fbpx

Căutare

Share this article

Am deschis uşa sălii Epika din Băneasa şi n-am fost pregătită pentru ce am văzut. Nu mai era o sală de cinema, era o sală de spectacol în toată regula. La 60 de ani de la lansarea „My fair lady”, o echipă a departamentul de evenimente alternative al Grand Cinema & More a decis că e momentul ca şi în România să se joace un „My fair Lady” autohton. Şi s-a întâmplat, în regia lui Răzvan Dincă. Costumele au fost semnate de Oana Botez. Oana este fiica lui Demostene Botez, poate unii îşi aduc aminte de acest nume. Stă la New York de 16 ani unde lucrează ca designer şi scenograf şi predă artă în Boston. Este premiată pentru arta sa, are o viaţă tumultoasă şi este, inevitabil, atinsă de aerul newyorkez. Se autodefineşte ca fiind adrenaline junkie. A conceput 200 de costume pentru această producţie care a avut aseară premiera la Grand Cinema & More şi care se va juca până duminică inclusiv, urmând ca la toamnă spectacolul să se reia.

 

Crezi că musicalul prinde în România?

Eu cred că prinde orice, în momentul în care există calitate. Din acest motiv vin să lucrez cu Răzvan Dincă de fiecare dată, pentru că el a adus un nivel internaţional acestui tip de spectacol, îl respect foarte mult şi am încredere în el.

 

Dar nu e cumva ciudat să existe o asemenea producţie într-un mall? Adică nu e cumva un spaţiu nepotrivit?

Depinde cum o priveşti… Eu am fost… cam prin 2010 în Japonia, am avut acolo o bursă. Acolo se dărâmase un mare teatru kabuki pe care urmau să-l reconstruiască… într-un mall!

 

Avem prejudecăţi şi din acest punct de vedere, sau cum ai interpreta?

Nu ştiu, eu în România aud şi astăzi, de exemplu, cuvinte învechite. Aud cuvântul „maestre”. Mă face să râd. Oamenii încă mai cred că folosind cuvântul acesta îşi exprimă un respect anume. Adică eu nu zic că nu e respect…

 

Afară cum se adresează?

Pe nume! Respectul nu vine din „dumneavostră maestre”.

 

Ai venit tocmai din New York să lucrezi la „My Fair Lady”. E cam departe, adică New Yorkul nu este chiar cel mai apropiat oraş de Bucureşti.

Pentru mine distanţele sau timpul şi-au pierdut demult definiţiile sau însemnătatea. Eu trăiesc cam aşa: predau în fiecare săptămînă la Boston, la MIT (Massachusetts Institute of Technology, n.r.), care e la 5 ore de New York. Lucrez în Oregon, San Diego, colaborez cu Bucureştiul, zbor înapoi la New York. Eu cam aşa trăiesc. Câteodată ajung acasă doar ca să-mi schimb bagajul pentru ca în câteva ore să fiu din nou în avion. Dar sunt tipul „adrenaline junkie”. Nu înseamnă că e sănătos, dar deocamdată sunt fericită.

 

Cum ai lucrat costumele entru acest spectacol? Cum sunt?

Mai contemporane şi mai stilizate. A fost o provocare, recunosc, pentru că în România suntem obişnuiţi să lucrăm mai ales la teatrele de stat care au ateliere. Aici am avut câţiva sponsori, mai ales pentru costumele bărbăteşti (fiindcă tot suntem într-un mall) însă le-am mai modificat puţin, dar la fete, costumele au fost toate croite de cei cu care lucrez în mod normal.

 

Cu cine?

Cu Dana Georgescu care are atelierul ei şi cu care Răzvan Dincă mi-a făcut cunoştinţă. Am lucrat cu ea şi la operetă, mă ştie, ştie cum lucrez, am făcut o echipă foarte bună.

 

Ce concept ai folosit pentru realizarea costumelor?

Există o anumită linie pe care am urmat-o. Inspiraţia a fost fireşte de la 1900, dar adaptarea este contemporană. Diferenţa aceasta dintre clase, războiul dintre ele care se regăseşte în „My Fair Lady”, au fost sugerate din perspectivă modernă. Aşa a vrut regizorul, aşa şi-a dorit.

 

Ce texturi ai folosit?

Catifele, mătăsuri şi foarte multe flori – de la imprimeuri până la flori tridimensionale.

 

La ce lucrezi acum, când te vei întoarce acasă?

După ce plec de aici voi termina „Machbeth”, la Old Globe, în San Diego.

 

Cu cine ai colaborat în State?

Cu mulţi! Robert Woodruff, Richard Foreman, Maya Beiser, Richard Schechner, Mikhail Baryshnikov – sunt mulţi, foarte mulţi.

 

Faci şi film?

Mai puţin, de obicei operă, balet… Filmul e o lume mai diferită. În schimb, am lucrat în Opera din Philadelphia, Brooklyn…

 

Personajul dintr-un spectacol trebuie să fie pus în valoare de costumele sale. Ele trebuie să-i pună în evidenţă caracteristicile. Înseamnă că tu te pricepi la psihicul uman, eşti un bun psiholog, nu?

Mereu glumesc şi spun că ar trebui să am două salarii: unul de designer şi unul de terapeut. Şi mereu spun că cel de terapeut ar trebui să fie mai mare (râde). Eu nu ştiu niciodată distribuţia. Ştiu personajul, dar nu şi distribuţia. Şi atunci creez costumul şi-l ajustez pe actorul care joacă personajul.

 

Când vezi oameni pe stradă, te prinzi cum sunt ei după felul în care sunt îmbrăcaţi?

A, da! Eu am o întreagă teorie legată de asta. Haina este the second skin… Da, eu pot să-i citesc pe oameni şi asta mă face şi curioasă. Nu aş putea să lucrez în meseria asta dacă nu aş fi curioasă. Ziceam că am o teorie legată de asta: uitaţi-vă ce costume minunate am avut noi în România! Sunt senzaţionale materialele, cusătura, originalitatea, totul! Sunt minunate! Acum toţi suntem îmbrăcaţi într-un fel de uniformă. De ce? Din cauza vitezei vieţii, am uitat cine suntem, am devenit comuni…

 

Cum te îmbraci tu, apropo de second skin?

Devin puţin cam leneşă la făcutul hainelor, că sunt plictisită după câte fac pentru alţii (râde). Sunt multe lucruri în magazine care ştiu cum se fac, de aceea nici nu-mi vine să dau banii pe ele. Adică atunci când văd o rochie de 5.000 de dolari, pentru că ştiu cum este făcută, nu-mi vine să dau banii ăştia, când eu ştiu că o pot face mai bine.

 

Îţi plac bijuteriile vechi?

Da, foarte tare! Şi îmi plac mai ales cele din diverse lumi pe care să le combin, pe care să le port amestecat. Mama caută pentru mine, de obicei, bijuterii vechi în diverse magazine, târguri. Şi mie îmi place să scotocesc prin târgurile vintage. De la tata am pasiunea fotografiilor vechi. Casa mea din New York este plină de fotografii de epocă din România.

 

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO