Paul Lișcor, partener Camera din față: „Să fii antreprenor în pandemie? E ca la război: te urci pe ruine, constați ce s-a întâmplat și încerci să mergi mai departe.”

Călin Goia și Paul Licșor sunt doi dintre cei patru prieteni care au avut ideea de a crea un loc în care să se simtă ca în primitoarea casă a bunicii și pe care să-l poată deschide și altora. Așa a apărut „Camera din față”, o cafenea și o ceainărie din alte vremuri, ce reface parcă spațiul înghesuit dar odonat, cu parfum de cafea al bunicilor noștri.

Cum te-a convins Paul să te implici în acest proiect, cu aer vechi?

Călin Goia, asociat în Camera din față: Inițial, noi am pornit cu niște magazine de ceai și cafea. Mai târziu a mai apărut o nevoie. Eram 4 prieteni buni care și-au pus problema la un moment dat dacă nu ar fi mișto să avem un loc al nostru, unde să ne întâlnim, unde să vină prieteni ai noștri, pe care să-l facem după gustul nostru. Așa a apărut „Camera din față”.

În urma unei discuții în care povesteam amintiri din copilărie, despre cum era la bunici, unde exista o cameră a musafirilor, care era în față, unde ne primeam prietenii și musafirii, ne-a plăcut ideea, să ne facem un loc unde să ne vină prietenii, unde să fie totul aranjat și pe care să-l numim chiar așa.

Dacă mă întrebi, cred că a fost ideea lui Gabi Constantin, colegul meu, chitaristul de la Voltaj. Suntem 4 asociați: el, Paul Licșor, Radu Chijer și cu mine.  

Noi suntem cei patru care am pornit „Camera din față”, locul în care ne-am făcut toate întâlnirile, inclusiv noi, ca trupă, cu presa și pe care l-am îmbogățit cu obiecte personale. Există și poza bunicii mele pe un perete ori poza bunicilor lui Paul. Și tot felul de lucrușoare personale. Ulterior, cei care au simțit această atmosferă și li s-a potrivit au fost pe aceeași lungime de undă cu noi și am legat prietenii… cu unii dintre primii clienți suntem buni prieteni și acum. Iar alții au adus și obiecte vechi, pe care le aveau de la bunici sau de la părinți. E un loc foarte intim. Nu e întâmplător numită „Camera din față”. Este exact ca o cameră a casei noastre, unde îi primim pe musafiri.

Spun despre intimitatea pe care o resimți aici, conștient fiind că vine în contradicție cu înghesuiala și știu că de multe ori, înainte de pandemie, era foarte multă lume aici, dar este unul dintre ingredientele de succes ale Camerei. E, dacă vrei, o atmosferă a unei cafenele pariziene în mijloc de București.

Îmi place că se nasc prietenii aici, conversații între oameni care se cunosc practic în acest spațiu. Paul e expert la asta. El intră în vorbă cu tine cu naturalețe și poate să rămână la masa ta ore întregi, la povești. Au fost și tot felul de situații amuzante până acum.

Iar muzica pe care o punem aici este una veche, care-ți provoacă nostalgii, amintiri și creează o atmosferă de intimitate.

Cum a trecut pandemia peste Camera din față?

A trecut ca un tzunami. A ras totul. Noi sperăm din tot sufletul că, după mai bine de 8 ani, vom reuși să mergem înainte, deși este o perioadă foarte grea și suntem într-un moment critic. Sperăm să-l putem depăși și să ne vedem la întâlniri și peste 2 sau 5 ani.

Dintre toate ideile posibile de a decora acest spațiu, de ce ai ales tocmai această idee, desuetă?

Paul Licșor, asociat în Camera din față: Dacă stai și te uiți atent la fiecare colțișor îți dai seama că obiectele sunt aranjate fără nicio noimă. Poate tocmai asta face acest loc interesant. De pildă undeva, în mijlocul camerei, atârnă un vas în care se depozita laptele. Nu cred că el are ce căuta acolo, dar este foarte apreciat de foarte multă lume.

De ce ai ales tu așa?

Paul Licșor, asociat în Camera din față: Așa am simțit și nu am știut cum altfel.

Cu ce seamănă? Nu prea seamănă cu camera din față a bunicii, fiindcă ea se numea, în funcție de regiune, camera din față, camera de la drum, camera bună. E drept, în camera din față se mai ținea și mortul. Așa era tradiția.

Ce se poate regăsi și aici sunt obiectele, ordinea și curățenia. Dar această alandala de lucruri nu o găseai la bunica în casă. La noi, dacă întrebi de o anumită cană, trebuie să o căutăm bine sau să ne aducem aminte pe unde e. Or, dacă o întrebai pe mamaie unde e cana cu mac roșu, închidea ochii, întindea mâna și o găsea.

Cine este această mamaie generică și care ne și ceartă, ne și laudă, ne și mângâie pe creștet?

Paul Licșor, asociat în Camera din față: O ai în față. (râde)

Eu sunt și mamaie, și tataie. De fapt, mamaia despre care vorbim acum este mamaia noastră, a tuturor.

Am avut o întâmplare foarte interesantă. La noi, dimineața veneau… mai nou, nu prea, dată fiind situația actuală…, tot felul de psihologi, astrologi, tot felul de oameni care făceau și credeau în câte ceva.

Aveam o prietenă, Laura, care este psiholog și care făcea la fel, deși avea biroul după colț. La un moment dat am întrebat-o: „nu te supăra, dar tu ai biroul după colț! De ce vii la noi în fiecare dimineață, să bei cafeaua?” Iar ea mi-a spus așa: „Energia pe care o simt aici nu o simt nicăieri!”. Atunci am zis că poate sunt de vină pozele cu bunicii noștri. Iar ea a zis: „nu, nu! Ei sunt aici. Eu îi simt că sunt aici!”. Ceea ce poate fi adevărat.

Nu știu unde poate fi adevărul, cert este că noi ne simțim foarte bine și oamenii care vin la noi simt această energie pozitivă care este dată nu știm de ce.

Eu cred că mamaie, atunci când nu mai e, e una singură pentru toți. Fie că e vorba de noi sau de alții, de pe alte meleaguri. Și cei care ne trec pragul și nu sunt români au aceleași sentimente față de acest loc și sper să le mai aibă. Zic asta din pricina perioadei grele pe care o traversăm. Și sper să supraviețuim.

Dar de ce zici mamaie și nu bunică? Mamaie e foarte local, foarte de-ale noastre! Cine e mamaia ta?

Paul Licșor, asociat în Camera din față: Mamaia mea este o femeie simplă. Eu cred că femeile care nu erau foarte simple erau bunici. Bunică aveai dacă stăteai pe str. Londra sau pe str. Paris. Eu, care stăteam în Drumul taberei, aveam mamaie. Așa percep eu lucrurile.

Soacra mea, de exemplu, le-a insuflat copiilor mei să-i spună bunică. Dar e greu, ei tot mamaie îi spun. „Bunica la telefon!”. „Săru’mâna, mamaie!”. Îți dai seama că nu e foarte mulțumită. Dar eu cred că e unul și același lucru, de fapt.

Pentru mare parte dintre noi, bunicii au reprezentat ceva, grija pe care ne-o purtau… Știu că mamaia stătea la geam până ajungeam acasă. Nu se mișca de-acolo până nu ajungeam. Mă întreba dacă mi-e foame, dacă am mâncat ceva și pe urmă se culca.

De ce zic că pentru noi? Pentru cei, ca generație, mai aproape de momentul în care vorbim noi, bunicii nu mai sunt același lucru. Fie că e mamaie, tataie, bunicul sau bunica, ei sunt o sursă de venit. Sunt și bunici care se comportă cum se comportau ai noștri cu noi, dar prea puțin. Iar copiii vorbesc foarte rar despre bunici, mamaie, tataie, bunica sau bunicul. Și asta se pierde ca multe altele.

De ce ți-ai asumat tu acest rol de antreprenor?

Paul Licșor, asociat în Camera din față: Mi-am asumat rolul de antreprenor cu mulți ani în urmă, în alt fel de business.

Mi l-am asumat indiferent de consecințe, dacă va fi bine sau nu, fiindcă am fost atât de încântat de idee, de a recrea atmosfera din casa bunicii, încât am zis că nu contează. Dar recunosc că niciodată nu ne-am gândit, niciunul dintre noi că va avea asemenea succes. Pentru noi a fost un succes să fim în primele locuri în toate clasamentele, printre cafenele, ceainării. Asta înseamnă să ai succes. Poate notorietate. Dacă succesul se traduce și în profit, acolo nu prea am avut sau nu prea avem mare succes.

Dacă vrei să faci un lucru bun, care să mulțumească clientul, promisiunea pe care i-o faci în meniu, în schimbul banilor pe care-i ceri, trebuie să fie respectată. Așa cum scrie la carte: cu o cafea proaspăt prăjită, corect depozitată, corect râșnită, corect preparată, într-o cană specială.

Noi am avut inspirația, în măsura în care putem, în funcție de preparate, să servim cafelele în altfel de cană. Gustul e altul, adică mai bun.

Sunt în situația în care nu-mi pare rău că mi-am asumat acest rol de antreprenor aici pentru că, chiar dacă nu am câștigat bani, nu am pierdut foarte mulți; îmi asum și merită acest cost. Nu știm cât timp mai putem, fiindcă între timp a apărut povestea pe care o știm cu toții, pandemia.

Cred că asta este și definiția antreprenorului: un om care își asumă că nu va deveni vreodată un magnat, dar care reușește să obțină bani din ceva ce lui îi place foarte tare. Se potrivește cu tine sau cu definiția ta?

Paul Licșor, asociat în Camera din față: Bineînțeles că m-ar mulțumi ca din această plăcere să și câștigăm bani. Este evident. Dar nu acesta a fost scopul.

Care era scopul?

Paul Licșor, asociat în Camera din față: Să facem bine. Să încercăm să arătăm și altora cum era o dată. Am avut foarte multe întâmplări cu oameni care ne-au mulțumit că existăm.

Ca și categorie de vârstă a musafirilor noștri, avem de toate vârstele. Printre clienții noștri la un moment dat și au rămas pentru multă vreme, se aflau doi seniori, oameni în vârstă.

Stăteau la masă, beau o cafea și amândoi aveau lacrimi în ochi. Curios, ca de obicei, i-am întrebat dacă s-a întâmplat ceva, iar domnul mi-a răspuns: „ e atât de frumos ce se întâmplă aici. Și pe melodia aceasta, pe care o aud acum, am cunoscut-o pe doamna, acum 64 de ani.” Nu credeam că o să fie cineva care să ne retrezească acele sentimente.

Fetele de la ASE, când le vin părinții în vizită, din provincie, și le întreabă cum vă petreceți timpul, bineînțeles că nu o să-i ducă la cluburile din nordul capitalei, ci îi aduc la noi.

Într-o zi s-a întâmplat ceva similar. Eu, cu șorțul pus cum îmi place, m-am dus la masa lor. Era o domnișoară drăguță cu părinții ei. Am vorbit un pic cu ei, domnișoara a comandat o ciocolată caldă, mama un cappuccino, iar tata, care stătea cu spatele la mine, s-a întors un pic și mi-a zis: „am auzit că faci cea mai bună cafea la ibric din București!” Eu i-am răspuns: „lumea vorbește multe! Hai să facem cafeaua și să vedem dacă este așa sau nu.”. Am făcut cafeaua, trecuse vreun sfert de oră, 20 de minute și la un moment dat m-am uitat către masă să văd dacă trebuie să debarasez. În exact aceeași clipă bărbatul de la acea masă s-a uitat către mine și mi-a făcut semn să-i fac nota. Pentru mine era mai important să-i aflu părerea despre cafea decât nota. Am întrebat cum a fost. S-a ridicat în picioare, și-a dat ochelarii jos, mi-a întins mâna și a zis: „îți mulțumesc! Aștept de 52 de ani să beau această cafea! Îți mulțumesc!”. Îți dai seama că nu le-am mai făcut nicio notă. Colegii mei din echipă au înțeles cu greu de ce nu am încasat banii, dar între timp, cei care au rămas, au înțeles.

O satisfacție mai mare ca asta nu se poate regăsi nici măcar în bilanț. Și acum, fie vorba între noi, ce mare profit poți avea într-o cafenea de 30 de metri, unde vinzi cafea și ceai care costă 7, 9, sau 12 lei.

Și totuși te ține. De ce?

Paul Licșor, asociat în Camera din față: Îmi place, ne place. Eu mă simt bine când vin aici. Au fost situații diverse, probleme și acest loc era mai aproape acest decât casa mea. Am două locuri unde mă simt bine: aici și acasă. Și am venit aici. Vin aici. Mi-e bine. Și mi-e și mai bine dacă stau de vorbă cu oameni. Vin oameni aici, nevorbiți și stăm de vorbă.

Cum ați trecut voi peste această pandemie?

Paul Licșor, asociat în Camera din față: Dacă ți se pare că am trecut să-mi zici și mie unde se vede. Am trecut greu, în sensul că ne-am mobilizat și am optimizat ce puteam. Nu ne-a ieșit, ce-i drept, fiindcă toate costurile merg nestingherite mai departe. Și o reducere de chirie nu rezolvă mare lucru. Aici lipsesc veniturile.

Nu am trecut încă, ne e greu, suntem într-o situație delicată, am crezut în ajutorul promis de Guvernul României, credem în continuare, doar că degeaba primești o aspirină după ce ți-a trecut răceala. E ca și cum vii cu stingătorul la 3 zile după ce s-a stins focul.

Trăim într-un loc pe care eu îl iubesc foarte mult și nu am plecat de aici și n-o să plec pentru că-mi place, așa cum e, deși aici predictibilitatea este o utopie aproape în orice; am încercat să-mi fac niște business planuri, dar mi-e foarte greu și continuă să fie așa, fiindcă nu te poți baza pe nimic, de la legislație, la „azi cu mască, mâine fără mască”.

Nu m-am gândit niciodată la acest motiv pentru care business-ul nostru să o ia în jos. Mă gândeam că o să murim, că o să ia foc locul unde suntem, că o să crească euro, că va scădea, dar la așa ceva nu ne-am gândit.

Răspunsul la ce m-ai întrebat este că am încercat, ne-am făcut niște repoziționări și niște planuri de viitor, însă doar acestea, fără cealaltă componentă, omul, consumatorul, musafirii noștri, nu se poate. Poți să-ți planifici că faci 100 de cafele într-o zi, dar nici dacă le cumperi tu nu poți să le bei.

Avem nevoie de chestiuni clare și motive pentru care oamenii să vină la noi. Noi avem toate motivele, trebuie să le mai aibă și ei. Și tot ei trebuie să-și învingă teama de boală.

E ca la război. Te urci pe ruine, constați ce s-a întâmplat și încerci să mergi mai departe. Nu poți să te așezi cu mâinile pe piept și să aștepți să mori. Or, noi nu permitem să dezamăgim oamenii.

---

La CEC Bank, susținem antreprenorii care pun pasiune în afacerea lor. O poveste de succes poate deveni o sursă de inspirație pentru toți. Ca bancă a românilor, susținem economia și producătorii locali, cu soluții de finanțare adaptate. Detalii aici.