Povestea copilului rebel care a trecut de 3 ori pe lângă moarte în timpul Revoluţiei: cine este Gabriel Dinu, artistul care transformă fierul vechi pe care alţii îl aruncă la gunoi, în artă pură

Gabriel Dinu este artistul care transformă fierul vechi şi obiectele pe care alţii le aruncă la gunoi, în artă pură. Şi-a descoperit pasiunea din întâmplare, încercând să reproducă o armă dintr-un joc pe care îl juca cu fiul său, iar de atunci şi până acum a adunat peste 100 de piese de colecţie. Pe lângă talentul şi ambiţia deosebite, Gabriel Dinu are însă şi o poveste demnă de un film de Hollywood: a terminat cu greu 8 clase, şi-a trăit copilăria şi adolescenţa pe străzi, a câştigat sume fabuloase pe care le-a cheltuit la fel de repede cum le-a adunat, a trecut pe lângă moarte de nenumărate ori, dar perioada petrecută în Armată şi femeia de care s-a îndrăgostit imediat după, i-au schimbat radical viziunea şi parcursul.

Cum merge treaba la atelier în perioada asta?

La mine merge la fel indiferent de contextul economic. Dacă eu nu vând lucrurile pe care le fac nici nu mă afectează foarte tare lucrurile astea. În plus, oamenii care mă urmăresc şi apreciază ceea ce fac continuă să-mi trimită materie de lucru, cu atât mai mult cu cât pentru ei lucrurile acelea reprezintă deşeuri. Pentru ei e o bucurie să vadă că ceea ce ar ajunge la groapa de gunoi în mod normal eu iau şi transform în artă. Iar arta asta o prezint în expoziţii şi, sper ca la un moment dat să pot să fac şi un mic muzeu, unde să aşez tot ce am lucrat în ultimii ani.

Aveţi acum o expoziţie deschisă?

Cea mai recentă expoziţie am avut-o acum, de Halloween, la Lacul Morii.

Şi cum a fost?

Organizatorii spuneau că au fost undeva la 80.000 de oameni în cele 3 zile de festival. La mine, la expoziţie, pot să îţi spun că au fost, de dimineaţa, de la deschidere până seara, în jur de 20-30 de oameni în fiecare minut.

Şi ce spun oamenii când văd exponatele dumneavoastră?

Sunt impresionaţi. Ce-i drept, fotografiile pe care le pun eu pe Social Media nu le arată aşa cum ar trebui să o facă. În realitate sculpturile mele arată mult mai bine, poţi observa toate detaliile pe care nu le pot reda eu cu o fotografie făcută cu telefonul mobil. Vreau să fac în curând şi nişte fotografii cu ajutorul unui profesionist pentru că lucrările mele merită să fie puse în valoare.

Haideți să vorbim un pic despre cum a pornit pasiunea asta a dumneavoastră!

Poate părea neobişnuit, dar pasiunea mea a plecat de la nişte jocuri pe calculator. Jucam des Counter-Strike: Global Offensive, un shooter online, cu băiatul meu. Practic, eu mi-am făcut contul ăsta ca să-l supraveghez, că avea doar 7 ani atunci, ca să văd cu cine intră online. Şi ne jucam împreună, făceam live-uri.

Şi la un moment dat am zis că vreau să fac o replică a unui pistol din jocul ăsta. Am făcut un pistol, apoi am făcut altul, apoi alte arme de decor. La început erau ceva mai urâţele, aşa că am zis că vreau să mă concentrez mai mult asupra detaliilor. La un moment dat un prieten din comunitatea din CS din România mi-a zis să încerc să mai fac şi altceva, nu doar arme şi asta mi-a dat un impuls în direcţia asta. Am încercat să fac un cap din piuliţe, apoi încă o sculptură în acelaşi stil şi a început să-mi placă.

Asta, doar din încercările şi imaginaţia dumneavoastră, fără să urmăriţi pe cineva sau să luaţi lecţii?

Da, doar din experimentele mele. Eu am fost tâmplar 22 de ani, am lucrat cu lemnul, nu aveam nicio treabă cu metalul şi cu sudatul. Prima dată când am pus mâna pe aparatul de sudură a fost la ţară, când am făcut un grătar dintr-un butoi de 220 de litri. A doua lucrare a fost o motocicletă micuţă şi apoi am început cu replicile alea din jocuri. Dacă tot aveam aparatul ăsta de sudură am zis că trebuie să fac ceva cu el.

Apoi, când aveam deja mai multe lucrări şi diferite am fost la Românii au talent. În acelaşi timp semnasem pentru o expoziţie într-un mall din Bucureşti, pe Social Media eram din ce în ce mai urmărit. La expoziţia aceea din mall au fost persoane care au venit special pentru asta din străinătate, ca să poată vedea lucrările pe viu. O familie a venit tocmai din Danemarca special ca să mă vadă pe mine şi lucrările mele.

Gabriel Dinu: „Eu am fost mai rebel. Acum am descoperit copilul din mine, cum s-ar zice, că dacă noi nu am avut jucării când eram mici, fac acum tot ce mi-am dorit atunci: roboţei, animale, din toate tematicile”

Soţia ce părere avea despre toate lucrurile astea?

La început nu i-a plăcut pentru că munca asta aduce cu ea multă mizerie, dar mă susţine în ceea ce fac, iar acum e foarte încântată de tot ceea ce iese din mâinile mele.

Spuneaţi că sunteţi tâmplar de meserie.

Am fost, dar la un moment dat am zis că las tâmplăria şi caut să mă apuc de altceva. Nu mai puteam să car, mai ales că la 36 de ani mi-au descoperit nişte probleme cu inima. Prima dată m-am apucat să fac tot felul de bijuterii din sârmă de cupru, dar erau obiecte micuţe la care munceai mult, nu prea mergea. Mai îmbrăcam sticle de vin tot în sârmă de cupru, am încercat mai multe lucruri până am descoperit pasiunea asta, pe care o fac cu cel mai mare drag. E şi mai uşoară pentru mine, că nu fac efort fizic decât atunci când car la ele pentru expoziţii. Anul ăsta chiar au fost vreo 5-6 expoziţii.

Cum a fost să intraţi în lumea asta artistică?

Acum, ca să vă spun adevărul, eu am fost iniţial la Uniunea Artiştilor. Aveam vreo 30 şi ceva de lucrări la acel moment şi am zis că orice sfat venit de acolo ar conta extrem de mult. Nici nu m-au băgat în seamă. Am zis apoi ca măcar să fac o expoziţie la ei şi mi-au cerut vreo 30 de euro de exponat. Am renunţat, vă daţi seama. Mai mult, mi-au zis că ce fac eu nu e artă, e meşteşug.

Îi interesa ce şcoală aveam. Nu aveam. Abia de curând am terminat şi eu Seralul, am mai terminat şi o postliceală pe profil Tehnic, mai fac una pe care o termin anul viitor şi am terminat şi UCECOM-ul, la recomandarea celor de la ANAF. Am fost acolo să-i întreb unde mă pot încadra cu lucrările mele şi au vrut să mă bage la Confecţii metalice. Le-am zis că nu se potriveşte deloc şi mi-au zis să fac un curs de bijutier. Aproape un an a durat până l-am terminat şi am primit şi diploma, iar acum aştept să văd ce rezolv cu ea, până la urmă.

Cum a fost să vă întoarceţi la şcoală după atâta timp?

Eu aveam doar 8 clase şi practic m-am înscris la şcoală în acelaşi timp cu fi-miu: el, în clasa 0, eu, în clasa a 9-a, la liceu. Am făcut 5 ani la seral, apoi 2 postliceale a câte 2 ani fiecare şi acum am terminat şi UCECOM-ul.

Ce a spus băiatul dumneavoastră despre asta?

Ei, râdea, ce să zică! Acum e deja adolescent, e mai închis în el. Eu am fost mai rebel. Acum am descoperit copilul din mine, cum s-ar zice, că dacă noi nu am avut jucării când eram mici, fac acum tot ce mi-am dorit atunci: roboţei, animale, din toate tematicile. Şi cel mai important e că le fac din materiale care altfel nu mai au nicio valoare.

Cum a fost viaţa dumneavoastră până să ajungeţi în acest punct? Ştiu că nu au fost momente prea uşoare.

Aş putea să vă povestesc zile întregi. De altfel, am şi început să scriu o carte, dar am ajuns abia până la vârsta de 15-16 ani. În plus, ar fi nevoie de cineva cu experienţă care să lege mai bine textele între ele.

Am avut o viață rebelă de mic copil, încă de la vârsta de 6 ani.

Citeşte şi: A fost martor al unor chinuri şi abuzuri cumplite. Valentin Căldăraş, abandonat la naştere, crescut în spital și apoi într-unul dintre orfelinatele groazei, şi-a dedicat viaţa celor greu încercaţi de soartă

Ce s-a întâmplat atunci?

Am rămas repetent în clasa întâi.

Cum aţi reuşit?

Simplu: m-au dat la şcoală la vârsta de 6 ani, iar mie nu mi-a plăcut cartea. Am rămas repetent, am zic că e clar că nu se lipeşte cartea de mine şi am fugit de acasă, într-un fel. În loc să mă duc la şcoală mă duceam şi vindeam ziare. M-am împrietenit cu alţi golani, mai mari şi mă duceam şi luam ziare din spate de la Casa Scânteii (n.r.: actuala Casa Presei Libere) pe care le vindeam apoi în centru, pe la restaurante.

Şi ce făceaţi cu banii ăia?

Mergeam pe la cinematografe, ne luam de mâncare, de băut, ne mai îmbrăcam, ne mai luam jucării. De mic am fost cu banii şi aşa puteam să mă întreţin, că eu veneam dintr-o familie cu multe neajunsuri. Mai cântam prin tramvaie, la metrou. Începeam cu 2 luni înainte de sărbători, din octombrie-noiembrie. Noi ziceam că mergem la şcoală, ascundeam ghiozdanele prin ghena de gunoi şi mergeam să facem bani. La 7-8 ani ştiam deja Bucureştiul ca-n palmă. Ştiam toate coclaurile, toate restaurantele, cârciumile, hotelurile. Mă duceam după actori – mă ştiau că sunt copilul străzii şi le vindeam ziare.

Vorbiţi lejer despre lucrurile astea, dar nu cred că au fost prea uşoare.

Ei, nu au fost! A fost o viaţă vrea. La Revoluţie era să fiu împuşcat de mai multe ori. 14 ani aveam atunci. Când a început nebunia eram la bunica mea, în Chitila şi am pornit repede către Bucureşti. La Gara de Nord am sărit din tren şi am luat tramvaiul 41, până la Moghioroş, că voiam să ajung în Rahova, că noi acolo stăteam. La Moghioroş am văzut prima baltă de sânge, dar nu am dat atenţie, am mers mai departe.

La Ghencea a fost prima dată când ne-au oprit soldaţii şi ne-au legitimat. Eu le-am zis că sunt copil, n-am nimic la mine şi în timpul ăla au început să tragă dinspre cimitir. Se împuşcau unii pe alţii. Şi soldaţii ne-au zis atunci să mergem înapoi, către stadion, ca să nu fim prinşi între focuri. Eu, drăcos, voiam să ajung acasă şi am luat-o la fugă prin faţa gloanţelor. Am scăpat de acolo şi am sărit în cimitir.

Gabriel Dinu: „Ce şcoală! Spălatul de parbrize era treabă! În prima lună am făcut cam 80.000 de lei, cam cât costau atunci 3 garsoniere”

Am zis să merg printre morminte, iau toate cele 3 cimitire de acolo la picior şi ajung astfel în partea cealaltă, pe 13 Septembrie. Cum intru văd un soldat împuşcat în cap. Am pus mâna pe el, era încă cald. Eu mă credeam Sergiu Nicolaescu atunci, că eram fanul lui şi fusesem peste tot prin Bucureşti pe unde filmase el şi am luat Kalaşnikovul care era lângă el. Am mers cu el aşa, o vreme, dar când am ajuns aproape de Petre Ispirescu am lăsat arma jos. Ies din cimitir, mă văd miliţienii. M-au întrebat ce caut acolo, dar au văzut că eram copil şi m-au lăsat în pace.

Am ajuns acasă până la urmă, dar a doua zi îi zic unui prieten de-al meu, Spanac, să mergem şi noi la Universitate că toată lumea se duce acolo. Urcăm într-un camion şi ăsta o ia pe Drumul Sării. La Starea Civilă, la sector 6, se trăgea. Erau acolo un tanc, o amfibie şi ăştia din amfibie trăgeau înspre Starea Civilă. Au ieşit 3 persoane de acolo, toate împuşcate şi imediat a început să se tragă şi dinspre Starea Civilă. Eu atunci m-am băgat imediat după un tei şi vedeam cum sar aşchii de pe unde nimereau gloanţele.

Apoi, cu mintea mea de atunci, îi zic băiatului cu care eram că ăsta o să fugă din Starea Civilă prin spate. Noi, de fapt, adunam tuburi de cartuşe după ce se trăgea, că le foloseam să jucăm pe ele Bambilici, Liniuţa. Aveam deja o sacoşă şi am zis că ne ducem în spate, pe unde credeam că o să sară omul acela gardul.

Într-adevăr, ieşise deja din Starea Civilă. Era exact ca-n filmele lui Nicolaescu, îmbrăcat într-un parpalac negru şi avea un ostatic, un bărbat căruia îi spunea că dacă ţipă, îl împuşcă. Apoi ne-a văzut pe noi, copii, la vreo 4 metri distanţă de el. L-a împuşcat pe omul ăla în spate şi a îndreptat arma către noi. Am început să îl rugăm să nu tragă, că suntem nişte copii. Şi nu a tras. A lăsat arma în jos, a sărit gardul în curtea cuiva şi a fugit.

Şi după Revoluţie ce aţi făcut?

A, după Revoluţie a început perioada cu ştersul geamurilor. De la 14 până la 19 ani am şters geamuri în intersecţie la Răzoare şi, în acelaşi timp, vindeam şi ziare Evenimentul Zilei. Am fost şi când au venit minerii chemaţi de Ion Iliescu, era să îmi iau bătaie şi pe acolo.

Unde era mai periculos, acolo vă băgaţi.

Da, eram copil. Nu stăteam eu să mă gândesc prea mult la astea.

Ne întoarcem la perioada de spălat geamuri.

Noi am fost primii copii din Bucureşti care am început să facem asta. Văzusem într-un film la video, cum era pe vremea aia, un copil care făcea asta în America şi ni s-a părut foarte tare. A doua zi m-am dus să caut un ştergător de geamuri, dar nu se găseau pe atunci. Am furat unul de la o Dacie şi am făcut o improvizaţie. În prima zi am câştigat 3.000 de lei. Eram în `91 şi ţin minte că tata avea salariu atunci 7.000 de lei, ca şofer pe ITB.

Ce şcoală! Spălatul de parbrize era treabă! În prima lună am făcut cam 80.000 de lei, cam cât costau atunci 3 garsoniere. După Revoluţie casele erau ieftine. Era scumpe televizoarele, casetofoanele, tot ce nu se găsea până atunci şi după ce suferea românul. Am dat atunci 25.000 de lei pe un casetofon şi ştiu că acelaşi preţ îl avea şi o garsonieră.

Şi ce-aţi făcut cu toţi banii aceia?

I-am cheltuit pe prostii. Mi-am luat televizor, casetofon, m-am îmbrăcat. 2 zile spălam parbrize, la Răzoare, apoi mergeam prin centru, mai vindeam şi ziare. Pe acasă abia mai dădeam. Apoi am plecat în Armată.

Cum a fost să treceţi de la atâta libertate la atâtea reguli?

Pentru mine Armata a fost foarte frumoasă. Practic Armata m-a disciplinat, a pus punctul pe i. Eu, care în 8 ani de zile abia dacă am scris 2 caiete şi rămăsesem de atâtea ori repetent, am ajuns să învăţ să citesc în Armată. Acolo, şi apoi, şi mai mult, după ce m-am însurat. După ce am terminat armata am cunoscut-o pe ea, ne-am căsătorit şi…

V-a liniştit?

Da.

Băiatul vă moşteneşte firea sau e mai liniştit?

E, asta e altă generaţie. Ei sunt mai preocupaţi de telefoane, de altele. Niciun ciocan nu ştie să ţină în mână. La mine, când a văzut bunica mea că nu se lipeşte cartea de mine – mai fugeam pe la ea, stăteam câte 3-4 luni de zile pe acolo – la un moment dat m-a luat de mână şi m-a dus la Marmura, în Bucureştii Noi. M-a înscris acolo la şcoală. Nu primeam salariu, dar învăţam o meserie. De acolo am şi plecat după aceea în Armată.

Îţi recomandăm şi: La 40 de ani a renunțat la o slujbă într-o bancă din București, s-a apucat de muzică și a plecat din țară. Cum trăiește Izabela Barbu în Germania? Artista Jezebel: „tata s-a stins ascultându-mi muzica”

Mă întorc în prezent. Ce aţi vrea să faceţi mai departe cu această pasiune a dumneavoastră?

Vreau să merg mai departe cu expoziţiile şi sper să reuşesc să fac muzeul de care spuneam la început. Mi-am propus să am peste 100 de piese şi am acum peste 100. Trebuie doar să am unde să le expun.

De ce e atât de important pentru dumneavoastră să puteţi expune lucrările acestea pe termen lung?

E ceva special să vezi oamenii cum se încarcă emoţional atunci când se uită la lucrările tale. Îmi place să văd reacţiile lor, feţele, uimirea lor când văd ce fac anumite sculpturi. Că nu sunt doar nişte obiecte statice, unele dintre ele au şi lucruri care încă funcţionează.

De unde luaţi toate materialele cu care lucraţi?

La început mergeam şi cumpăram de prin târguri de vechituri şi de la service-uri auto. Şi acum încă mai merg şi mai cumpăr ceasuri vechi, lucruri interesante care îmi sar în ochi, că sunt pasionat de lucrurile astea vechi. Piesele auto vin însă din donaţii, de vreo 2 ani de zile. 99% dintre ele sunt donaţii. Vin din toată ţara şi chiar şi din străinătate. Primesc foarte, foarte multe colete.

Din străinătate?

Da. Sunt oameni care mă urmăresc şi vor să ajute în felul ăsta. Cel mai de departe am primit un colet de 15 kg din Statele Unite. Am fost foarte impresionant pentru că respectiva persoană mi-a spus că vrea să aibă ceva din maşina lui care să se integreze în lucrările mele. Şi a plătit tot transportul, a durat vreo 3 săptămâni până a ajuns la mine coletul, dar a ajuns. Iar cel mai greu colet pe care l-am primit vreodată a fost de aproape 700 de kilograme. A venit tocmai de la Cluj, din partea unei firme, cu un transport special şi a lăsat totul în faţa garajului. Erau piese auto de camioane.

Am avut invitaţii să fac şi expoziţii în străinătate – Anglia, Germania, Italia – dar unii îmi ofereau doar locaţia, alţii se ofereau să plătească mentenanţa, dar nu aveau locaţie. Am zis că mai bine stau la mine acasă. Nu sunt dator la bănci, dorm bine pe patul meu de 1,60 pe 2 metri, nu-mi trebuie mai mult de 2 camere, nu am nevoie de mai mult. Sănătate să fie!

Dacă pleci afară… mă uit la prietenii mei, au parte de discriminare şi aşa mai departe. Te bucuri că iei 3-4 mii de euro, după care vii în ţară şi ce iei pe mere dai pe pere. Eu vreau să rămân în ţară, sper să reuşesc să deschid muzeul şi apoi, mai vedem. Mergem mai departe!