Portretul artistului la maturitate. Marta Jakobovits, ceramistă

Marta Jakobovits este ceramistă, artistă din Oradea, care a crescut în satul Santău, acolo unde tatăl ei era pastor și unde a descoperit pentru totdeauna paradisul pe Pământ, buricul acestei lumi care, oricât ar fi cunoscut-o ulterior, niciodată nu s-a ridicat la nivelul micuței comunități din nordul țării.

O serie de premii și recunoașteri internaționale și naționale i-au consacrat cariera, dar dincolo de asta Marta Jakobovits, la 77 de ani, ale cărei lucrări încă pot fi văzute în București, la Muzeul Național de Artă Contemporană, menționează o călătorie de o viață în care și-a permis să exploreze lumea.

Ce anume v-a făcut să alegeți această carieră, de artist?

Marta Jakobovits: Aș zice că decizia aa venit absolut accidental, dar această întâmplare s-a transformat în destinul meu. De fapt, dacă mă gândesc bine, aș zice chiar că nu a fost așa accidental, fiindcă mama a terminat Școala de Pictură de la Baia Mare, iar câțiva ani la rând ea petrecerea verile acolo, în nordul țării. Era foarte talentată. Dar după ce s-a căsătorit și am venit noi pe lume, 4 copii, a avut cu ce să se ocupe. Iar toată lumea îi spunea, arătând spre noi, „astea-s capodoperele dumneavoastră!” Asta era mentalitatea atunci.

Dar de ce spuneți totuși că a venit accidental?

Marta Jakobovits: Fiindcă, de pildă, eu am terminat un liceu obișnuit, iar acolo mi-au plăcut foarte mult limbile străine, mi-a plăcut chimia, lucru care mi-a folosit ulterior, când lucram în ceramică și acopeream și partea de cercetare.

Dar dorința, pasiunea de a desena a fost tot timpul acolo, cu mine. Și admiram munca altora. Dar după ce am dat examenul de bacalaureat am început să pictez, să desenez; m-a atras foarte tare. Apoi am făcut trei ani de arhitectură; am început la Oradea și am terminat la Cluj Școala Tehnică de Arhitectură. Apoi am lucrat ca tehniciană la Zalău, unde am cunoscut o fată care își dorea să intre la facultate, la Belle Arte, iar împreună cu ea am închiriat un atelier, am început să lucrăm, am adus modele, deci am luat totul foarte în serios.

Ce vă place la această muncă?

Marta Jakobovits: Munca. (râde) Sunt foarte multe posibilități, tehnologii interesante, de pipăit lutul, de modelat ipsosul, șlefuit, toate fazele îmi plac extraordinar de mult, mă liniștesc și mă transpun într-o lume și o atmosferă foarte interesante.

Dacă ar fi să vă întoarceți în timp, de-a lungul carierei dvs care e momentul în care vă simțiți foarte mândră de ce ați realizat?

Marta Jakobovits: Cea mai apreciată m-am simțit înainte de facultate, când făceam tot felul de desene, portrete, iar vecinii noștri, care nu aveau vreo educație artistică specială mă lăudau, mă elogiau. Dar nu era mare lucru ce făceam, ci mi se pare că eram absolut naivă și foarte la început.

Cea mai fericită am fost când am intrat la facultate, unde am intuit niște posibilități importante pentru mine, chiar dacă acolo aveam și ore foarte interesante, care mă țineau atentă și implicată, dar și spații în care nu era deloc ok: materiale care mă plictiseau sau profesori care nu reușeau să ne stârnească interesul.

La facultate am descoperit însă că mă fascinau chiar și orele teoretice. În plus, am avut o grupă extraordinară, 6 oameni cu care am rămas ca frații până acum. Am stat 6 ani împreună, iar acum câțiva ani Muzeul din Timișoara ne-a organizat o expoziție, 50 de ani de la finalizarea studiilor. Ne-am bucurat să ne întâlnim.

Această grupă a avut o influență covârșitoare, am apreciat personalitatea fiecăruia dintre colegi și de la fiecare aș putea spune că am avut de învățat, fiindcă m-au ajutat gândirile și perspectivele diverse. În plus, am avut profesori redutabili, printre ei îmi vin în minte Mircea Spătaru, Ana Lupaș.

Ce-mi spuneți despre tatăl dvs.?

Marta Jakobovits: Tata era preot reformat la Santău. Santău este buricul pământului pentru mine, fiindcă acolo am descoperit lumea. Așa de mult mi-a intrat în inimă acel sătuc, iar tata lucra acolo.

Tata făcuse doctoratul în Elveția și s-a întors aici, în acest sătuc, într-o perioadă în care preoții nu erau atât de bine primiți.

Santău este pentru mine paradisul pierdut. Îmi dau lacrimile acum. Pe de altă parte, toată viața mea a fost plină de evenimente și o călătorie foarte interesantă, așa încât aș zice că nu am nicio justificare să zic despre Santău că este centrul universului. Dar așa este. Trăirile, senzațiile din acel loc, relația mea cu natura se simt și acum foarte puternic.

Compozițiile mele mari, dialogurile cu natura, lucrările cu pietre sunt inspirate de acolo. Cred că pentru toată lumea locul nașterii este un Rai, locul deosebit.

De ce ați plecat din Santău?

Marta Jakobovits: Pentru că am văzut că nu am ce căuta acolo. Am terminat gimnaziul acolo, dar din clasa a VIII-a trebuia deja să merg la Carei, la internat. Și chiar îmi doream să plec. Colegele mele începuseră deja să se ocupe de pământ, de agricultură, copiii începeau să muncească. Atunci am realizat că nu mai am vreo legătură cu acea lume.

La Carei, oraș mare prin comparație cu satul din care veneam eu, Orașul, cu literă mare, am descoperit niște profesori interesanți, iar de acolo a început călătoria mea către lume. Ultimul an de liceu l-am făcut la Salonta, unde tata era preot, iar acolo am descoperit altă comunitate, cu altă deschidere. O lejeritate mult mai mare, spre deosebire de Carei, unde totul era de o mai mare severitate.

Mai departe, am ajuns la Oradea, care era o metropolă pentru mine. Mai departe am ajuns la Cluj și de-acolo s-au deschis tot felul de oportunități de a ieși chiar și în străinătate: am fost în Rusia, în Algeria, unde am trăit o experiență intensă în această lume cu totul diferită. Am fost plecată și în Iran, iar toată lumea care mi-a auzit decizia mă întreba cum de sunt atât de nesăbuită să plec într-o țară despre care se tot vorbea la știri și din care primeam relatări despre revolte, instabilitate politică și imagini de groază. Dar am plecat, iar experiența a fost extraordinară.

Un templu al ceramicii, Muzeul Pop Eugenia, la Cucuteni, realizat de Ionela Sandrina Mihuleac

Nu ați fost niciodată tentată să rămâneți în străinătate?

Marta Jakobovits: Îmi place foarte mult să călătoresc, stau cam două, trei săptămâni, o lună, dar după aceea revin în locul meu, unde mă simt bine. Îmi place să zic că atelierul meu e peștera unde mă retrag, la Oradea, și sunt eu însămi.

Și-mi mai place foarte mult să mă retrag la Studioul International de Ceramică de la Kecskemét, din Ungaria. Acolo este Paradisul ceramiștilor, un studio cu tot ce ne putem imagina că ne-ar trebui pentru orice procedeu și tehnologie. Oameni din toate colțurile lumii, maniaci, la fel ca mine (râde), vin acolo interesați de ceramică.

Ce face diferența între artă și meșteșug în ce faceți dvs.?

Marta Jakobovits: Nu aș face această diferență. Nu de multă vreme a apărut o carte a Luciei Neagu, Ceramica, meșteșug, știință și artă.

Crearea formelor este instinctivă, iar ce mi se pare interesant în ceramică este această posibilitate de a interveni în material în sensul că pot schimba senzația pe care o produce, o pot modela mai mată, mai grunjoasă, iar acest lucru influențează și mesajul pe care îl dă mai departe.