O zi din viața unei dependente de citit, Anca Zaharia - editor, traducător, librar

Anca Zaharia are 28 de ani și este traducător de carte și editor la Dilema veche, după ce, câțiva ani, a vândut cărți, pe rând, la aproape toate librăriile din Brașov. Experiența de vânzătoare de carte a născut volumul Jurnal de librar (ed. Herg Benet).

Anca este dependentă de citit și intră în sevraj dacă lasă să treacă o zi fără să deschidă o carte. Însă nici cărțile și nici scrisul nu îi dau energia pe care o primește de la oamenii care intră în librărie, fie pentru a cere hârtie de borcane, țigări ori oale sub presiune, fie pentru cărți. Experiența de librar a învățat-o să iubească oamenii, cu toate ale lor.

Iată întreaga poveste a Ancuței și a unei zile din viața unui librar.

De ce ai ales acest job?

Era printre puținele opțiuni pe care le aveam în timpul masterului, fiindcă altceva între a lucra la o crâșmă sau într-o librărie nu prea aveai de făcut în Brașov.

Am încercat și varianta de lucrat în crâșmă, pentru trei luni, dar s-a terminat prost. Lucram la un bar cu jocuri electronice, unde făceam și cafeaua, spălam și WC-urle și curățam și voma clienților când era cazul. În plus, dădeam și câștigurile aparatelor.

Când ieșeam din tură, dimineața, și mergeam în stația de autobuz, lumea abia de dezmorțea. Mă izbea aerul proaspăt, șocant pentru mine, care duhneam a scrumieră.

După ce m-a alergat un tip cu toporul prin crâșmă și a spart ușile ca într-un film prost, balcanic, mi-am dat demisia. Îmi amintesc de polițiștii care au venit să facă ancheta și mi-au zis: „domnișoară, nu prea ești potrivită în peisaj, găsește-ți altceva!” Cred că văzuseră cărțile pe care le ținem lângă mine pe tejghea, fiindcă citeam când nu aveam ce face.

După vreo trei luni de căutări, m-am angajat la librărie, iar primul job a fost într-un stand de carte, pe galeria comercială a unui magazin.

În primă fază librăria a părut cea mai bună alegere, nu-i așa? Ce oameni, ce calitate! Avea să treacă repede senzația asta. La un moment dat au apărut unii să mă înjure că țin cu Băsescu și împart fluturași, când era evident că eu vindeam cărți: „tu să-mi spui cu cine ții”, au zis ei, „ căci ne-am prins că faci politică aici!”

Apoi au apărut oamenii care se opreau să întrebe de unde să cumpere salam ori bere și nu pricepeau de ce nu știu. Apoi cei care căutau oale sub presiune și mă întrebau de unde să le ia. Înțelegi că nu mi s-a mai părut așa o distracție să fiu librar.

Marea compensație au fost cărțile, fiindcă citeam foarte mult atunci, două romane pe zi ceva de genul ăsta. Mai târziu am ajuns într-o librărie în care ne amenințau că ne penalizează dacă ne văd pe camere că citim.

De ce era nevoie să muncești?

Ai mei nu m-au putut ajuta cu bani în facultate, așa că, după ce am terminat studiile, unde aveam bursă, a trebuit să muncesc.

Cum au început să îți placă ție cărțile?

Am avut dintotdeauna foarte multe cărți acasă. Tata citea foarte mult, iar asta era ceea ce se numește pasiune, fiindcă el era, de fapt, muncitor într-o mină dintr-un sat băcăuan.

Am început să  citesc pe la doi ani. Nu mă întreba cum am reușit, că nu știu cu exactitate. Cert este că mi-au tot citit, mai cu seamă tata. Însă în timpul zilei el era la muncă, iar eu rămâneam cu mama, care avea foarte multă treabă. Și mi-amintesc cum îmi zicea ea că de-aia așteaptă să încep să citesc și să o las un pic în pace. Așa că am început să învăț literele și, în timpul mesei, când mă plictiseam de moarte fiindcă terminam repede de mâncat, mă băgam sub masă și scriam.

Și acum are mama în bucătărie masa pe care notam eu, acum 26 de ani, „numele meu este Ancuța, am 3 ani”, dar scris cu N invers.

O dată ce am început să citesc. nu m-am mai oprit. Am terminat toate cărțile din casă, la 6 ani trecusem deja prin Dostoievski și „Mizerabilii”. Evident că nu am înțeles mare lucru și nu era cea mai potrivită lectură pentru vârsta mea.

Apoi am trecut la biblioteca școlii, una mică de școală de țară. Acolo am citit toată seria Karl May, apoi Jules Verne, pe care am văzut-o acum reeditată. Din Jules Verne cred că am ratat vreo două, dar pe altele, cum este „20.000 de leghe sub mări” cred că am citit-o de 20 de ori.

Când am terminat tot ce puteam citi din biblioteca de sat, am ajuns la biblioteca preotului. Soția lui era diriginta mea. Iar casa lor, practic fiecare cameră, era ticsită cu cărți.

Am simțit că intru în rai când am ajuns acolo.

Dar a venit clasa a IX-a și am plecat la liceu, la Onești. Am ajuns la un liceu teoretic, la o clasă umanistă, cu predare intensivă a limbii engleze. Atunci mi-am dat seama că tot ce știu să fac este să citesc și că va trebui să ajung să fac din asta o meserie. Așa s-a întâmplat și când am ales facultatea. Am dat la litere, să citesc.În vreme ce toată lumea din jurul meu avea scheme concrete de meserii: să se facă arhitect, să dea la psihologie. Eu voiam doar să citesc.

Deci, dacă scoatem cărțile din viața ta…

Nu rămâne nimic. (râde) și nici nu mă văd făcând altceva, la distanță mare dintre scris-citit.

Când am ajuns la liceu, am stat la cămin în primul an. M-am trezit într-o cameră cu încă trei fete, iar eu eram aia cu teancul de cărți după ea, fiindcă descoperisem anticariatele. Însă colegele mele veneau acasă cu niște unghii proaspăt făcute. Pe de o parte, aveam o frustrare că eu nu făceam la fel, pe de altă parte simțeam că nu voiam așa și mă simțeam aiurea când ceilalți mă îmi spuneau că e greșit că nu vreau.

Am ajuns să vorbesc foarte rar cu fetele din cameră, cred că o dată pe lună, iar din clasa a X-a m-am mutat la o băbuță. Diriginta, care mă remarcase, nu știu cum, că îmi plăcea să scriu și m-a trimis la un concurs de proză scurtă, mi-a făcut legătura și cu prima mea gazdă.

Era o bătrână foarte mică, pe care o chema Cristina, dar eu îi ziceam Cristinuța fiindcă era foarte mică. Avea casa plină de cărți și îmi povestea că în apartamentul respectiv locuise un scriitor, dar nu-mi mai amintesc foarte bine cum se numea.

Acela este locul în care am citi cel mai mult. Îmi luam câte o săptămână și mă prefăceam bolnavă, să stau acasă să citesc. Medicul de familie s-a prins la un moment dat pentru ce scot scutire, dar mă ajuta.

Dependența de citit? Sună incitant.

Chiar era o dependență. Și acum am observat că, dacă trece o zi și nu citesc nimic sau nu intru cumva în acest univers paralel, mă simt rău, mă comport ciudat cu ceilalți și trece doar dacă citesc ceva. Cred că este un fel de sevraj.

Realizez că nu citesc așa, ca orice om, relaxat, ci pentru că am nevoie să citesc.

Zi-mi de următoarele băbuțe-gazde. De ce au fost ciudate?

În următorul an am stat exact în același bloc, la o bătrânică unde s-a întâmplat ceva ciudat. Ea avea un fiu de vreo 50 de ani, alcoolic. Nu stătea cu noi, dar venea foarte des. La un moment dat omul a încercat să mă pipăie, a fost stranie experiența, și evident că i-am zis femeii. Dar ea a încercat să nege, a fost revoltată și ne-am certat.

Atunci i-am zis că nu vreau să o conving de nimic, dar că, dacă nu mă crede, îi doresc să i se întoarcă faptele după cum merita. După două săptămâni a murit. Și m-am simțit foarte vinovată. Iar într-o lună a murit și fiul. Îți dai seama. Tata a râs de mine tot anul și m-a întrebat dacă eu i-am omorît sau cum am făcut.

Așa că anul următor a fost nevoie de altă gazdă. (râde)

Cum s-a integrat și s-a „adecvat” o adolescentă care devora cărțile într-un liceu mic de provincie?

Liceul a fost complicat. La școală nu vorbeam decât colegele de bancă (eram trei), ne nimerisem toate tocilare și, când era ora plictisitoare, mai citeam pe sub bancă. Am avut colegi cu care abia acum doi-trei ani am vorbit prima dată, pe facebook. E tare, dar e trist.

A fost greu, a fost ciudat și abia în facultate am început să  fiu atentă la oameni, să îi ascult și să vorbesc cu ei, chiar dacă asta însemna să las cărțile deoparte. Până la urmă, cărțile tot din viață se inspiră. Iar oamenii au și sunt povești. Și este mult mai interesant să ai acces direct la ei, la poveștile lor.

Liceul a fost linia cea mai de jos de la care am început să construiesc relațiile cu oamenii. Acum cred că am ajuns relativ sociabilă. (râde)

Cum ai ales Brașovul pentru facultate?

Voiam „studii americane”, un program care mi-a plăcut foarte mult, dar care exista doar în Brașov și în București. Prietenul meu de atunci era în Brașov, deci opțiunea a venit în mod evident.

Aveam cursurile doar în engleză, profesori veniți din SUA, ore de istoria și geografia Statelor Unite, mass-media, sisteme educaționale, drept și așa mai departe. A fost foarte interesant pentru mine.

Cum arăta Ancuța îndrăgostită la această vârstă?

O, Doamne, „so much drama!”. Chiar dacă eram așa mică, slăbuță și drăguță, de fapt eram un monstru în relații: posesivă, bănuitoare. În plus, nu reușeam, ca acum, să zic franc: „hei, pune virgulele unde trebuie dacă vrei să ne iubim!”. Nu spuneam deschis aceste lucruri și îmi duceam frustrarea în alte direcții.

Te-ai despărțit de cineva din cauza virgulelor?

Mental, da. Pe urmă nu a mai trebuit mult, iar despărțirea s-a întâmplat. Apoi, mai gândește-te la ceva: în lumea asta în care bărbații cer femeilor formele perfecte, 90,60,90, mi-am permis și eu să cer să pună virgulele unde trebuie.

Și ce anume a transformat-o pe Ancuța, monstrul posesiv?

Culmea, o carte, „Orbi”, a Petronelei Rotar. A fost cartea care mi-a schimbat și viața, nu știu dacă în bine sau în rău. Am citit-o și, chiar dacă până atunci mă vedeam în rolul de victimă, am realizat că eu mă regăseam, în realitate, în limbajul și rolul agresorului: eu eram cea „needy”, cerșeam atenție și mă comportam ciudat când nu o primeam. Eram personajul masculin din carte.

Cere foarte multă luciditate ca agresorul să se recunoască de fapt în rolul său real. Cum ai făcut tu?

Habar n-am. Poate că eram suficient de matură să înțeleg și să mă văd în acest personaj. A fost șocant, dar am văzut.

Ne întoarcem la meseria de librar. Cum te-ai obișnuit cu oamenii?

A fost o vreme când luam totul foarte personal, dar cu timpul, când am ajuns și eu în locuri unde ceream lucruri nepotrivite, m-am mai relaxat. De pildă, am înțeles că oamenii erau obișnuiți de pe vremea comunismului ca librăria să fie și papetărie. Așa că nu m-am mai revoltat când intra cineva și cerea hârtie pentru borcane.

Exista însă și presiunea faptului că stăteam ore întregi în picioare, ridicam cutii cu zeci de kilograme de cărți până mi-am distrus coloana, în vreme ce oamenii care intrau aveau senzația, greșită, că eram un vânzător relaxat, boem, cu un salariu uriaș, nu cu minimum pe economie, care citește toată ziua.

La un moment dat a intrat în librărie un tip, foarte agitat și nervos, care mi-a aruncat banii pe tejghea și mi-a cerut țigări. E adevărat că ne aflam lângă un magazin cu de toate, dar nu eram unul. I-am spus asta și a plecat foarte ofensat. Tot el.

Apoi a fost o adolescentă care m-a înduioșat cumva: a cerut cărți de „Burkowinski”, iar eu, cu o față poker, i-am zis atât „Bukowski”. Iar ea a zis „sunt proastă!” și a ieșit. Îmi venea să strig: „stai să-ți dau cărțile! Și nu mai spune că ești proastă. E doar un nume. O să-l citești și o să-l reții!” Dar nu s-a mai întors.

Erau foarte mulți care cereau „Suge-o, Ramona!”, „De vorbă cu Ema” și „Fluturi”, iar eu îi puneam pe toți într-o categorie. Dar când o femeie s-a luat de mine că vorbesc despre o carte fără să o fi citit-o, mi-am cumpărat „Fluturi” și am citit și jumătate din „Suge-o, Ramona!”. Ultima e drăguță, am râs. Dar nu am avut răbdare să o duc până la capăt. Mi-a plăcut că scriitorul a zis din start că nu este o carte care ar trebui să ne schimbe viața. A fost onest. Spre deosebire de autoarea „Fluturi”, care zice că scriitura ei urmează să ne schimbe viața.

Mi-am dat seama ce cărți sunt și cine sunt oamenii care le caută:  acele femei care nu au curajul să fie cine sunt și caută trăirile și identificarea cu tipa superbă, blondă, cu o viață tumultoasă. Ele știu că merită iubire, iar toți din jurul lor sunt niște proști. Cu toate astea,  nu fac nimic în viața reală, doar citesc așa ceva și pun o poză pe facebook, în speranța că or să agațe pe cineva.

În trei ani, cât am fost librar, mi-am dat seama că avem nevoie de aceste cărți, inclusiv eu, fiindcă, dacă nu le citeam, nu aș fi apreciat cărțile bune. Există și gunoi pentru care nu ar fi trebuit să moară copaci. În plus, mi-am dat seama că dacă nu ar exista aceste cărți, care asigură un rulaj de vânzări, nu ar mai exista librăria.

Mi s-a întâmplat să am și mândria de a schimba pe cineva: o tipă a cumpărat foarte multe cărți, iar multe dintre ele fuseseră recomandările mele. Când s-a întors în librărie mi-a zis cât de mult îi plăcuseră, ca o revelație față de ceea ce citise înainte, „Fluturi”. Atunci mi-am dat seama că „Fluturi” a fost cartea de unde a plecat. Are și gunoiul rostul lui: ajunge să îți placă mai mult curățenia.

De ce nu mai ești librar?

Am făcut mai multe schimbări în viața mea, dar un lucru e cert: îmi doresc tare mult să mai fiu librar. Măcar part-time, măcar câteva ore să mă mai hrănesc din energia oamenilor. Cu toate ale lor. Cred că au început să-mi placă oamenii abia în librărie. Atunci am început să îi cunosc și să îi accept.