profesori de istorie și așa am ales să merg și eu acolo. După anul I voiam să merg la Teatru, dar la finalul acestui an s-a dat un teribil decret prin care la admitere la facultate urmau să meargă 75% copii cu origini muncitorești și numai 25% burghezie și intelectualitate. Și cum tata era profesor la Matei Basarab, intram în acei 25% și mama m-a îndemnat să termin istoria, să am o meserie „și pe urmă vom vedea”. Am terminat istoria și apoi am intrat la teatru.

Ce a zis mama când v-a văzut pe scenă prima dată?

Probabil că avea o emoție interioară, dar ea era o mare actriță și știa să-și înfrâneze trăirile.  Mă pupa ușor și spunea „bravo”. I-a plăcut, cred și era mândră de faptul că sunt actor. Și m-a prins, a trăit atât încât să mă poată vedea în roluri importante.

Vă amintiți prima dată când ați urcat pe scenă?

În afară de rolul din clasa a treia? Am jucat prima dată la Casandra, în anul IV de facultate, apoi o semi figurație la Brașov și după vreo 9 luni de zile am decis că sarcina mea este coaptă, am făcut o extrauterină și am plecat la București.

V-ați născut înainte de cel de-al doilea Război Mondial…

Cu un an înainte de a intra România în Război. În anul cutremurului din 1940.

Tata a fost pe front?

Nu, tata era foarte șmecher. Până în 1939, tata era cetățean austriac. În 1939 după Anschluss (alipirea Austriei la Marele Reich), ar fi devenit dezertor ca austriac. A renunțat la cetățenia austriacă și a devenit cetățean român în 1939, iar chestia cu armata aici era foarte neclară pentru el. Trecuse puțin și vârsta și a stat puțin ca marinar la Turnu Severin și a scăpat de urgiile războiului.

Cum era România de atunci, față de România de acum?

Știți, tinerețea întotdeauna este o chestie de regretat, indiferent în ce regim ai petrecut-o. Și dacă ai petrecut tinerețea la pușcărie, tot era mai frumoasă decât bătrânețea. dar România anilor 1945-1946 era o Românie foarte săracă, era război, era seceta din Moldova, erau comuniștii care veniseră al putere, dispariția proprietății private, reformele monetare, agrare, stabilizarea, etc . Părinții mei s-au descurcat greu la vremea aceea deși tata era profesor și avea o leafă. Mama, venită din Arad, pe vremea aceea, meseria unei femei, mai ales din Ardeal, era să fie mamă dacă avea copii. Nu a profesat niciodată, a preferat să stea acasă și era mai câștigată familia decât dacă ar fi stat mama 8 ore la serviciu.

Ați mai avut frați?

Nu. Am fost singur cu mama. Nu am avut nici bunici, deci era căsătorit cu propria mea familie, cu mama și cu tata.

Cum sunt actorii de acum, față de generația dumneavoastră?

Asta este întotdeauna o problemă și nu este adevărată. Nu există generații, toți suntem actori tot timpul. Sunt mai mulți, mult mai mulți ca pe vremuri și pentru că sunt atâția, par mai puțin buni. Acum ies câte 200 de actori pe an din toate școlile particulare și de stat din România. Pe vremea mea ieșeau vreo 10-15 actori și gata. Acum ies cu zecile, cu sutele, în teatre nu mai sunt locuri și se descurcă și ei cum pot. Nu mai au vizibilitatea pe care o aveam noi atunci, dar, referindu-mă la trupa tânără a teatrului Nottara de azi, este o trupă excelentă. Cine poate nu oase roade, ci roluri. Problema cu ratarea este foarte complicată pentru că actorul nu se ratează prin voia lui ci prin voia teatrului. Nu el părăsește teatrul, ci teatrul îl părăsește pe el. Și atunci, poți să stai până la pensie să iei o leafă, dar asta nu înseamnă să ești actor profesionist. Asta se întâmplă pentru că sunt foarte mulți, dar cei care reușesc sunt foarte buni, la fel ca noi.

Aveți vreun regret legat de film sau de teatru?

Am avut câteva roluri de teatru pe care aș fi vrut să le joc și pe care nu am putut să le joc niciodată, dar asta nu înseamnă nici o nenorocire. Am jucat foarte multe roluri în viața mea, îngrozitor de multe dacă stau să mă gândesc, dar nu mă plâng de asta ci mulțumesc sorții că mi-a dat ocazia să joc mult. A fost o perioadă aici, prin anii 1975-1980 în care jucam 10 spectacole pe săptămână.

Ce studiază băieții dumneavoastră?

Băiatul cel mare face drept, iar cel mic științe politice.

Nici unul nu a urmat calea artistică…

Nu, nici nu i-am îndemnat, nici nu le-am sugerat, i-am lăsat pe ei singuri să decidă. Deși cred că cel mic îmi seamănă foarte mult are talent, am tăcut și l-am lăsat pe el să aleagă. Iar când a auzit cât câștigă un actor azi, a spus că nu-l interesează. El e născut în economia de piață.

Ați putea juca rolul lui Moș Crăciun?

Da, dar nu pe acesta îl visez. (râde).

Ați jucat rolul acesta vreodată?

Nu, dar de fiecare dată, când erau copiii mici, eu eram cel care îi sugeram Moșului și îi puneam în sac ce trebuia să aducă. Și a adus lucruri foarte complicat Moșul, a adus masă de ping pong, masă de biliard, biciclete.