Ovidiu Anton, compozitor și fondator ANTON: Muzica devine artă atunci când pleacă de la artist spre oameni, își găsește ecou în ei și îi transformă”

Ovidiu Anton este un compozitor și cântăreț român de muzică rock. A fost de cinci ori în finala Eurovision. În 2016, a fost ales să reprezinte România cu piesa Moment of Silence, o compoziție proprie. A fost membru în mai multe trupe rock, iar acum este liderul trupei ANTON. Își dorește ca prin activitatea sa, atât ca interpret, cât și în calitate de compozitor, să aducă cinste muzicii și să mențină rock-ul în inimile oamenilor, acolo unde îi este locul.

Când și de ce te-ai apucat de rock?

Ovidiu Anton: Oficial, m-am apucat de muzică în 1989. Dar am cântat de mic. Primele mele cuvinte veneau din cântecele pe care mi le fredona mama, să adorm. Apoi am început să reproduc tot ce auzeam la radio. În ‘86, într-un camping unde se ținea un concurs alpin, am „arestat” o chitară din clubul Argemont și, timp de o săptămână, cât a ținut competiția, am tot zdrăngănit și am cântat cu ea, așa încât, când s-a terminat concursul, mi-au oferit și mie o diplomă pentru prestație artistică.

În ‘89, prin primăvară, tot în baza calităților mele muzicale, am luat un casting pentru ”Taina jocului de cuburi”, o peliculă premiată în țară. Aveam 6 ani. La puțin timp, la îndemnul nașilor mei, o profesoară de vioară și un lutier la Ateneul Român, am ajuns la Palatul Copiilor, la doamna Ana Tănăsescu. Așa se face că în ‘89 eram înscris la Armonia, iar doi ani mai târziu câștigam primul festival la Palatul copiilor, cu piesa lui Daniel Iordăchioaie, Nu e vina mea că sunt îndrăgostit. Așa eram eu, cântam rock & roll, nu piese cu cățeluși, deși îmi plac câinii foarte mult.

De ce genul ăsta de muzică?

Ovidiu Anton: Așa am simțit de la început, indiferent peste ce genuri muzicale am dat. Ascultam la radio muzică ușoară românească, dar acasă mai aveam și viniluri cu The Beatles, Queen, cu Elvis Presley sau cu Deep Purple. Tatăl meu asculta rock în tinerețe, iar discurile lui au rămas printre cele cu Angela Similea, dar și cu Holograf sau cu trupa Compact.

Aveam discuri din toate muzicile: pop, pop-rock românească și rock internațional. Dar m-au atras sonoritățile rockului de la început. Așa am simțit. Muzica rock, dacă nu o simți, nu poți să o alegi. Te alege ea pe tine sau o descoperi când o asculți pentru că rezonează cu tot ce ești și ce ai în tine.

Când a devenit muzica ceva serios pentru tine?

Ovidiu Anton: Muzica a fost întotdeauna ceva serios pentru mine. Am început prin competiții, deși nu era ceva ce îmi plăcea, dar s-au dovedit potrivite, mai ales pentru experiența scenei, de a fi acolo și a cânta pentru un public.  

Pentru mine, muzica a fost o treabă serioasă încă de la început. Am știut dintotdeauna că asta vreau să fac. Am avut o perioadă de pauză de vreo 3 ani la Palatul Copiilor, între ‘93 și ‘96, tocmai pentru că dorința tuturor de a merge în concursuri peste tot nu prea coincidea cu dorința mea. În 1996 însă m-am întors pentru că, autodidact fiind, am trecut la o altă treaptă și cântam foarte mult din repertoriul Bon Jovi, Queen și orice îmi mai plăcea mie, nu ce se cânta atunci pe la cercurile de muzică.

Am revenit ca outsider la un festival important, televizat, și am câștigat. În secunda următoare am decis să-mi reactivez poziția în cercul de muzică al doamnei profesoare Tănăsescu și am creat o trupă de coveruri cu colegii . Eram în clasa a șaptea. Din trupă făcea parte Ciupi de la Mandinga, la tobe, Denis și Miki, la chitară și la bas. Au mai cântat cu noi Silvia Ștefănescu sau Delia Matache. Eram cu toții colegi acolo. A fost o formație vocal-instrumentală în cadrul cercului de muzică.

Anul următor lucrurile au devenit ceva mai serioase, pentru că am fost invitat să cânt în gala festivalului pe care îl câștigasem, festival pe care, la o categorie mai înaintată de vârstă, l-a câștigat Paula Seling cu trupa ei. A fost un festival de turnură pentru mai mulți. Așa că, în `97 am cântat la festival și m-au abordat niște băieți mai mari: nu vrei să cânți într-o trupă heavy metal? Erau tot niște băieți de la un cerc artistic, dar erau cu un etaj mai sus, la Adagio, îndrumați de Oana Pârvu. Ei aveau niște piese trase, apariții televizate, difuzări radio. Am funcționat vreun an de zile până când problemele dintre băieții mai mari au produs o scindare. Am ajuns să cânt cu o altă trupă, în aceeași sală, cu un coleg mai mare din fosta trupă, regretatul Adi Milea. El mi-a spus: ”piciule, eu te fac rocker pe tine!” și am ajuns să ne petrecem foarte mult timp împreună, să compunem, să ieșim, să văd lumea prin ochii băieților de facultate care cântă rock. Apoi am făcut trupa Carpe Diem, cu care am prins niște concerte pe afară, prin Germania.

Cum e să faci rock într-o vreme în care oamenii ascultau altfel de muzică?

Ovidiu Anton: Atunci se lansa dance-ul. Ne-am lovit de asta, dar Carpe Diem a funcționat foarte bine. Atunci am avut o piesă, o baladă, care a fost number one în topuri cu toate trupele mari românești pentru vreo 3 săptămâni. Am început să cântăm pe la tot felul de evenimente în București, la baluri de facultăți, dar ușor-ușor ne-am lovit de neputința pieței muzicale românești de a mai absorbi trupe rock. Colegii mei mai mari s-au orientat către joburi în domeniile pentru care au învățat la facultăți.

În 2003, am decis să particip la Mamaia, unde am luat premiu cu o piesă compusă de mine, Vreau. Făcusem un pariu cu mama, care mi-a spus că, dacă merg la Mamaia și iau un premiu, e de acord să-mi iau câine. Îmi doream de foarte multă vreme să am un câine, iar mama își dorea pentru mine să mă întorc la ceva ce nu mai făcusem de multă vreme: nu mai cântam. În plus, Festivalul de la Mamaia era o rampă, iar eu aveam deja 20 de ani. Am luat premiul II și acolo l-am cunoscut pe Liviu Sorescu, care luase locul I. Ne-am împrietenit foarte tare și am cântat mulți ani de zile împreună. A fost membru ANTON la început și a orchestrat majoritatea pieselor la claviaturi. A și compus multe piese împreună cu mine pe albumul Templul tăcerii.

După Mamaia, lucrurile au avansat destul de repede, iar în 2004, am avut prima piesă în preselecția Eurovision. Nu am trecut mai departe, pentru că aveam niște secunde în plus. E drept, mă interesa mai mult notorietatea concursului, decât rezultatul în sine.

Din iarna lui 2004 s-au făcut preselecții pentru Școala Vedetelor, preselecție pe care eu o mai luasem o dată prin `98 – dar atunci, proiectul a picat din cauza schimbărilor de televiziuni . Am ales să cânt o piesă pe care o cântasem și în `98, Run Away, de la Bon Jovi. Titus Munteanu, care nu mă recunoscuse până atunci, mi-a făcut semn să mă opresc și mi-a spus: „bine, domnule Anton, dar la CV-ul dumneavoastră nu era demnă de trecut și cealaltă preselecție de la Școala Vedetelor?” A pus apoi o mână pe umărul lui Marius Țeicu, care se afla lângă el, și a spus: „hai că începe să-mi placă”.  

Atunci a început Școala Vedetelor și a fost o experiență extraordinară. Experiența de televiziune nu poți să o înțelegi, nu o poți dobândi decât dacă o practici. Nu e un talent, nu te naști cu ea. Trebuie trăită, muncită. Titus Munteanu a devenit mentorul meu, îi port amintirea și aprecierea mereu.

Cât de hrănitoare a fost Școala Vedetelor pentru a crea calitate pe piața muzicală?

Ovidiu Anton: Titus Munteanu, prin emisiunile lui, a fost printre puținii care au păstrat și au promovat valorile. Acolo trebuia să fii bun la ceea ce faci, nu trebuia doar să faci. Iar Titus Munteanu asta a oferit muzicii românești și pieței muzicale: oamenii care chiar meritau. Că TVR-ul nu ne-a păstrat și ne-a dat drumul spre cer, față de alte televiziuni care și-au păstrat oamenii, asta e altă discuție. Dar noi ne-am descurcat și am demonstrat că am fost acolo pentru că am meritat și că avem ce face în piața și în industria muzicală.

Așa se face că în 2005 am participat și la Cerbul de Aur.

Ce însemnau astfel de participări ?

Ovidiu Anton: Însemnau reconfirmare. Pentru mine tot timpul asocierea cu țara și rolul de reprezentant al României au fost o mândrie. Unii așa ne naștem. Unii sunt mândri să plece și să facă ceva bun afară, eu simt că trebuie să rămân și să fac ceva bun aici.

Cum apare transformarea din ascultător în creator și dintr-un creator pentru tine,  în compozitor pentru alții?

Ovidiu Anton: A crea muzică pentru tine e eliberator și liniștitor, pentru că știi că nu ai nevoie decât de tine și de cei care îți sunt alături pentru a performa. Nu depinzi de un compozitor și de un producător. Îți cânți crezul și mai sincer de atât nu ai cum să fii în fața oamenilor. Îți cânți sufletul. Și ca solist care nu compune poți să transmiți prin interpretare și prin coeziunea cu compozitorul, dacă acel compozitor poate compune pentru tine. Eu cred în chimia dintre compozitor și interpret, nu în piese scoase de la sertar, pentru că intervine superficialitatea. Iar dacă publicul nu te crede, poți să ai o prestație impecabilă, că nu va fi de ajuns. Eu asta fac atunci când compun, nu le arunc așa, să văd cine le cumpără. Îmi aleg artistul sau artistul vine la mine, încercăm să ne cunoaștem și abia atunci îi compun.

Dă-mi un exemplu concret…

Ovidiu Anton: Un exemplu concret este ce fac pentru Natalia Bendre. Ea este o fată de 13 ani, din Oradea, care, de 4 ani, lucrează cu mine și care a câștigat cam tot ce se poate câștiga prin țară și prin afară în materie de festivaluri.

Natalia a zis foarte clar că vrea să cânte rock. A înțeles că festivalurile sunt un mijloc și nu un scop, pentru că atunci când cânți, nu cântă diplomele pentru tine. A luat-o ca atare, ca pe o experiență de scenă.

Eu scriu pentru ea, pentru cum simte ea. Chiar acum am filmat un videoclip la piesa ”Nu vreau”, în care am transpus toată agitația asta pe care o văd și la Natalia, și la, Adela, fiica mea cea mare, dar și la copiii pe care îi mai pregătesc la trupa rock, amintindu-mi că parcă noi aveam mai mult timp liber. Văd în ei această nevoie de a avea o zi fără program. Când i-am trimis versurile a spus: ”Wow, Ovi, este exact ce voiam să țip!”. Cheia, cred eu, e să te pui în pielea celui pentru care compui, ca să iasă un produs sincer.

Te-ai simțit vreodată judecat de public?

Ovidiu Anton: Lumea te judecă, mai ales „judecătorii” de profesie, cei de pe margine. Cred că publicul real te ia ca atare și, dacă se simte bine, te urmează. Atâta vreme cât nu ești asumat, chestia asta cu a face tuturor pe plac este cea mai mare capcană. Eu nu m-am lăsat târât în ea, dar am văzut la alții.

M-am simțit judecat la început, dar am învățat să ignor, fiecare are dreptul să gândească ce vrea. Acum, părerile sunt exprimate în funcție de educația și bunul simț al fiecăruia. Dar pentru mine hate-ul nu contează. Eu cred că în această industrie e loc pentru toată lumea.

În ultimii 20 de ani, internetul a adus artistul foarte aproape de publicul larg. Înainte, scena era foarte înaltă. Vedeai artistul o dată pe an, la tine în oraș, îți tremurau mâinile și cereai un autograf. Nu puteai să-i lași mesaj pe Facebook sau să îi dai like la poză. Acum e la îndemână să vorbești urât, să critici, să judeci, să arunci cu noroi doar pentru că ai posibilitatea.

Artiștii trebuie să se obișnuiască cu asta, să își asume că nu toți îi vor aduce flori, la fel cum și cei care depășesc anumite limite trebuie să își asume că această „transparență” este de ambele părți și cu două tăișuri.

Povestește-mi despre experiența de la Eurovision…

Ovidiu Anton: Eurovisionul pentru mine a început în 2010. După Școala Vedetelor a fost o perioadă de căutări. Am încercat să mă mențin pe piață cu ce am cântat acolo, dar nu prea a fost interes din partea caselor de discuri pentru un pop-rock clasic. În 2008 am început să cânt cover-uri cu trupa Pasager. Cu o parte din cei cu care cântam atunci cânt și astăzi. Cel mai vechi coleg este Dani Vlad. Pasager a fost pentru mine încă o școală de muzică. Aveam cam 4 seri pe săptămână de cântat în cluburi. A fost un mediu în care am putut să-mi continui profesia aleasă într-o trupă de top.

În 2010 am avut prima participare la Eurovision cu piesa compusă de chitaristul de la Pasager, Daniel Bouroșu, pe versurile mele ”Running out of time”. Am trecut de preselecție și am ajuns în finală. Am mai trimis o piesă în 2012 – I walk alone – care a marcat și desprinderea mea din Pasager, pentru că am realizat că e frumos să cânți cover-uri, dar la nivelul la care o făceam noi nu mai puteam face și altceva. Când am compus I walk alone mi-am dat seama că nu mai compusesem o piesă de 2 ani. A treia participare la Eurovision a fost Run away with me, în 2013, o piesă compusă de mine cu care am fost până în finală. Apoi în 2015 – Still Alive, iar în 2016 – Moment of Silence. Am fost în cinci finale Eurovision.

În 2015, am ieșit pe locul doi la juriu și pe locul 3 în final și, dacă până atunci aparițiile mele la Eurovision erau pentru notorietate și pentru a mai ieși în evidență, după experiența din 2015 concursul mi-a intrat sub piele. În 2016 mi-am propus să câștig. Când am compus Moment of Silence am simțit că, dacă nu vin nume mai mari în competiție, vedete, o să câștig. Am terminat piesa, am înscris-o și am câștigat. Apoi am făcut turneul de promovare și am rămas acasă din considerente organizatorice. A fost o dezamăgire, fiindcă nimic nu depinsese de mine. E nasol când știi că nu ai greșit cu nimic, dar am găsit puterea de a merge înainte și de a mă bucura de victorie. Eu am câștigat cu creația mea acolo unde e cel mai important pentru mine, acasă, în România. Altfel, muzica mea nu a început și nici nu s-a terminat cu Eurovision.

Am creat trupa ANTON, am continuat în stilul pe care l-am simțit tot timpul și am mers înainte.

Cum măsori tu succesul?

Ovidiu Anton: În primul rând, realist, succesul există doar atunci când orice ai face, poți trăi din asta. Eu pot să mă bucur că pe o stradă sau alta în același cartier al muzicii mele preferate – fie că e cover, fie că e rock, fie că e producție sau compoziție pentru alți artiști – eu am reușit să trăiesc din asta și o fac în continuare.

Când faci muzică, succes pentru inimă înseamnă să ai ecou. Eu consider că succesul unui artist e să fie credibil, să-și cânte tot ceea ce îi curge prin vene și publicul să cânte cu el, pentru că muzica devine artă atunci când pleacă de la artist spre oameni, își găsește ecou în ei și îi transformă.

Ce roluri îți asumi?

Ovidiu Anton: Rolul meu e doar la Opera Comică, rol principal în piesa School of Rock. În rest, sunt Ovidiu Anton și scopul meu e să cânt muzica pe care o simt, să fiu liderul de care are nevoie trupa mea și să urcăm cât mai mult în drumul ăsta muzical, să ne facem auziți de cât mai multă lume, iar pe partea de producție îmi doresc să cresc artiști veridici in piața muzicală – mai ales în zona rockului.

Cum îți revii din eșecuri, cum treci peste obstacole, cum îți regăsești puterea, motivația?

Ovidiu Anton: Păi nu sunt eu băiatul ăla puternic? Nu zice lumea: „lasă, mă, că Ovidiu trece peste?!”

 Cred că atâta timp cât ceea ce fac vine din interior, e o regenerare continuă. E ca un ficat. Sângele meu arde rock și viața mea trăiește pe acorduri de chitară cu distors. Au fost momente când poate am vrut să o las deoparte, când poate nu mergea, dar mi-am dat seama că mă autodistrug. Eu mi-am format un fel de a fi, de a face exact ce îmi place mie și de a fi exact cum îmi place. Am învățat să fac așa încât să funcționeze și ca un stil de viață, pentru că vine o vârstă la care nu mai putem sta acasă, pe banii părinților. Am reușit să-mi controlez dorințele, plăcerile, astfel încât să pot trăi cu ele și din ele.

Nu poate să mă răpună ceva, pentru că așa simt. Cineva … poate să încerce, dar pe propria răspundere și semnătură. Să mă opresc din ceea ce-mi place și ceea ce mă face fericit e ca și cum m-aș opri din respirat. Atunci când vrei să faci un lucru, când asta simți și asta te definește, nu te poate opri nimeni și nimic.

Dacă nu ai fi fost muzician, ce ai fi ales?

Ovidiu Anton: Mi-aș fi urmat una dintre pasiunile pe care le-am purtat în paralel cu muzica. Mereu mi-a plăcut să merg pe munte. Aș fi putut fi ghid montan. Am făcut cursuri la Școala de ghizi, am făcut foarte mult drumeție montană și alpinism. Mi-a plăcut și îmi place foarte mult să pescuiesc și, dacă nu aș cânta, m-aș face ghid de pescuit printr-o zonă frumoasă.

E o vorbă: omul are pe pământ câte zile îi dă Dumnezeu plus zilele de pescuit.

De asemenea, pot fi foarte fericit crescând câini de expoziție, cum am făcut-o din 2003 cu Canisa Praetorian Staff , ori ducând o viață liniștită de fermă. Pot să cresc și animale. Îmi place la nebunie să fac asta. Deși am terminat la ASE București Facultatea de Relații Economice Internaționale, nu mă văd urmând vreo profesie din domeniu economic.

Ce pregătești pentru următoarea perioadă?

Ovidiu Anton: Urmează multe concerte și single-uri noi pentru ca anul viitor pe vremea aceasta să vorbim despre al doilea album ANTON și despre o poveste frumoasă care merge înainte. Ne-am propus să fim mult mai vizibili pentru publicul din România.

Care este publicul țintă și cu ce tip de conținut mergeți către ei?

Ovidiu Anton: Publicul nostru este cel care se regăsește în muzica noastră. Nu am ales o țintă și nu am scris muzica pentru asta. Cântăm ce simțim iar publicul nostru este format din cei care simt ca noi. Mă bucur să observ că publicul ANTON este de toate vârstele, îmi umple sufletul de bucurie să văd copii la concerte, să-ivăd cum înțeleg și cum cântă cu noi, mai ales că noi nu cântăm numai despre dragoste. Suntem o trupă ancorată în realitate și realitatea nu e doar dragoste. Realitatea este tot ceea ce ne înconjoară: oameni, societate, sistem, natură, iubim tot ce e în jurul nostru și, de multe ori, ne dorim să fie mai bine. Asta nu înseamnă că trăim într-o pădure uscată. Trăim într-o pădure frumoasă, dar fiecare pădure are uscături și unii trebuie să le semnalizeze, ca alții să le taie, astfel încât restul pomilor să crească verzi și frumoși în continuare.

Suntem foarte apropiați de ceea ce înseamnă comunitatea moto. Considerăm că frații noștri motocicliști sunt o importantă parte din familia rock și reprezintă valorile despre care noi cântăm: libertate, unitate, coloană vertebrală, iubire de aproape, respect și vrem să le dedicăm pe fiecare album câte o piesă. Ne bucurăm că această comunitate moto face foarte mult bine, tocmai de aceea am și compus și cântăm cu mândrie imnul Bikers for Humanity și le mulțumim tuturor pentru susținere.

Ne implicăm cu drag în tot ceea ce înseamnă caritate, unde oamenii au nevoie, în special unde copiii au nevoie de noi și vrem să arătăm lumii întregi adevărata față a lumii rock & bike, în ciuda etichetelor puse nedrept și cu ignoranță. Muzica, indiferent de stiluri și genuri muzicale, unește, aduce împreună, bucură, vindecă și transformă totul în frumos.