Olimpia Melinte și povestea de dragoste din spatele cortinei: de la Iași la București, de la Michael Jackson la măștile bucuriei și până la Nina Casian a lui Marin Preda

Am cunoscut-o pe Olimpia Melinte în urmă cu vreo trei ani când, pro bono, a acceptat să joace într-o reclamă TV, ce avea ca scop strângerea de fonduri pentru educația copiilor defavorizați.

Azi am avut ocazia să stăm la o cafea, să povestim despre viață, rolul din Moromeții, familie, despre Iași, dar mai ales despre asumare și iubire. Am aflat povești absolut fascinante, am citit dragostea și recunoștința în ochii Olimpiei, am râs mult și am fost fascinată de tot ce am auzit.

La final am tras o concluzie ce parcă a făcut lumină în fiecare cotlon al minții mele: Olimpia Melinte e ca o fetiță cu părul roșcat, ce se bucură de viață cu toată ființa ei. Trebuie doar să ajungi să o cunoști și îți va fi prietenă devotată!

Ca să o cunoști mai bine, trebuie neapărat să mergi să vezi Moromeții 3. Este filmul pentru care Olimpia Melinte a studiat zi și noapte jurnalele Ninei Casian, filmul pe care a vrut să-l trăiască, să-l simtă, rolul cu care să se contopească și pe care să-l înțeleagă până la ultima virgulă. O joacă pe Vera, iubita lui Marin Preda, inspirată de Nina Casian, o femeie care s-a lăsat pradă multor iubiri, ca singură armă împotriva regimului.

Olimpia Melinte vine de la Iași și nu o dată a fost gata să renunțe la București pentru a se întoarce acasă, în cuibul unde e cald și bine și unde dulcele grai moldovenesc aduce alinare.

Olimpia Melinte, zilele trecute am vizitat Iașiul, orașul tău de baștină și primul gând pe care l-am avut a fost: „Doamne, de ce vin oamenii de la Iași la București?”

Dar nu toți vin. Artiștii, în general, vin pentru că aici sunt mai multe șanse să-ți faci meseria. Acolo ce poți să faci? Poți să intri la teatru și cam atât. Și poate să fii profesor dacă ai această chemare, în rest nu prea ai ce să faci, cel puțin în domeniul cinematografic. Eu nu aș fi plecat, mai ales că eu am făcut și facultatea acolo, dar făceam drumul Iași-București non stop, eram mai mereu ori pe tren, ori în mașină și mi-am dat seama că pentru o viață mai ușoară trebuia să mă mut aici. M-aș întoarce oricând la Iași dacă aș avea șansa să pot să lucrez și acolo.

Olimpia Melinte: „Melinte, tu nu ai ce să faci în Iași, trebuie să pleci. Du-te la București! Vezi acolo ce se întâmplă și dacă nu se întâmplă nimic, oricând te poți întoarce și aici”

Când te-ai mutat în București?

În București m-am mutat acum zece ani, fix după ce am terminat facultatea, după ce am terminat cumva socotelile acolo. Profesorul meu a insistat foarte mult să plec din Iași și nu o dată mi-a zis: „Melinte, tu nu ai ce să faci în Iași, trebuie să pleci. Du-te la București! Vezi acolo ce se întâmplă și dacă nu se întâmplă nimic, oricând te poți întoarce și aici”.

Dacă era după mine, cred că eu m-aș fi acomodat cu ideea de a fi lucrat la teatru acolo, de a fi predat mai ales că sunt atrasă de zona asta de pedagogie și sunt foarte lipită de copii 😊

Bine că nu te-a trimis la New York, că te duceai 😊

Cred că mă duceam și la New York, cred că m-aș fi dus oriunde mi-ar fi spus, așa de tare credeam în el. Și cred în continuare în el, atât ca pedagog, cât și ca mentor; Emil Coșeru mi se pare că e unul dintre pedagogii care au scos actori mari, din mâinile lui au ieșit câțiva oameni care fac meseria asta cu multă pasiune și probabil că dacă mi-ar fi spus: „Du-te în LA!”, m-aș fi dus și acolo.

Dar când și cum a înflorit ideea asta a ta cu teatrul? Asta ai vrut de mică?

Da. Asta am vrut dintotdeauna. De curând am făcut un drum până la Medgidia, mama e de acolo și am fost la cimitir să ne ocupăm puțin de cei care nu mai sunt printre noi, în vizită la strămoși și chiar vorbeam cu mama despre asta că eu, de mică, numai asta i-am spus că vreau să fac. La toate petrecerile îmi plăcea foarte mult să-i fac pe oameni să râdă, să dansez în fața lor, să cânt, să le spun poezii, îmi dădeau mie o stare de bine. Și ai mei m-au susținut mereu și ori de câte ori aveau invitați, mă întrebau și mă puneau să le arăt ce am mai pregătit pentru ei. 😊 Eu am trăit într-o familie cu doi oameni super extrovertiți, eu fiind la bază o introvertită, ceea ce mi-a creat o mare dificultate să mă conectez la ei, doi oameni cu atâta siguranță de sine și energie. Ei păreau că sunt ca peștele în apă peste tot, ori eu nu eram așa, motiv pentru care mă legam de aceste personaje, de aceste măști. Când eram Michael Jackon, de exemplu – făceam asta foarte des – mă simțeam mult mai liberă și cred că, în timp, intuiția mea mi-a zis: „Du-te acolo că asta o să te ajute să te simți bine în pielea ta, să nu te mai facă să te simți inconfortabil când trebuie să vorbești în public. Mi se părea că am o super putere, aceea de a mă putea transforma în ce vreau eu și că pot să fac cum vreau eu într-o joacă permanentă. Mă închideam în cameră și ore în șir puteam să fiu tot felul de personaje.

Și când le-ai spus pe bune că tu te duci la teatru?

Ei habar nu aveau în ce mă bag. Maică-mea a fost cu mine la una dintre primele mele filmări și când a văzut ce se întâmplă acolo a zis: „Doamne, cât e de greu! Nu ai vrea tu să faci altceva? Sunt atâtea lucruri pe care ai putea să le faci…”.

Dar chiar dacă nu știau în ce mă bag, m-au susținut de la început. „Da? Asta vrei? Așa să fie!”. Frate-meu e preot și pe el la fel l-au susținut, nu ne-au impus nimic niciodată.

Ei ce meserie au?

Mama a terminat dreptul, dar nu a lucrat niciodată în domeniul juridic, în schimb a lucrat la vama din Iași, iar tata e economist și a lucrat în zona financiară.

Adică nicio aplecare spre partea asta artistică….

Tata citea enorm, de la el cred că am această pasiune. Și era un povestitor fantastic.

Eu am făcut și jurnalism după actorie pentru că s-au gândit ai mei că ar fi cazul să fac și o meserie mai serioasă 😊, dându-și seama că actoria nu știi niciodată ce-ți poate aduce. Într-o zi am venit acasă cu colegii mei de la jurnalism și când l-au văzut pe tata și l-au auzit cum vorbește, stăteau toți și se uitau în gura lui și exclamau: „Băi, dar ce seamănă cu Ion Creangă”. Atunci mi-a picat și mie fisa că, într-adevăr, tata are un mare dar al povestirii.

Erau niște oameni care mergeau la teatru, la film, dar nu erau niște cinefili înrăiți.

Când am terminat clasa a IV-a, învățătoarea i-a spus mamei că ar trebui să mă dea la Medicină că „are o minte foarte ageră, are o memorie foarte bună și cred că ar putea să facă asta”. În gimnaziu, diriginta m-a făcut actriță din prima. După primele ore de română mi-a dat teme pentru serbări, monologuri de învățat pentru că ea m-a simțit din prima. Culmea, aceeași profesoară a avut-o și Marius Manole și am concluzionat că femeia asta avea un dar special pentru că reușea să ne ghideze de foarte mici, să ne așeze pe fiecare pe drumul lui.

Când ai venit la București, cum ți-a fost? Cât a trebuit să dai din coate? A fost vreun moment în care ai simțit că vrei să te lași de meserie și să te întorci acasă?

Azi dimineață am spus asta: „Eu mă întorc înapoi acasă și mă apuc de altceva”. Spun asta constant pentru că e foarte greu.

Când am venit în București nu aveam nimic, nu știam ce se întâmplă. Șansa mea a fost că la Iași lucrasem cu Radu Apostol, făcusem un spectacol cu el acolo și când am venit în București era singurul om pe care îl știam. Așa că imediat ce am ajuns, i-am dat un telefon și i-am zis: „Radu, eu am venit în București. Dacă vreodată auzi ceva, orice, să mă anunți și pe mine, te rog. În toată perioada asta mă duceam pe la toate agențiile de casting, îmi făceam poze, fișe și așteptam să sune telefonul care, evident că nu suna pentru că suntem sute de actori. La un moment dat Radu m-a sunat și mi-a spus: „Uite, eu fac voci la filmele pentru copii la Disney Channel și avem nevoie de actori. Dacă te interesează, vino să dai o probă”. Am fost și am dat o probă și din prima am intrat într-un serial care a avut mare succes, „Baftă Charlie” și inclusiv aseară, la premiera filmului Moromeții 3 au venit oameni la mine și mi-au spus: „Tu ai fost Teddy din Baftă Charlie? Doamne, nu știam de unde e vocea. Am crescut cu vocea ta în cap”. Nu am crezut atunci când m-am dus la Ager film că vocea mea va avea un impact atât de puternic în rândul adolescenților și copiilor din vremea respectivă.

Așa am început, dădeam voce acolo și mergeam la toate probele, pentru toate reclamele, orice. Dacă îmi suna telefonul, eu mă duceam, nu mă interesa la cine, de ce, făceam tot ce se poate în zona asta.

Apoi a apărut la TVR 2 o șansă și o întâlnire cu regizorul Mihai Manolescu care făcea o emisiune pentru care avea nevoie de o actriță care să joace rolul unui psiholog care își trata pacienții cu imagini din cinemateca televiziunii. Aveam un pacient, jucat de Marius Bodochi, care în fiecare emisiune avea altă problemă. Am lucrat acolo niște ani și acolo am făcut școală cumva. Înainte de asta filmasem la Mircea Daneliuc în „Cele ce plutesc”, unde am avut rol principal. El m-a văzut din timpul facultății, m-a ținut minte, m-a chemat la casting. Eu nu prea voiam să mă duc pentru că trăiam cu ideea că dacă m-a văzut o dată la casting și nu m-a chemat la filmare, e clar că îmi pierd timpul degeaba a doua oară, că tot nu mă va chema. Însă regizorii au un altfel de a gândi: „Dacă nu te-am vrut atunci e pentru că nu te-ai potrivit, dar acum s-ar putea să te potrivești”. Și bine că m-am dus, pentru că astfel am avut două școli, cea a cinema-ului și cea a televiziunii, care s-au întâmplat cam în același timp. A fost o perioadă în care am învățat foarte mult, chiar dacă nu o duceam foarte bine.

Reușeam să-mi plătesc chiria, dar cam atât 😊. În timpul ăsta, ca să mai fac bani de buzunar, am făcut și ursitoare, un job de unde câștigam mai bine decât din celelalte. Era o firmă de animatori și am ursit foarte mulți copii la viața mea 😊. Mergeam la botezuri în weekend-uri și împreună cu alte două fete urseam prin București și prin împrejurimi 😊

E clar că cineva o să-ți dea o cană cu apă la bătrânețe 😊

Asta sper și eu 😊. E amuzant cumva, dar când mă uit în urmă, îmi dau seama că a trebuit să fac multe lucruri ca să pot merg înainte.

Și nici acum nu pot să-mi permit luxul de a trăi doar din actorie de film. Actorii de teatru mai au și un salariu, mai fac și alte proiecte extra, dar eu care fac doar film, e un lux să trăiesc doar din asta.

Dar în teatru ai încercat să intri?

Am încercat să intru, momentan fără succes – îmi place mult să folosesc „încă” sau „momentan”. Încă mai sper să mi se întâmple și treaba asta cu teatrul, vreau să găsesc locul potrivit, oamenii potriviți, regizorul, textul, sunt multe lucruri care ar trebui să se alinieze. Am mai încercat, am mai făcut repetiții, proiectele nu s-au întâmplat, dar îmi doresc foarte mult să fac și teatru și sunt convinsă că se va întâmpla la un moment dat 😊.

Dar azi dimineață de ce ai zis că te întorci acasă?

E o perioadă frumoasă cu „Moromeții” și mă încarcă foarte mult această întâlnire cu publicul de care eu am nevoie. Nefăcând teatru, mi-e foarte greu să mă raportez la public pentru că la cinema nu știi câți oameni vin, ce simt. Mă bucur de întâlnirea cu publicul acum, în același timp știu că se va termina și apoi nu știu ce mă așteaptă. Și această nesiguranță de cele mai multe ori e copleșitoare și chinuitoare pentru că nu știi care o să fie următorul proiect.

Olimpia Melinte: „Pentru mine a fost un vis împlinit pentru că am făcut film de epocă și mi se pare că oricum m-am regăsit și în literatura interbelică și în cea postbelică”

Hai să vorbim de Moromeții. Poate exagerez, dar dacă aș fi actriță, mi s-ar părea un vis împlinit să joc în Moromeții…

Nu m-am gândit neapărat așa, deși poate ar fi trebuit. Pentru mine a fost un vis împlinit pentru că am făcut film de epocă și mi se pare că oricum m-am regăsit și în literatura interbelică și în cea postbelică… cumva, era o lume și un univers foarte apropiat de mine și atunci când a venit această oportunitate am zis: „Trebuie să se întâmple”. Într-un fel sunt probe la care te duci și știi că sunt pentru tine, așa am simțit eu la Moromeții, de când am fost la probă am simțit că personajul ăsta o să iasă ușor din mine, o să pot să mă joc ușor cu toate nuanțele lui.

Din punctul ăsta de vedere chiar a fost un vis împlinit, am realizat pe parcurs cât de important e proiectul din care fac parte, ceea ce e mai bine cumva deoarece nu a existat presiune, iar pe domnul Gulea, când l-am întâlnit, părea parte din gașca noastră; nu a avut niciodată statutul de mare regizor, e un om pământean, de-al nostru, care vrea să te cunoască, să vorbească și intră în mintea ta și vrea să afle cum ți se întâmplă ție.

A fost o întâlnire la care nu mă așteptam absolut deloc, probabil că viața ți le așterne atunci când ai nevoie de ele, astfel că am rămas foarte apropiată de domnul Gulea și a devenit mentorul meu și pot să spun asta cu mâna pe inimă.

Spune-mi de personajul pe care îl joci….

Vera este inspirată din Nina Casian, este practic momentul din viața lui Marin Preda când are această întâlnire și trăiesc această iubire care i-a măcinat, frământat, ars pe amândoi. A fost o iubire autentică, puternică despre care am citit în jurnalele lor. Nu s-au ferit, societatea știa despre ei, dar nu au rămas împreună din diverse motive pe care o să le înțelegeți după ce vedeți filmul. Încerc să redau portretul femeii din epoca respectivă, femeia care intră în hora comuniștilor, în Partidul Comunist, femeia care face propagandă și lucrează pentru ei și care, în același timp, iubește, trăiește, are drame, scrie și îi este frică. Cred că asta e, ăsta a fost cuvântul cel mai des folosit în discuțiile noastre, în repetițiile noastre pentru că tuturor le era frică. Le era frică de ei, de alții, de ceea ce gândesc, de cum ar putea să dea mai departe ceea ce gândesc fără să-și pericliteze existența și statutul. Chiar a fost o întâlnire absolut minunată cu personajul Vera, am studiat jurnalele Ninei Casian cu creionul în mână, am scos toate momentele care mi se păreau importante și aspectele din viața ei ca femeie, dar și cele dintre ei doi. M-am simțit ca un detectiv pentru că mi-am dat seama că jurnalul e scris pentru public și prin el voia să arate o mască socială; dar dacă stăteai să analizezi și să te uiți printre întâmplările descrise, vedeai fragilitatea ei. Prin faptul că avea toate aceste relații – a fost o femeie care a avut foarte mulți iubiți – mi s-a părut că e un soi de a se răzbuna pe sistem, pentru că asta era singura ei libertate. Doar asta putea să facă, altceva nu putea, nu putea nici să divorțeze. Nu voia să aibă copii și asta cred că a fost tot împotriva sistemului pentru că ei asta promovau – femeia din clasa muncitoare, mamă, soție, un statul care le cuprindea pe toate. În schimb bărbatul trebuia să fie cel care lucrează, cel care conduce uzinele și partidul. Mi s-a părut că libertatea asta a ei excesivă era singura ei gură de aer. Așa am văzut-o eu și asta am dus mai departe prin personajul inspirat de Nina Casian.

Citește și: Cine a fost Nina Cassian? Și cum a ajuns muza, iubita și amanta marilor nume ale literaturii române

Când apare în cinema pentru public?

Pentru public intră de pe 22 noiembrie în cinematografele din toată țara.

Acum o să intru puțin în viața ta personală și m-aș bucura să-mi povestești despre relația ta de dragoste și copiii tăi. Când și cum l-ai cunoscut pe soțul tău?

Ne-am cunoscut foarte tineri, la 18 ani și 9 ani mai târziu am făcut un copil.

Unde v-ați cunoscut?

În Iași, în liceu. Am făcut licee diferite, dar aveam prieteni comuni la el în clasă. A fost dragoste la prima vedere din partea mea pentru că el era foarte timid și nu ar fi făcut niciodată niciun pas să mă abordeze. Mie însă mi-a căzut cu tronc și m-am dus direct și i-am spus. Sunt un om foarte direct și mi se pare că dacă stai și analizezi prea mult, înseamnă doar să pierzi timp valoros, iar atunci când simți că e un om în fața ta de care parcă te leagă ceva invizibil, nu mai pui barieră. Oricât aș fi eu de introvertită, când mă ia valul, s-a terminat 😊 Mai ales la 18 ani: ce să mai pui bariere că mintea și hormonii erau în aer. Așa că a fost dragoste la prima vedere și pur și simplu am simțit că trebuie să fiu cu omul ăsta și o să avem o istorie împreună.

Nu a fost o relație ușoară de la început: un it-ist cu o actriță? Am dus niște războaie și a fost muncă multă atât din partea lui, cât și din partea mea ca să ajungem azi aici și să avem încredere, relaxarea pe care o afișăm și să existe acest nucleu al familiei. A durat ceva pentru că el nu înțelegea foarte bine ce e cu meseria mea, eu voiam să fiu cât mai liberă să pot să o fac și atunci a durat câțiva ani până am înțeles că ne dorim să fim împreună, unul dintre cei mai importanți pași. Cred că am învățat foarte mult și din greșelile familiilor noastre pentru că amândoi am trăit în familii destul de tumultoase din punct de vedere al relațiilor, cu părinți care mereu aveau ceva în contradictoriu și văzând lucrurile astea ne-am dat seama ce greșeli să nu facem. Nu cred că există relație care să meargă de la sine.

Și cum l-ai adus la București?

E o întâmplare foarte frumoasă care mă emoționează foarte tare. După liceu, eu am dat la UNATC și nu am intrat. El a dat la Politehnică și a intrat. Eu nu am știut că el a intrat la Politehnică pentru că el a așteptat să vadă dacă intru eu și când a văzut că eu am intrat la Iași, nu a spus nimănui că el intrase la București și a rămas în Iași pentru că intrase și acolo la facultatea de Informatică. Am aflat asta mulți ani mai târziu, că el putea fi student la o facultate care i-ar fi plăcut mai mult decât cea din Iași și a ales să nu o facă, ceea ce mi s-a părut o dovadă de iubire mai presus de orice altceva. El a rămas în Iași pentru că-și dorea să fie cu mine. Așa am făcut facultatea în Iași și amândoi am venit la București, el s-a angajat imediat, nu a avut niciun stres din punctul ăsta de vedere, am crescut împreună și iată-ne azi.

Olimpia Melinte: „Dar de ce plângi? E o prostie! Ia șterge-ți mucii și hai la joacă!”

Ce frumos! Vorbește-mi de copiii voștri 😊

Ce să zic? Ca orice mamă, îi văd perfecți 😊. Sasha a făcut zece ani, Ingrid are 3, el e un preadolescent în căutarea propriului ego, a ceea ce vrea să facă, e într-o perioadă foarte rebelă a vieții lui, un copil foarte creativ și hipersensibil și pentru că bănuiesc că a luat asta de la mine, încerc să-i validez emoțiile, mai ales că mie nu mi-au fost validate. Ți-am zis că am avut doi părinți super extrovertiți care, dacă plângeam, mereu îmi spuneau: „Dar de ce plângi? E o prostie! Ia șterge-ți mucii și hai la joacă!” 😊. Eu aveam nevoie de „Hei, ce s-a întâmplat, hai să vorbim, hai să te îmbrățișez!”. Văzând în el atât de mult din mine, încerc să-i ofer ce eu nu am primit pentru că ei nu au știut de ce fel de iubire aveam eu nevoie.

Olimpia Melinte, ce spun când te văd la televizor?

Ingrid la toate reclamele de pe stradă cu fete care zâmbesc spune: „Mami! Mami!”. „Mama, nu sunt eu!”, „Ba da, tu ești!”, îmi spune ea, mai ales dacă în poză e vreo fată roșcată sau care zâmbește larg. Sasha a avut o perioadă de gelozie pentru că ieșeam și lumea venea să facem poze. Mă tot trăgea și nu mă lăsa să vorbesc cu oamenii, dar apoi s-a obișnuit. Dar să știi că noi nu prea vorbim despre lucrurile astea acasă. Acasă eu sunt doar mama și atât. Mi-am dorit foarte mult să fiu doar mama și cred că asta îi ajută și pe ei pentru că au nevoie de o figură care să fie acolo pentru ei în orice moment, mama care îi mai ceartă, care îi bagă la spălat, care gătește… Am înțeles din alte situații că atunci când copiii știu că părinții sunt persoane publice, dau frâu unui soi de inhibiție și intimidare în comportament. Mi se pare că acasă trebuie să fii doar mama lor și atât.