Aşa spuneam în urmă cu 12 ani. Asta credeam. Opera nu era un gen care să mă atragă, ba dimpotrivă. Asta până când, redactor-şef fiind la Viva!, am organizat o şedinţă foto cu Angela Gheorghiu. Era pentru prima dată când soprana făcea o şedinţă foto pentru o revistă glossy din România, un pictorial mare. Pentru acest eveniment am aranjat ca locul de desfăşurare să fie Ateneul Român.
Aşa s-a şi întâmplat. Angela Ghoerghiu a venit, decorul era stabilit, cadrele fuseseră gândite dinainte pentru ca vedeta să nu piardă timp, cateringul aranjat, totul, dar totul, pus la punct aşa cum trebuia. Aveam un mare respect pentru ea datorită faimei internaţionale pe care o câştigase, dar fără să ascult şi ceea ce cântase, sau să văd vreunul dintre spectacolele sale. Citisem ce se scrisese prin presa internaţională, văzusem cele câteva interviuri pe care le dăduse, eram deci documentată, dar… la rece.
A venit aşadar, totul s-a desfăşurat conform planului, conform orarului. Artista s-a simţit atât de bine, încât aşa, ca un bonus pentru noi, a început să cânte. Vreau tare mult să vă imaginaţi scena: Ateneul era gol la ora aceea, artista era pe scenă. Terminasem treaba. Şi, aşa, din senin, a fredonat ceva. Să nu înţelegeţi că a dus la capăt o arie întreagă pentru noi, nu! Doar a atins câteva note şi… asta a fost! Sunetul s-a spart în toate moleculele trupurilor noastre şi s-a transformat în fiorul acela care încreţeşte pielea. Am simţit că tot ce gândisem eu fusese o eroare. Apoi, la interviu, mi-a povestit ce film realizase cu tenorul Roberto Alagna, pe atunci soţul său, ce Tosca interpretase, ce Elixir al dragostei, iar eu o ascultam şi mă întrebam cum or fi oare, aceste spectacole?
Mi-a fost ruşine apoi. Ruşine nu de ea, ci de mine. Că nu ştiu, că nu m-a preocupat, că am căzut pradă unor prejudecăţi nici măcar semidocte. Şi am început uşor-uşor să citesc, să văd spectacole, să întreb. Şi aşa am ajuns o pasionată. Nu înfocată (ştiu pe unii care sunt cu adevărat înfocaţi), dar pasionată. M-a ajutat să înţeleg ceva: că nu e cazul să ascult pe nimeni până nu-mi fac eu propria părere, că arta şi emoţia ei sunt lucruri personale, că e o fericire să ai cu cine să le împarţi, dar că pot fi trăite şi solitar, că muzica este la fel de puternică, fie că e rock, fie că e operă şi că durerea sau iubirea, bucuria sau disperarea, chiar dacă nu sună la fel în hip hop sau dance, în clasică sau blues, se simt la fel şi produc acelaşi fior pe pielea noastră, în inimă sau în creier. Trebuie doar să faci un singur lucru: sa fii curios, să afli şi să nu spui NU experienţei.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
