Călătoria Danei Mladin de la rolul de recitator al Ceaușeștilor, la vedetă și producător de televiziune.

Dana Mladin este producător de televiziune, omul din spatele unor producții uriașe, ca Surprize, surprize, Next Star sau Revelionul Antenei 1.

S-a născut în București și a fost „recrutată” de TVR pentru o emisiune de divertisment. S-a dovedit prea agitată pentru rolul de păpușă ce îi fusese alocat, așa încât a fost concediată. Avea trei ani.

La scurt timp însă a revenit în televiziune, a început să joace în producții cinematografice și să fie unul dintre recitatorii și copiii care îi dăruiau flori soților Ceaușescu.

Drumul de la copilul-vedetă la producător general, în câteva minute de poveste.

Cum a început povestea ta ca producător general sau director de program?

Am început de jos, cum se zice. Am fost reporter la știri, la TVR, apoi am ajuns în departamentul de divertisment, unde am început să lucrez ca redactor, pe urmă reporter și prezentam o emisiune de duminică, care se chema „Bună dimineața!”. Acolo eram un fel de reporter bun la toate. Îmi amintesc acum că am ajuns pe teren, la niște băi termale și producătorul mi-a zis să fac transmisia înotând. Eram reporter-jucător (râde).

Apoi a apărut Școala vedetelor și Titus Munteanu, omul care a avut ideea acestui show, m-a luat redactor. Iar când a apărut necesitatea unui prezentator, am dat și eu o probă și am rămas prezentator. Dar trebuie să îți spun că întotdeauna m-am considerat redactorul emisiunii mai întâi și abia apoi prezentatoarea emisiunii.

Trebuie să spunem că Școala vedetelor a fost primul talent-show de la noi.

Da. Și ceea ce mi se pare uimitor este că mi se întâmplă și acum să mă recunoască oameni pe stradă, din generația noastră sau mai mici, care-mi spun că erau în școală când mă vedeau pe ecran.

Este emisiunea care a creat vedetele moderne. Toată lumea știa aparițiile pop de la TVR de dinainte de Revoluție, interpreții șlagărelor. Dar, cu Școala vedetelor, au început să apără niște tineri care cântau muzică modernă, dansau în timp ce cântau, veneau cu hit-uri internaționale, pe care nici nu mai știu de unde le luam. Era munca mea, ca redactor să le găsesc și atunci nu aveam youtube. (râde). Cred că luam piese de pe MTV, pe care le adaptăm stilului nostru.

Cum a apărut ideea show-lui?

Titus Munteanu, care văzuse o emisie în Italia, a venit cu această idee, de a lua niște tineri pe care să îi crească din punct de vedere artistic. Ceea ce a și făcut, de altfel. Aveam o întreagă echipă care se ocupa de apariția „vedetei”: textier, compozitor, preparator vocal, coregraf.

Pentru mine mentor și omul care m-a crescut a fost Titus. Crease o mulțime de formate, chiar înainte de revoluție, în TVR: „Astă seară ne distrăm în familie”, primul format în care vedetele televiziunii făceau alte lucruri decât cele cu care își obișnuiseră telespectatorii, cântau, dansau. Apoi emisiile cu Mihai Constantinescu, Olimpia Panciu și Marius Țeicu, emisiile cu Radu Gheorghe.

Pentru mine a fost un adevărat profesor de televiziune. Dacă aș respecta o ordine cronologică, primul a fost Nicolae Modreanu, la emisiunile matinale, iar Titus a fost al doilea.

Stăteam zile în șir la montaj, în spatele lui, și mi-am format atenția la detalii. Iar orele pe care petrecusem în studiourile de înregistrări mi-au format urechea la tot felul de erori și probleme de sunet.

Eu am cunoscut toată generația veche de producători din TVR. Gândește-te că am crescut acolo. De la ei învățasem tot ce știam. Dar a venit și vremea când am avut propria viziune și au apărut disputele pe idei.

Și acum se zice despre unii producători, cred că și despre noi, că suntem învechiți. La fel era și atunci. Norocul meu a fost că am lucrat cu oameni cu inteligența și înțelepciunea de a fi deschiși la alte idei. Ca Titus și Valeriu Lazarov, mai târziu.

Titus era foarte modern, lucru în care cred că l-a ajutat foarte mult fiul lui, care este de vârsta mea. Era la curent cu tot ce se întâmpla în lume. Așa se face că i-a venit foarte ușor să creeze acest format de școală a vedetelor și să „nască” o nouă generație de artiști. Și a reușit.

Acum, aproape toți „elevii” de atunci au rămas în industrie: Călin Goia,  Adi Despot, Călin Geambașu cântă, alții au rămas în spatele camerelor, cum sunt Carmen Pop și Laurențiu Niculescu, apoi sunt producătorii muzicali, alții lucrează în industria frumuseții.

Cum ai ajuns la TVR la trei ani?

Când eram la grădiniță, din ce mi-a povestit mama, au venit niște oameni de la televiziune să caute copii. Așa am ajuns să joc un rol de păpușă, doar că nu prea aveam răbdare și m-au dat afară la un moment dat. Concediată la trei ani, imaginează-ți! (râde)

Cert este că încet-încet au făcut un grup de copii pe care îi foloseau în emisiunile de divertisment. Erau producții foarte drăguțe, cu scenariu, filmate pe croma. Am și acum o filmare cu Mirabela Dauer, în care ea era un pitic pe biroul meu. Or, asta se făcea pe croma, iar eu, la șapte ani, învățam să nu mișc obiectele din cadru.

Am amintiri vii din vremea aceea. Aveam un leagăn legat de grila de lumini, în care trebuia să mă dau și să cânt. Îmi amintesc scenografii, costume, momentele când mergeam la radio și înregistram cântece în studio. Îți dai seama că știam fiecare cotlon din TVR. Și acum, dacă m-aș duce acolo, m-aș simți ca acasă.

Ce-ți plăcea, ce detestai atunci?

Ce am detestat a venit mai târziu, când s-au transformat emisiile de copii în cele pionierești, iar eu primeam poeziile patriotice, pe care le învățam acasă, cu mama.

Mama, probabil o actriță camuflată în ceferistă, avea foarte mare talent în a mă învăța intonația. Iar eu, nu mă întreba cum, le asimilam mecanic și, imediat ce le spuneam, le uitam cu desăvârșire.

Atunci am intrat în grupul de copii care recitau poezii soților Ceaușescu sau le ofereau flori. Fetele recitau pentru Nicolae Ceaușescu, băieții, cum era Andrei Duban, recitau pentru Elena Ceaușescu.

Eram îmbrăcați în pionieri și mergeam la niște filmări la fel de expresive ca limbajul de lemn: un decor trist, în care se afla un cor de la cine știe ce Casă a Pionierilor, iar noi recitam poeziile patriotice.

De Anul Nou, la congrese sau la parada de 23 August, mergeam la spectacolele omagiale. Atunci ne întâlneam cu tovarășa și cu tovarășul. Îmi amintesc că era foarte frig când mergeam cu Plugușorul. Dar era mișto că primeam banane și bomboane cubaneze, bucuria noastră.

La congrese nu primeam nimic, dar vara, de la parada de 23 August, plecam cu șosete noi. Cum se întâmpla? Ne strângeau într-un fel de cantonament la școlile de protocol. Noi mergeam la Școala 17, pe Bd. Ion Mihalache de acum. Acolo ne dădeau cravate noi, șnururi pionierești și șosete, fiindcă trebuiau să arate ca scoși din cutie copiii României. Sigur, eu aveam șnururi de la școală, unde eram comandant, mama era grijulie și aveam mereu pompoane, insigne și cravate noi, dar șosete primeam de la protocol pentru că trebuia să arătăm toți la fel.

Care era misiunea?

Eram împărțiți în două grupuri: unii care recitau și alții care dădeau flori. Nu ne suprapuneam niciodată. Eu am fost în ambele situații, dar în principiu era un grup de recitatori deja testat din punct de vedere artistic. Adică se asiguraseră că ne învățăm poeziile, că le intonăm frumos, că suntem curați. Probabil că fusesem verificați și la familii. Dar n-am habar de asta, nici ai mei nu cred că știu ceva.

Mie mi se părea mai important să reciți decât să dai flori, deși, când dădeai flori ajungeai lângă tovarăși.

Am dat și flori, de multe ori, și nu doar lui Ceaușescu. Dădeam tuturor bărbaților din CC al PCR, iar băieții tuturor femeilor, doar că femei erau mult mai puține.

Mi-aduc aminte că Ceaușescu primea florile, mă pupa și îmi zicea „să trăiești”. Atât.

Cine mai făcea parte din grupul de recitatori?

Andrei Duban, am recitat de multe ori cu el, Dorina Chiriac, am fost bune prietene în copilărie, Andreea Esca. Erau mulți, dar îmi amintesc doar de cei din generația mea.

Cariera mea de recitator s-a încheiat când am intrat la liceu. Eram UTC-ist, dar nu am mai fost invitată la niciun eveniment.

Cum a fost liceul?

A fost cea mai liberă și mai mișto perioadă din viața mea. Am intrat la mate-fizică, la Ion Neculce, un liceu foarte bun atunci.

De ce mate-fizică? Tu îți doreai să fii actriță!

Cred că exista un singur liceu umanist în acele vremuri, Zoia Kosmodemianskaia. În rest, erau licee de mate-fizică și industriale. Deci nu aveam multe opțiuni.

Și ce s-a întâmplat cu cariera ta de televiziune?

Pe lângă emisiunile de copii la care mergeam, am jucat în niște filme. La 6 ani am făcut figurație în „Fram, ursul polar”. Apoi, între 7  și 11 ani am avut cea mai fructuoasă perioadă cinematografică.

Am jucat în două producții ale lui Sergiu Nicolaescu, în „Adela”, lui Mircea Veroiu, în „Mușchetarii în vacanță”, unde juca și Andrei Duban. Au fost mai multe.

În liceu, în clasa a IX-a, am jucat într-un serial de televiziune, produs de TVR. Dar nu am rămas mult în el fiindcă personajul trebuia să crească și se transforma într-o femeie senzuală, așa că am fost înlocuită.

Iar după liceu am ajuns la TVR, la știri, apoi la Școala Vedetelor.

Cum te-a influențat statutul de vedetă tv? Să te vezi pe ecran, să te recunoască lumea?

Nu era ca acum. Nu existau paparazzi, reviste de scandal și așa mai departe.

Eram doar un copil-vedetă. Asta aflam de la foarte multă lume care îmi cerea autografe prin tabere. Eram o mică vedetă. Dar nu mi-a luat mințile. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată arogantă. Dimpotrivă.

Mama era tot timpul după mine să învăț, să îmi fac lecțiile. Mama era un fel de agent al meu și petreceam foarte mult timp împreună: mă ducea, mă aducea de la repetiții, mă ajuta să învăț poeziile, era tot timpul cu mine.  Iar tata mă ajuta la teme la matematică și la fizică.

Era foarte important pentru ai mei ca noi, și eu și surorile mele, să învățăm carte, să facem o facultate. Aveau mari pretenții de la noi, iar ștacheta era foarte sus, și de la mama și de la tata.

Tata nu și-a dorit niciodată să fiu actriță. Cred că a fost cel mai fericit om de pe planetă când i-am zis că am renunțat la ideea de a da la actorie și că merg la Jurnalism.

 Care erau opțiunile de distracție în adolescența ta?

Faimoasele bairamuri, cu gașca. Și dacă ai mei știau că sunt la curtea de lângă blocul meu aveam voie să stau mai mult. Când am plecat prima dată cu gașca la mare cred că aveam vreo 17 ani. Nu mai devreme. Dar toată copilăria am mers în tabere. Am văzut toată țara așa.

Vara mergeam la ștrand la Străulești. Eu făcusem înot de performanță, de la doi ani și opt luni până la 11 ani. În clasa a V-a însă, fiindcă învățam după-amiază și trebuia să ajung și la emisiuni, și la activitățile pionierești, ai mei au decis să mă retragă.

A fost o ușurare pentru mine fiindcă am detestat înotul. Am ajuns acolo cu forța, imaginează-ți ce știam eu la doi ani și ceva. Mai mult, nu am intrat în bazin de copii, ci în cel olimpic, la Dinamo, cu instructor, antrenament de performanță. Avea logică dorința alor mei, pentru că ei fuseseră sportivi la rându-le, le-au dus și pe surorile mele la înot, așa că au considerat că trebuie să fac și eu. Sigur, am făcut și patinaj în copilărie, și călărie pentru filmele în care jucam.

Care mai sunt oamenii demni de pomenit în formarea ta?

Valeriu Lazarov. Pentru mulți dintre cei care am lucrat cu el a fost o școală. Așa am simțit-o și eu. Chiar și acum, după ani de zile, dacă vorbești cu producătorii care au lucrat cu el toți vor spune cam la fel.

Avea foarte multă experiență și foarte mult talent. Ca și Titus, de altfel. Iar Lazarov, care a venit din Spania, a trebuit să miroasă întâi piața românească să vadă ce i se potrivește. Și a reușit. A dat lovitura cu Surprize, surprize, apoi Sarabanda, prima emisie a lui Brenciu, și tot așa. A știut să meargă pe niște drumuri inexistente până atunci, ceea ce era foarte riscant, dar a avut fler și succesul a venit firesc.

Cum a fost întâlnirea ta cu el?

Lazarov venise la TVR cu niște formate și căuta oameni. Atunci Titus m-a recomandat și pe mine. Ne-a strâns pe toți, am discutat, apoi am mers la Madrid, unde am văzut niște emisii. Iar la el acasă, nu am să uit niciodată, am mâncat cele mai bune trufe. Și acum îmi amintesc de ele.

Din tot ce văzusem mi-a plăcut formatul Surprize, surprize. Și i-am spus asta. Iar când ne-am întors în țară m-a anunțat că sunt director de program la această emisiune.

Director de program este un fel de producător general. O funcție foarte importantă, desigur, câtă vreme eu aveam 25 sau 26 de ani. Inițial m-am panicat, dar ulterior mi-am dat seama ce curaj a avut să ia o începătoare și să îi dea pe mână o producție mamut.

Era foarte atent la detalii. Am găsit și acum niște scenarii corectate la cuvânt. Era important pentru că noi am deschis niște drumuri pe care nu mersese nimeni până atunci. Țin minte că repetam la modul obsesiv în scenarii cuvântul solidaritate, ceea ce pentru noi, proaspăt ieșiți din comunism, era ceva neobișnuit. Apoi, emoție, reîntâlnire. Cuvinte cheie care ne copleșeau și pe noi.

Care erau dificultățile unei astfel de producții?

Era o vreme când nu exista internet ori telefoane mobile, iar noi trebuia să găsim oameni la capătul lumii, complici care să ne ajute și să verificăm la punct și virgulă poveștile pentru a face scenariile și să nu greșim. Și acum, când mă revăd cu oamenii cu care am lucrat, ne întrebăm cum reușeam.

Să cauți niște oameni la capătul pământului, fără internet, fără nimic. Cred că ce am făcut noi de poate numi pionierat.

Nu ne bazam foarte mult pe complici, fiindcă era foarte riscant ca ei să vorbească. Și chiar am renunțat la niște cazuri în care complicii s-au dat de gol. Apoi ca producție, era foarte complicat pentru că trebuia să îi ascundem prin București. Cum să îi oprești să se întâlnească cu rudele înainte de emisie? Pentru că se întâmpla ca invitatul să aibă zborul cu o săptămână înainte de emisie și tot timpul ăsta trebuia ținut ascuns, să nu sune de la fixul din hotel fiindcă nu mai putea de dor, ceea ce era perfect omenesc.

Da, am făcut niște lucruri spectaculoase. A fost o experiență de trei ani, copleșitoare. Nu ai cum să uiți așa ceva.

Cine a găsit-o pe Andreea Marin?

Valeriu Lazarov o văzuse într-un jurnal, i-a plăcut și a cerut mai multe informații despre ea. Atunci am găsit niște imagini cu ea de la Iași, unde prezentase o emisiune pentru copii.

Andreea era mai tânără decât celelalte prezentatoare ale formatelor din afară. În Spania, de pildă, prezentatoarea avea vreo 40 de ani și era jurnalist cu experiență. În vreme ce Andreea avea în jur de 20 de ani. Dar ea a fost extrem de tenace, disciplinată, extrem de atentă la scenariu și la desfășurarea lui, implicată la repetiții și a reușit.

De ce ai plecat de la Suprize, surprize?

Am avut o dispută cu Lazarov și ne-am despărțit certați.

Interesant este că la distanță de doi ani ne-am reîntâlnit. Cred că a fost prima dată când mi se dovedea că interesul profesional este mai presus decât orgoliile.

Când s-a aflat că vreau să plec, am primit telefon de la trei televiziuni diferite, printre care și Antena 1. Sorin Oancea m-a căutat atunci și m-a convins. Și am plecat cu tot cu echipă pentru a face o emisie cu farse, unde eram tot director de programe (sau producător general, după altă terminologie)

Ca producător general mă ocupam și de partea de producție, și de cea de creație. Nu intru în detalii, fiindcă este complicat și nu foarte interesant. Dar funcționam, să zic așa, după structura unui stup de albine, iar eu, producătorul general, ajungeam să văd tot: citeam cazurile, stabileam ierarhia lor, le validam după ce erau verificate, cream scenariile. Sigur, toate astea cu echipa mea.

Ce anume face interesantă meseria ta?

Faptul că trebuie să îți imaginezi emisia de la punctul zero până o termini de montat, să coordonezi echipa care să îți pună în practică ceea ce îți imaginezi, să vii cu un input calitativ, să vii cu idei, să știi să schimbi din mers dacă vezi că lucrurile nu funcționează, să faci alegerile potrivite în privința vedetelor, chiar de la casting, lucru care mie îmi place foarte mult. La Next Star am văzut toate casting-urile.

În acest producții, de regulă, gloria aparține vedetei. Nu este frustrant?

Niciodată nu am fost ahtiată după recunoaștere. Sigur că am mândrie și orgoliu, dar sunt conștientă că pe piața tv se știe cine ce face.

Lumea zice „te-ai uitat la emisia lui Negru?” Și mi se pare normal să spună așa. Am prieteni sau foști colegi de facultate care nu știau ce făceam eu.

În plus, gândește-te că eu sunt unul dintre producătorii cât de cât cunoscuți, ca figură, datorită Școlii vedetelor. Dar sunt producători foarte buni într-un anonimat total. Nu știu dacă lor li e pare frustrant. Mie însă nu. Știi când ar fi neplăcut? Când cei din domeniu ar pune toate meritele numai pe seama prezentatorului. Dar, până la urmă noi știm că este o muncă de echipă. Fiecare om este parte din mecanism. Pot fi eu oricât de genială ca producător, fără echipă nu aș putea. Așa încât, cred că talentul meu a fost să îmi aleg echipa cu care să muncesc bine. Este motivul pentru care mă lupt pentru fiecare om din echipă: fie că e mai scump sau nesuferit. Dacă este bun îl iau pentru că știu că nu-i fac eu munca, și-o face el.

De ce nu te-ai lăsat dusă de mirajul ProTV-ului

Am cochetat de mai multe ori cu ProTv-ul. Prima colaborare a fost chiar când s-a terminat Școala Vedetelor, înainte de a mă chema Lazarov la TVR. Mai târziu, am lucrat cu Boncea pentru un serial. După care m-am întors în Antenă. Așa a fost contextul.

Eu sunt producător freelance, chiar dacă oamenii mă asociază cu Antena 1, fiindcă în ultimii 17 ani am lucrat pentru ei. Iar asta pentru că nu a fost nevoie să plec, câtă vreme am avut mereu proiecte în producție.

Cum s-a modificat calitatea conținutului de la emoția reîntâlnirii la tipul de emisie Ciao Darwin, considerat model de „așa nu”. Cum percepi tu modificarea asta, ca pe o evoluție sau ca pe o involuție?

Cred că percepția ta legată de Ciao Darwin vine de la o bucată mică din emisiune, în care lumea zicea că dăm pe post oameni proști. Dar era vorba despre o rubrică foarte mică în economia show-lui. Acum italienii au reluat Ciao Darwin, cu același format: un game show, cu un două tabere, un prezentator, cu călătoria în timp care a făcut deliciul publicului la noi.

Din punctul meu de vedere, vorbim despre o evoluție a pretențiilor: oamenii au văzut cum arată o emisiune cu decor spectaculos, cu platou mare, cu imagine de calitate, show-uri cu investiție serioasă, deloc ieftine. Oamenii au văzut cum este să poți face bine oamenilor, să ai emoție la televizor. Și așa au început să meargă formatele de aceste gen, cum a fost Dansez pentru tine, apoi Visuri la cheie.

Dacă mă întrebi de involuție, aș zice despre faptul că televiziunile au făcut niște vedete peste noapte, oameni care nu ar avea ce căuta acolo, pentru a oferi un divertisment facil, care a funcționat și care s-a perpetuat.

Eu am avut noroc de formate curate. Iar norocul vine de fapt din libertatea pe care o am ca freelancer: dacă nu îmi place un format, pot să îl refuz. Este o libertate pe care am căpătat-o și datorită anilor de experiență. Șefii au avut încredere în argumentele și discernământul meu. În plus, foarte important pentru mine, a fost libertatea de a pleca în vacanță când vreau eu.

De ce nu mai faceți Next Star?

A fost un an în care toată lumea a considerat că talentele celor mici trebuie lăsate să se odihnească. Și ProTv-ul a fost de aceeași părere. Nici ei nu mai fac Voice Kids.

Mulți zic că un talent-show de acest gen de face o dată pe an. Noi, pentru că a funcționat și postul l-a vrut, l-am făcut de două ori pe an și am încheiat cu nouă sezoane de succes totuși.

Care este secretul succesului Revelionului?

Cred că anul ăsta a fost al cincisprezecelea sezon de Revelion pe care l-am făcut în Antena1. La început făceam programul din emisiile care mergeau cel mai bine, Ciao Darwin, Ziua Judecății și așa mai departe. Apoi am venit cu ideea măștilor. Și a funcționat.

Dar cheia succesului nu cred că o deține nimeni. Nici măcar experiența nu îți poate spune ce producție va avea succes. Spunea cineva acum mulți ani că publicul este ingrat, iar ceva ce azi place, brusc nu mai funcționează. Și nu știi de ce, iar până pricepi de ce s-a terminat emisia.

Cum te-a ajutat experiența de vedetă?

Faptul că am fost prezentatoare m-a ajuta mult în relația ulterioară cu vedetele. Eu le înțeleg mult mai mult decât orice șef sau oricare alt om din echipă. Știu cum este să fii în fața camerei și pot să înțeleg un moft, un dram de oboseală ori că nu vrei să apari într-un anumit context. Pe de altă parte nici vedetele nu au putut vreo clipă să îmi vândă gogoși. Fiindcă am fost în postura lor și știu cum era.