Părintele Necula și Carmen Chindriș: Împreună pentru o cauză nobilă. Cum a schimbat o experiență personală viețile a mii de oameni

În urmă cu mai bine de opt ani, Carmen Chindriș era acea tânără care stătea la capul unui pat de spital, îngrijindu-și tatăl grav bolnav. Pentru că norocul făcuse să aibă un program flexibil la job, reușea să aibă grijă de întreg salonul, de toți oamenii ale căror rude nu puteau veghea asupra lor. Schimba pacienții din salon, îi întorcea de pe o parte pe alta, le spunea o vorbă bună și era gata să le sară în ajutor oricând. Abia într-o seară și-a pus problema că sunt mulți astfel de oameni care nu au pe nimeni și pentru care singurătatea și neputința atârnă mai greu decât însăși boala.

S-a gândit atunci că dacă ea a văzut o astfel de nevoie, tot ea trebuie să o și rezolve, astfel că, împreună cu prietena ei cea mai bună a mers la părintele Necula și l-a convins să li se alăture. Toți trei au înființat asociația Sus Inima care azi ajută mii de familii din România. Iată o poveste extrem de impresionantă și emoționantă, ce scoate în față caracterul admirabil al unor Oameni.

Carmen, te-aș întreba câți ani ai?

Am 38 de ani 😊

Cu ce îți ocupi tu timpul? Pentru ce te lupți în viața ta de zi cu zi?

E o poveste ce durează cam de opt ani. Am început-o ca pe o nevoie pe care am descoperit-o în ceea ce privește atât pacienții, cât și aparținătorii. Am fost aparținător al tatălui meu care a avut o tumoră și mi-a fost foarte dificil să gestionez tot ce a însemnat deciziile pentru tratament, găsirea de soluții, impactul că se schimbă toată viața într-o familie. Și cu toate acestea pe cap, în timp ce stăteam în spital cu tatăl meu vedeam că ceilalți aparținători nu existau și observam cât de grea era viața pacienților care nu aveau aparținători lângă ei.

De ce nu existau?

Nu se fac tratamente de fiecare dată în orașul din care ești, mai ales dacă ești într-un oraș mai mic care nu are aparate de radio sau chimio-terapie, trebuie să vii într-un oraș mai mare. Și atunci pacienții care aveau aparținători care trebuiau să meargă la serviciu, sau care aveau copii mici acasă, veneau singuri și stăteau singuri prin spitale, atât la tratamente, cât și la operație. Am început să caut să văd care este ajutorul pe care îl primesc pacienții și aparținătorii adulți. La copii tot vedeam, dar nu înțelegeam cine se ocupă de adulți. Și pentru că m-am prins că aproape nimeni, m-am gândit că trebuie să facă ceva cine a observat nevoia, nu?

Și uite așa am început să căutăm soluții pentru nevoile pe care eu le știam și să caut alte nevoi pe care poate eu nu le observam, ca să putem să venim cu servicii în plus.

Carmen Chindriș: „Am avut timp să ne spunem lucruri, să petrecem încă trei ani și jumătate toate sărbătorile”

Dar tu la momentul respectiv ce făceai? Care era job-ul tău?

Aveam un program flexibil, lucram pe partea de turism și făceam business travel pentru o agenție. Puteam să lucrez din telefon și acesta a fost avantajul meu. Fratele meu la fel, așa că noi ne-am descurcat. Dar pentru că noi ne-am descurcat și eram mai mulți prezenți, îi ajutam și pe cei care erau în salon cu tatăl meu și nu aveau pe nimeni. Îi ajutam să le cumpărăm lucruri, să-i schimbăm, să-i întoarcem de pe-o parte pe alta, să mai chemăm câte o asistentă…

Tatăl tău mai este?

Nu. Tatăl meu a murit după 3 ani și jumătate, dar partea pozitivă – de fapt tot ce înseamnă Sus Inima este o chestie pozitivă – este că în momentul diagnosticului i s-au dat maxim trei luni speranță de viață. Am reușit să găsim un medic care să fie de acord și să insiste să-l opereze și așa am mai câștigat încă doi ani și jumătate de viață, aproape cum era el înainte. Era clar că speranța de viață nu era mai mare de trei ani, inclusiv după a doua operație. Am avut astfel timp să încercăm toate nebuniile, am avut timp să ne spunem lucruri, să petrecem încă trei ani și jumătate toate sărbătorile, zilele de naștere, ceea ce pentru mine a fost o binecuvântare.