Oana Călărașu, ziua consilier de carieră pentru studenții din Politehnica București, iar seara tractorist ori detectiv în istoria eroilor

Oana Călărașu este consilier de carieră pentru studenții din Politehnica București, un adevărat detectiv în istoria eroilor căzuți pe câmpurile de luptă, dar și vașnic iubitor de pământ, un muncitor de neobosit, pentru care niciun efort nu este de nerealizat.

Oana face naveta în ziecare zi între jobul de la Politehnică și pasiunea pentru tradiție populară, cusut și agricultură, din satul Ileana (Călărași), iar în urmă cu câțiva ani, când soțul ei era plecat în străinătate la muncă, iar tatăl rămăsese singur să muncească cele 15 hectare de teren, Oana și-a suflecat mânecile cămășii și s-a urcat pe tractor să dea o mână de ajutor. Iar când a fost nevoie, a luat cartea de mecanică, a învățat cum funcționează utilajele agricole și a luat permis pentru tractor.

De ce face asta?  De ce alege între spa și hectarele de cereale, praful și sudoarea? Dintr-un motiv care nu are nicio legătură cu banii și care se întoarce în timp, până la primul război mondial când niște oameni și-au dat viața pentru libertate și dreptul de a trăi mai bine, iar fapta lor nu trebuie vreodată uitată.

Cum ai decis să devii consilier de carieră?
La începutul carierei visam să intru în structurile europene, când noi eram proaspăt integrați în UE. Terminasem Studii Europene la SNSPA și toate ambițiile mele mergeau în acea direcție. Voiam să ajung la Bruxelles și de acolo să schimb mentalități și percepții ale europenilor despre români. Nu spun o clipă că suntem perfecți, dar știu că printre uscături avem și vlăstare ce merită descoperite și valorizate.

Numai că imediat ce am terminat studiile am primit o ofertă din partea Universității Politehnice și mi-am zis că sună mai bine decât orice altă opțiune aș fi avut atunci. Mi-am pus în gând că va fi doar un start acolo și am ținut să îl anunț și pe șeful meu, care conduce și acum departamentul în care lucrez, că eu nu am de gând să fac mulți purici pe-acolo. (râde)

Locul unde ajunsesem era un centru de consiliere în carieră, iar după o vreme am început nu doar să mă acomodez cu munca, ci chiar să-mi placă. Mi-am dat ceva timp să mă obișnuiesc cu conceptele de consiliere în carieră, mai ales că eu fusesem formată să lucrez în niște structuri administrative.

După vreo trei ani de zile, când lucrurile păreau că stagnează și că nu mai găseam motivații în această muncă, au apărut o serie de proiecte europene, adică exact genul de muncă pentru care eu studiasem toți acei ani, iar viața mea profesională s-a reanimat.

Atunci a apărut ideea de a continua studiile cu un master de consiliere în carieră și să încep lucrul cu studenții. Mărturisesc, la început mi s-a părut o idee năstrușnică și de nerealizat, dar când am analizat-o pe toate părțile am realizat că putea fi ceva ce-mi va plăcea.

Și iată-mă aici! (râde)

Ce faci și ce-ți place la ce faci?

Eu îi ghidez pe studenți să afle mai multe despre ei, să aibă încredere în forțele lor, să își descopere resursele interioare, să depășească obstacolele și să nu rămână singuri atunci când acea piedică pare de nedepășit.

Care este cel mai mare succes pe care l-ai avut tu?

Succesul pentru mine vine în momentul în care primesc pe whatsapp câte un mesaj de la un fost student: „Oana, am lucrat împreună acum vreo doi ani, iar acum te-am căutat să îți mulțumesc pentru ajutorul de atunci. Acum lucrez într-un institut de cercetare și îmi dau seama că este exact ce mi-am dorit și mă împlinește!”.

Mulți dintre studenți mi-au rămas în suflet și mi se par copiii mei. Și mi se pare că reușita lor este și reușita mea. Sigur că efortul este al lor, la fel și meritele, eu însă sunt un coechipier loial, care aleargă pe același drum cu ei o perioadă, după care îi ghidează și le mai arată harta din când în când. Dar importantă este calea, faptul că finalmente ei capătă independența și voința de a-și găsi drumul.

Când un student te sună recunoscător că l-ai îndrumat spre un institut de cercetare, când știm bine că în România cercetarea pare verișoara de la țară a marilor institute, înseamnă că tu ai descoperit în el ceva profund autentic. Cum faci asta?

Cred că ține foarte mult de acel dicton: „cunoaște-te pe tine însuți!”. Este adevărat că am la îndemână și o serie de teste care mă ajută să aflu lucruri esențiale despre cei care ajung la noi.

De pildă, în ședințele de consiliere țin foarte mult ca ei să primească un test de personalitate, care integrează și dimensiunea tipurilor de personalitate, cât și cea a unei cariere care s-ar potrivi acestor personalități, modul în care relaționează cu cei din jur și punctele slabe pe care le au. Mai departe, ajungem la capacitatea decizională, la rolurile pe care le putem juca față de ceilalți, modul în care ne putem implica, până la stiluri de comunicare, fiindcă unii sunt mai persuasivi, alții mai manipulativi, alții mai agresivi, iar toate aceste stiluri sunt niște declanșatori pe care îi putem evita dacă știm cât mai bine tipul de personalitate din fața noastră.

Este așadar un proces de cunoaștere, care include și timpul în care studentul ajunge să integreze ce află, fiindcă pentru unii este revelator, alții știu deja anumite lucruri dar aveau nevoie de confirmare, iar cea mai importantă etapă în acest proces este consolidarea încrederii în sine și adecvarea cu aspirațiile lor, să înțeleagă că nu trebuie să facă ceva pentru că trebuie, ci să simtă că sunt în locul potrivit, că au ales în interesul lor și că pot construi o carieră care să-i împlinească.

La tine pot apela doar studenții Politehnicii? De ce nu este un proces pe care să îl desfășurați și în rândul liceenilor?

Da, la noi pot ajunge numai studenții Politehnicii, dar să știi că universitatea abordează consilierea și către elevi în întâlniri de tipul școlilor de vară. Nu lucrăm însă, așa cum o facem cu studenții, pe parcursul unui an de zile, de pildă, pentru că sunt specialiști și în licee care fac acest tip de consiliere.

Aș zice așa: uite ce fericită este Oana să stăpânească toate aceste instrumente de analiză și interpretare fiindcă se cunoaște foarte bine și pe ea. Așa e?

N-aș zice că mă cunosc foarte bine, dar sunt genul de om care caută.

Ce cauți?
Caut să fiu un om împlinit, care împletește principiile lui de viață cu ceea ce face. Și am găsit foarte mulți oameni frumoși și valoroși, fără de care nu cred că aș fi ajuns aici. Am găsit și oameni care m-au învățat ce nu vreau să devin.

Înțeleg că tu ai vrut să schimbi lumea dintr-un punct major al ei, din capitala europeană, apoi ai rămas la un scenariu în care în continuare schimbi lumea, dar la un nivel mai mic. Pe de altă parte ai acest respect până la venerație față de moștenirea primită de la înaintași. Cum se împacă toate astea la tine?

E adevărat ce spui; tehnica și pământul nu prea se lipesc. (râde)

Dragostea pentru tradițiile rurale vine din experiența mea de viață la țară. De la 9 luni, bunicii au decis să aibe grijă de mine, fiindcă părinții mergeau la muncă, lucrau în schimburi, la București, și nu ar fi putut îngriji cum se cuvenea de copilul lor.

Așa că m-am mutat în satul Ileana, județul Călărași.

Buncii m-au făcut mare și întotdeauna am simțit că pentru mine acasă era aici, în Ileana. De fiecare dată când aveam nevoie să mă întorc la rădăcinile acelea care îți oferă o ancoră, când aveam nevoie de un echilibru ce nu putea fi bruiat, rupt sau anulat, aici reveneam.

Bunica Aurelia a fost dintotdeauna o femeie harnică și foarte atentă la tot ce însemna gospodărie și copii ( să fi mâncat, să fi fost spălați), iar bunicul Constantin este modelul meu de om, chiar dacă la un moment dat i-am descoperit și părțile mai puțin bune. El era genul de om care atunci când aveai o nevoie, nu te refuza niciodată, săritor și foarte atașat de oameni.

Eu m-am simțit mai apropiată emoțional de el decât de bunica.

Ce ai învățat de la el?

Să fiu om între oameni. Să fiu genul de om în care ceilalți au încredere și la care simt că pot apela, fără să simtă că trebuie să plătească pentru asta ori că am vreun interes. Să fiu genul de om care lasă ceva bun în urmă.

El ce a lăsat în urmă?

Pe noi.

Bunicul m-a făcut să iubesc pământul fiindcă pe el îl vedeam tot timpul cum pleca la câmp. După Revoluție, s-a apucat să facă o asociație, să strângă pământurile oamenilor și să facă un sistem prin care să poată continua activitățile, chiar dacă sistemul anterior picase.

S-a chinuit, și-a luat un tractoraș, apoi tot felul de utilaje, iar noi știam clar că el era cel care se ocupa de câmp. Mereu ne spunea: „mă duc la câmp să ar, mă duc la câmp să discui, mă duc la câmp să însămânțez”, iar noi nu prea pricepeam ce făcea el acolo, dar îl vedeam cum vine seara, în tractor, plin de praf, iar noi ne opream din joaca de pe uliță, plini de praf din cap și până-n tălpi, ne urcam lângă el, în cabină și ne lăsa, cică, să conducem tractorul. Nu ne refuza niciodată. Și cred că era foarte fericit când vedea patru mogâldețe care veneau în întâmpinarea lui, cu picioarele înotând în praful de pe uliță.

El s-a ocupat de teren cu acea convingere țărănească, pe care omul modern cred că a pierdut-o, că dacă ai primit ceva, pământul, ai datoria să-l îngrijești și să nu-l lași nemuncit sau a făcut-o cu reală bucurie?

Cred că avea și o satisfacție din asta, dar cred că a și obosit la un moment dat. Și mie mi se întâmplă acum. Și noi obosim, dar atunci când te simți așa și vrei să renunți te gândești la bunicul, te gândești la stră-bunicul care a luptat în al doilea război mondial și care a mers pe front pentru această bucată de pământ, îți amintești și de stră-stră-bunicul, care s-a înrolat în primul război mondial și cumva se aprinde în tine un soi de motivație interioară că nu vrei să îi dezamăgești. Parcă ți-ai bate joc de tot sacrificiul lor.

Tu nu mai muncești cum lucrau ei acum 100 de ani, cu calul sau cu boii, ci ai un echipament mecanizat care te ajută să termini în două săptămâni ce ei lucrau un sezon. Iar asta nu îți dă voie să abandonezi, să refuzi să muncești.

Nu-ți vine să te plângi, fiindcă nu știi de fapt ce a însemnat munca grea, doar ți se pare că lucrezi și ți se pare greu!

Povestește-mi un pic despre acești înaintași ai tăi care te ghidează în ce faci acum?

Aflasem de la mamaie și de la tataie că și străbunicii mei au luptat în război, dar nu știam nimic altceva. Iar în urmă cu doi ani, când s-a celebrat centenarul Marii Uniri, s-a întâmplat ceva foarte drăguț.

În curtea școlii, la noi în sat, în Ileana, avem un monument despre care nu se mai știe nimic. La un moment dat avea niște ornamente din metal, care au fost furate, iar tot ce a rămas era o cruce și cavoul. Eu, pentru că știam că se apropie acel moment istoric și cum bănuiam că aveam și noi în sat eroi din primul război mondial, am simțit că trebuie să aflu mai multe.

„Chiar nu face nimeni nimic aici, pentru acei oameni care s-au sacrificat, care au murit pentru ca România să fie astăzi așa?! Mai știe cineva cum îi cheamă? Măcar unul să mai găsesc și să fiu împăcată că și-a amintit cineva de el”, mi-am zis. Și pentru că nu părea să vrea altcineva să facă mai multe, am început eu să caut.

Am sunat la arhivele militare din Pitești și am aflat că dacă nu știu măcar un regiment în care să fi luptat, caut acul în carul cu fân, pentru că ei în depozit au actele așezate după regimente, nu după localități.

Am început să caut pe internet, pe grupuri de facebook și am dat peste cineva care părea că știe mai multe despre cum funcționează arhivele militare. Și i-am scris. În primă instanță m-a descurajat fiindcă mi-a povestit că făcuse cercetare de zece ani de zile, plătise pentru fotografieri și așa mai departe. Apoi am luat-o din aproape în aproape și am aflat că aș mai putea căuta și în alte surse: la biserică, la arhivele județului (la momentul primului război mondial, Ileana aparținea de Ilfov, iar un alt sat care acum face parte din comună făcea parte din Ialomița) și aș mai fi putut căuta la primăria locală, în registrele de evidența populației.

M-am dus la primărie, le-am spus ce caut și m-au privit ca pe o curiozitate a naturii. Când și-au dat seama că sunt nepoata bunicului meu, că aveam motive întemeiate să caut strămoșii mei până la stră-stră-bunici, m-au lăsat. Adevărul însă este că eu căutam orice nume de erou din sat care a luptat în război. Măcar un om. Să îl scriu pe o listă, să i-o dau preotului, iar numele lui să fie rostit la toate slujbele de pomenire.

Dar aveai vreo speranță că îi găsești și pe ai tăi?

Am avut speranța că îl voi găsi pe stră-bunicul matern, care a luptat pe frontul celui de-al doilea război mondial, a fost declarat dispărut la un moment dat, rudele i-au făcut toate necesare de pomenire, după care s-au trezit cu el la poartă. Nu le venea să creadă că trăiește. Dar despre el nu am găsit nimic atunci, ci mai târziu.

Așadar, am mers la primărie, au fost de acord să mă lase să consult arhiva și am primit un teanc de registre vechi. Am început să dau paginile: în 1916, nu era nimic, pe la jumătatea lui 1917 deja am găsit ceva. Când am găsit primul nume, lângă care scria „soldat”, crede-mă că s-a ridicat pielea pe mine.

„Am găsit unul!”, am început să strig, iar femeia care mă supraveghea se uita la mine fără să-mi priceapă entuziasmul. Am luat o agendă și, pentru că nu aveam voie să fac fotografii, am început să scriu tot ce găseam în registre, toate detaliile. Și încercam să scriu cât mai repede să nu mă trezesc că mă dau afară pentru că la 4.00 după-masa terminau programul.

La un moment dat mă durea mâna și mi s-au încordat degetele.

Din toate satele din comună am găsit 106 eroi, îți dai seama! Deci plecasem să găsesc măcar unul și am dat peste 106 nume. Am avut niște trăiri și o bucurie atunci de nu-ți poți imagina!

De ce tot acest efort?

Cred că nu am vrut să fie uitați. Mi se pare trist ca cineva să fi făcut sacrificiul suprem și să rămâne neștiut, „mort” pentru propria comunitate. Ce poate fi mai trist?

Ce ai făcut mai departe?

Am decis să montez o placă comemorativă pe care să o plătesc chiar eu, în cazul în care nu ar fi vrut primăria să suporte cheltuielile. Din fericire, primăria a spus da proiectului meu și au achitat ei costurile, undeva spre 400 de euro.

Apoi mi-a venit ideea să plantez și 100 de copaci, de stejari. Am luat legătura cu cei de la pepiniera din Băbeni, Vâlcea și la ei am găsit ce aveam nevoie.

M-am urcat pe calul meu alb, Fiatul meu Grande Punto, și m-am dus să iau cei 100 de stejari. I-am adus și am decis să îi plantez în curtea bisericii, pe islaz și pe terenul de fotbal.

Cine te-a ajutat?

I-am plantat eu cu finuțul meu Corneluș, un bărbat de vreun metru și ceva. (râde)

Oana, ce-mi spui tu este genul de poveste de film american în care vezi toată comunitatea adunată pentru a cinsti ceva ce se cheamă memorie. La tine de ce nu e la fel? Unde era restul satului?

Au fost oameni care m-au ajutat, dar la partea cu munca fizică mi-era greu să organizez ceva coerent, mai ales că aveam și o perioadă foarte aglomerată la serviciu, veneam acasă foarte târziu și plantam când apucam.

Lui Corneluș i-am zis atât: „Am niște copăcei de plantat. Mă ajuți?” Iar el a zis  da, însă când a văzut câți sunt a fost șocat. Crezuse că am acolo, 3-5 pomișori, nu o pădurice. (râde)

Era luna noiembrie, se lăsase frigul, ne-am apucat să plantăm la biserică întâi, s-a întunecat afară, dar nu am abandonat. El săpa gropile, iar eu astupam după ce puneam planta înăuntru. Apoi am mers la terenul de fotbal, cred că se făcuse deja 10.00 noaptea, ne lătrau toți câinii satului, dar nu ne-am lăsat păgubași. Iar a doua zi am mers pe islaz. Eram atât de obosiți de nu-mi venea să cred cât de inconștientă am fost să pornesc singură. (râde) Dar cred că nu am simțit greul de fapt. Mă motiva atât de tare faptul că fac ceva atât de frumos.

În decembrie, cred că exact de ziua națională, am realizat că și școala s-a implicat și a făcut un eveniment frumos cu elevii, primăria și biserica la fel, iar când ne-am întâlnit cu toții la monument, placa a fost dezvelită, iar preotul a început să citească rar și apăsat numele fiecărui erou m-a bufnit un plâns de parcă ar fi fost toți din familia mea.

Deci a meritat efortul. Care a fost recompensa ta?

I-am văzut pe toți acei oameni adunați acolo că au înțeles ceva din memoria comunității lor. Acei eroi care și-au dat viețile pentru ce suntem noi azi nu au fost uitați.

De ce îi uităm?

Din ignoranță, din lipsă de educație. Pentru că ne-am rupt de bunici și nu i-am întrebat.

Eu i-am prins în viață pe amândoi stră-bunicii, dar nu i-am întrebat nimic. E drept că eram și destul de mică.

Tatăl bunicului meu, Constantin Dobre, care a foat înrolat în 1944, când noi am întors armele împotriva nemților, care a luptat pe la Oarba de Munte și a ajuns până în munții Tatra, nu a vrut să vorbească niciodată despre ce a trăit acolo.

Tu de unde știi aceste detalii?

Am ajuns la arhive.

Nu știam nimic despre el și nu puteam să mă mulțumesc cu asta.

Pe tatăl bunicii mele, Iona, îl văzusem într-o fotografie, știam că fusese decorat, desigur, fără să am foarte multe detalii.

Și cum le așează Dumnezeu pe toate, să le afli la momentul potrivit, mi-a venit ideea să o întreb pe mătușa mamei mele dacă nu are vreo poză cu tataie Costică, dacă știe pe unde a luptat. Și scoate o fotografie pe care mi-a dăruit-o, cu stră-bunicul în haine militare.

Am trimis solicitare la arhive să găsesc mai multe detalii despre el, dar ei mi-au cerut regimentul în care a fost înrolat. Nu aveam nicio idee, dar… ce crezi? Cred că am ceva de detectiv în mine fiindcă m-am uitat mai bine la poză și am observat că pe caschetă bunicul avea trecut un număr, 13 și ceva ce semăna a artilerie.

Le-am dat aceste indicii celor de la arhive și l-au găsit în Regimentul 13 Constanța.

Care a fost misterul dipariției celuilalt stră-bunic?

Am înțeles că stră-bunicul Ioan și-a pierdut actele pe front. Au fost găsite de un camarad și declarat dipărut. Vestea a ajuns cu o telegramă la străbunica, iar șansele ca el să mai fie găsit în viață erau foarte mici, mai ales că vorbim de 1944, când unii dintre soldații români au fost luați prizonieri, alții au pierit acolo, alții au luptat.

Stră-bunica s-a pregătit să îi facă cele cuvenite de înmormântare și când să facă asta, el a ajuns acasă. Bunica avea o imagine foarte vie în minte despre acel moment: avea vreo 4 anișori și s-a trezit acasă cu acest bărbat nebărbierit, murdar și plin de păduchi, îmbrăcat în zdrențe, care a scos din buzunar niște bombonele și i le-a lăsat pe un colț de masă. Iar ea nu știa ce să facă, mai ales că îi era frică de omul care spunea întruna că e tatăl ei.

Când am cerut detalii de la Arhivele din Pitești am aflat că stră-bunicul Ioan a avut grad de caporal și a primit două decorații pentru fapte de vitejie.

Hai să revenim în vremuri moderne. De ce ai avut nevoie de permis de tractor?

Pentru că voiam să îl ajut pe tata la treabă. Acum vreo șase ani, soțul și fratele meu au plecat în străinătate la muncă să ne putem termina casa din Ileana.

Soțul tău ce profesie are?

Soțul meu a terminat ca și mine SNSPA, acolo ne-am și cunoscut, dar acum lucrează în transporturi.

După ce au plecat ei, tata a rămas singur să muncească cele 15 hectare de teren pe care le avem. Și chiar nu mai putea singur. Mi-amintesc cum ne-am dus, eu și cumnata mea, pe câmp la el să vedem ce face și ne-am trezit că ieșise plugul din mecanismul tractorului. Practic tata nu avea alt ajutor decât pe noi. Cum să facem? (râde) O să râzi, dar ne-am descurcat, am ancorat, am ridicat și plugul a fost din nou montat.

Atunci am realizat că măcar aș putea să îl ajut și să îi duc la câmp remorca sau cine știe ce alt utilaj de care are nevoie. Însă pentru asta aveam nevoie de permis, să pot ieși cu ele pe șoseaua națională.

Așa că m-am înscris la școală și am început să învăț. Pentru această categorie însă trebuie să știi mecanică, deci trebuie să mă fi văzut cum alergam cu manualele la tata și-i ceream explicații pe schițele motoarelor și utilajelor! Mi-a fost greu, recunosc, dar am izbutit.

M-am înscris la examen la București și m-am prezentat. A venit cineva cu tractorul, l-a parcat în curtea instituției și mi-am așteptat cuminte rândul. Când a venit polițistul și a strigat numele concurenților, la numele meu s-a poticnit. A crezut că e o greșeală. (râde)

Ne-am lămurit că nu era nicio greșeală, ne-am urcat în tractor și am ieșit cu el pe stradă. Am văzut eu că mergea cam înfrânat dar nu știam de ce. De fapt, omul care îl adusese acolo, a tras cu forță frâna de mână iar eu se pare că nu am avut suficientă energie să o pot lăsa la loc. Așa că am mers cu tractorul așa. L-am întrebat și pe polițist, care stătea ghemuit în spatele meu, într-un colț al cabinei, transpirat și complet confuzat de ce urma să fac, însă nu a știut să mă ajute. De fapt, mi-a zis: „faceți ce știți, că eu nu am habar!” (râde)

M-am descurcat bine însă, am trecut și de semafor, se uita toată lumea la mine, am schimbat și sensul de mers, am făcut și parcare laterală, cu tot cu remorca ataștă, deci cred că stau bine ca tractorist. (râde)

Cum o să lași tu mai departe toată această moștenire?

Vreau să fac un arbore genealogic întâi de toate.

Apoi vreau să finalizez monografia la care lucrez de ceva timp. În plus, la nivel local m-am implicat pe niște proiecte de responsabilitate socială, am făcut niște ateliere de educație financiară cu copiii, iar acum îmi propun să creez contextele în care să reactivez memoria și istoria locului.