Poftiţi în „Taxiul cu Bomboane”

Ştiţi zilele de luni, în care îţi cade greu ceasul care sună, te încrunţi la cafeaua care pare a nu se face suficient de repede şi parcă nici soarele nu vrea să te ajute, ascunzându-se conspirativ după nori? Într-o astfel de zi mi-am dat întâlnire cu un domn (staţi, nu vă grăbiţi să trageţi concluzii pripite), convinsă fiind că mă va mobiliza să schimb definitiv impresia generală că sunt la începutul celei mai nesuferite zile ale săptămânii.

Despre Roman Ion Cristian şi al său „Taxi cu bomboane” se tot scrie de ceva timp şi dacă mai ai şi un cont pe Facebook este imposibil să nu te „împiedici” de imaginile oamenilor din jurul său şi ale faptelor acestora. Pentru cei care totuşi ridică din umeri acum, imaginaţi-vă un domn trecut de 50 de ani, care râde cu toată figura sau se emoţionează brusc în timp ce povesteşte în cascadă despre voluntarii asociaţiei (pentru că „Taxiul cu Bomboane” asta este de fapt, o asociaţie non-profit) şi despre puii de om care învaţă să râdă alături de ei.

După ce mi-a oferit ghiduş o… acadea şi m-a îmbrăţişat străns ca un prieten vechi, Cristi nu s-a mai oprit din povestit preţ de trei ore şi credeţi-mă pe cuvânt că atâta tinereţe nu am mai văzut demult într-un om matur. Nu m-am dus cuminte cu întrebări bine stabilite, cu toate că îl ameninţasem la telefon că o să-l descos.

Am descoperit însă umorul său deplin, punctat cu o auto-ironie fină: când mi-a spus senin că… e „prost”, m-a pus pe moment în dificultate. Tot el m-a luminat: mi-a explicat că a pierdut în viaţă şi a luat-o de la capăt de tot atâtea ori, însă consideră că i-a fost luat doar ce nu îi era destinat, atât şi nimic mai mult, asigurându-mă că în continuare nu ştie să ceară, nu ştie să ţină pentru el.

Când uşile păreau a-i fi iremediabil închise, încuiate de mentalitatea că vârsta e un impediment în angajarea unui ins cu experienţă şi studii, s-a apucat de taximetrie, făcând din autoturismul său un brand personal: oferea bomboane clienţilor la finalul fiecărei curse sau la recunoaşterea unei melodii, făcând alegerea acestora destul de dificilă. Îţi trebuie oarece cultură muzicală să recunoşti piese old school, jazz sau blues. Dulciuri primeau şi copiii care întindeau mâna în intersecţii, ajungând să vâneze cu privirea „Taxiul cu Bomboane”.

La început mergea singur, bine ancorat de pungile cu fructe sau cărţi, însă a fost suficient un apel pe Facebook ca să se declanşeze o reală mobilizare generală, care a depăşit până şi aşteptările lui Cristi.

Astăzi, oamenii din taxi nu se dau de trei ori peste cap, ca în poveste, dar devin lejer super eroi atunci când se înfăţisează copiilor internaţi în secţiile de pediatrie ale spitalelor bucureştene costumaţi în te miri ce: zâne, clovni sau balerine iau cu asalt saloanele ce respiră suferinţă pentru a citi poveşti, pentru a împărţi mere, cărţi sau pur şi simplu pentru a putea aşterne cel mai firav zâmbet pe figurile mici încercate de boală sau pe cele ale mamelor ajunse în pragul epuizării. Ca într-un ritual, voluntarii vin de prin toate colţurile Bucureştiului sau chiar din alte ţări, lăsând deoparte propriile griji sau angajamente, doar ca să poată face un gram de magie din serile petrecute la „Grigore Alexandrescu” sau la „Marie Curie”, neuitând nici de „Alfred Rusescu” sau „Budimex”. Dacă arunci o privire pe fotografii, ai impresia că suferinţa a fost pe deplin înfrântă şi că distracţia are loc la vreun loc de joacă printre personaje de poveste. Asta pentru că mesajul asociaţiei este unul pozitiv. Ceea ce nu surprinde însă obiectivul camerei foto sau se întrevede parţial sunt lacrimile voluntarilor şi ale lui Cristi, şterse în taină, cearcănele adânc săpate pe faţa mamelor sau paloarea micuţilor pacienţi.

„Taximetristul” din povestea noastră însă nu are vreme de lamentări. Are un moment de furie când întreabă retoric de ce nu s-a făcut până acum ceva consistent care să aducă îngrijirea medicală acolo unde ar trebui să fie. Îşi revine însă repede şi turuie despre proiectele sale: „Pui de pernă pentru pui de om” nu este vreo poveste de adormit copiii, dar este campania pe care o desfăşoară anual, atunci când în preajma Sărbătorilor Pascale, copiii internaţi primesc pernuţe noi, colorate şi vesele însoţite de o carte, pentru a le induce sentimentul de „acasă”. De altfel medicii găsesc că tratamentul este cu mult mai eficient primit de către un pacient pozitiv, iar Cristi alături de voluntarii săi instalează fix această stare de spirit.

Tocmai când îl suspectam drept infestat cu optimism, constat că vorbele îi ies mai greu când povesteşte despre secţiile de oncologie; ştie exact pe cine şi când a „pierdut” dintre micii săi fani, dar a instituit regula de a nu se întreba despre un copil care „lipseşte” nemotivat atunci când se deschide cartea cu poveşti. Preferă implicarea factorului uman, pentru că îmbrăţişările nu sunt compensate de valoarea unei donaţii, oricât de generoase ar fi ea. Recunoaşte însă că sunt utile şi cu succes valorificate bune intenţii ale „partenerilor în fapte bune”, aşa cum îi vede el pe cei care hotărăsc să se implice financiar în proiect. Până la urmă „Cănuţa cu bomboane” care se oferă de 1 iunie sau „Ciorăpelul cu bomboane” din preajma Crăciunului trebuie umplute şi oferite la cât mai mulţi modeşti pofticioşi. Laitmotivul acesta al bomboanelor este doar un simbol al faptelor bune, este doar un exerciţiu de dăruire aflat la îndemâna oricui. Sunt totuşi situaţii în care bucuria primirii lor este peste puterea de înţegere a unora dintre noi, cei care avem şansa de a alege ce le oferim copiilor noştri sănătoşi. De pildă, aflu cum un fragil pacient mănâncă prima portocală din viaţa lui, muşcând cu poftă ca dintr-un măr şi constatând că este… amară, neştiind că trebuie îndepărtată coaja. Şi ca el sunt…

Acţiunile lui Cristi şi ale „Taxiului cu bomboane”  depăşesc însă saloanele austere ale spitalelor şi se mută constant în încăperile centrelor pentru copii cu nevoi speciale. Grupuri dintre aceştia stau „De vorbă cu delfinii” în excursii derulate special la Acvariul din Constanţa sau sunt incluşi în proiectul „Socioterapie prin Teatru”, într-o abordare care îi încurajează să comunice, să se exteriorizeze sau să interacţioneze.

Într-o ultimă dar nu cea din urmă oprire, poposim cu discuţia în… „Bomboland”, cel mai fresh proiect al asociaţiei, un templu al meştesugurilor, artelor şi al uitării de necazuri. Într-un spaţiu de 100 de metri pătraţi pe care l-a primit spre folosinţă prin bunăvoinţa unui „partener în fapte bune”, Cristi şi cei pe care îi are alături îşi suflecă mânecile şi plănuiesc să amenajeze un loc magic, în care copiii cu nevoi speciale vor putea, alături de părinţii lor, să îşi descopere şi valorifice îndemânarea, în ateliere specializate, care în timp să îi ajute să fie integraţi.

Pictura pe lemn, ornarea de torturi sau tehnica aranjamentelor florale sunt doar câteva dintre acestea, pentru care se zbate să vină în sprijinul „specialilor”, care, îmi explică, în majoritatea situaţiilor pe care le-a întâlnit, provin din familii monoparentale. Părintele care se confruntă cu viaţa va primi şi el sprijin de specialitate, Cristi dorindu-şi să lucreze în acest proiect cu specialişti, cu oameni calificaţi care să gestioneze avizat abordarea celor împovăraţi.

Ar mai fi foarte multe de povestit. Copiii lui, căci aşa îi numeşte pe micuţii săi speciali, au un loc frumos amenajat în inima şi aşa mult prea încăpătoare a lui Roman Ion Cristian. Omul nostru nu precupeţeşte niciun efort în a le oferi nu ceea ce e mai bun pentru ei, ci ceea ce merită fiecare în parte şi este de-a dreptul admirabil să îl auzi punându-şi nepoţii pe acelaşi plan cu cei mai puţin norocoşi.

A văzut cu ochii lui şi nu din poveşti cum ar fi cea de faţă că ajutorul adevărat este acela pe care îl dai la nevoie, celui care nici măcar nu mai are puterea de a striga după el.

Până la urmă, oricare dintre noi putem deveni un „partener în fapte bune”.

Andreea Militaru este Guest Writer pentru life.ro şi dacă esti curios să o cunoşti mai bine, poţi încerca Just Words, platforma pe care continuă să-şi aştearnă gândurile, ideile şi întâmplările.