Povestea de viață și de dragoste a expertului în parenting Gabriela Maalouf

Gabriela Maalouf este psiholog, psihoterapeut și o mamă care a înțeles din experiența proprie forța câtorva legi de creștere armonioasă a copilului. Așa se face că poveștile și sfaturile ei cuceresc audiența câtorva televiziuni de la noi. 

Dincolo de expertiza în parenting, veți descoperi o Gabriela Maalouf veselă care a învățat limba arabă în șase luni, care și-a cucerit soțul, un libanez tânăr venit cu treburi la Ploiești, vorbind o limbă arabă fără cusur și care a fost mireasă în cea mai frumoasă biserică cu hramul Buna Vestire din Liban.

Oamenii te cunosc prin prisma sfaturilor nonconformiste de parenting. Cum ai ajuns tu la aceste înțelepciuni?

Când s-a născut Charlize, fetița mea cea mare, cred că s-a întâmplat revelația. Cât era bebeluș, totul a fost superb, pe la 2-3 ani însă ceva nu era în regulă. Toate lucrurile pe care le știam și pe care le citisem nu mai funcționau. Eu îi făceam toate poftele, iar cu toate astea ea era și mai mofturoasă, plângea și mai mult. Ceva nu funcționa.

Într-o zi a venit mama la mine și mi-a zis, foarte dur, că lui Charlize nu îi era milă de mine. Eu m-am supărat foarte tare fiindcă milă nu voiam de la nimeni. Dar am înțeles în spatele cuvintelor ei că de fapt fata mea nu mă cunoștea. Eu mă transformasem într-un roboțel și nu îi arătam niciodată ce îmi place și ce nu. Făceam totul ca și cum îmi plăcea, crezând că acest efort al meu îi va face ei bine. Mi se părea că dacă mă arăt vulnerabilă în fața copilului, cu toate ale mele, nu e bine.

În acel moment am înțeles că de fapt copilul meu nu mă cunoștea și, atâta timp cât cineva nu te cunoaște, nu știe cum să se poarte cu tine, cum să vorbească cu tine.

Ce ai schimbat?

Când veneam obosită, de pildă, nu mă duceam direct la ea, ca un roboțel, să mă joc pentru că așa trebuia, ci îi spuneam că sunt obosită, că vin de la serviciu, că am nevoie să mănânc și să mă odihnesc un pic, după care ne putem juca.

Înainte începeam să mă joc cu ea, dar evident că obosită fiind sau frustrată, supărată nu mă jucam cu mare plăcere cu ea, ci robotizat, forțat. Iar dacă mă loveam de vreo piesă de lego sau altceva mă supăram foarte tare și nejustificat. Dar asta se întâmpla pentru că eu nu îmi descărcasem emoțiile corespunzător.  

Iar copilul a observat că dacă mă lasă să mănânc și să mă odihnesc un pic pot să mă joc cu ea pe termen mai lung și mai plăcut.

Asta a făcut diferența. Când m-am arătat eu adevărată, cu toate emoțiile, a învățat și ea să le recunoască și să le exprime. Acum glumește cu mine și îmi spune că mă recunoaște după felul în care deschid ușa. (râde) Și știe de ce am nevoie, nu sare imediat pe mine.

Deci cheia până la urmă este onestitatea?

Da, trebuie să ai curaj să te arăți copilului tău așa cum ești. Mulți cred că dacă îi spui copilului că ești furios, copilul va înțelege că trebuie să fie și el furios. De fapt, celor mai mulți oameni le este frică să își exprime emoțiile și să le aleagă.

De fapt, soluția este să i le arăți copilului și, cu această ocazie, să îi arăți că există și o soluție, că o poți descărca pozitiv: nu spărgând niște lucruri prin casă, ci plimbîndu-te trei minute pe afară.

În plus, copiii oricum ajung să simtă aceste emoții, chiar dacă noi le arătăm sau nu. Și dacă nu le văd și la noi, vor crede probabil că au ei ceva în neregulă pentru că nu le văd și la părinții lor.

De ce ai început tu să faci psihologie?

Să știi că nu a venit dintr-o nevoie a mea, așa cum se mai spune. La mine a venit din pasiune: mi s-a părut foarte interesant să studiez felul în care se comportă oamenii și, mai ales, felul în care distorsionează realitatea.

Cum te-a schimbat pe tine nașterea primului copil?

Să știi că am fost destul de pregătită pentru moment. Am o soră mai mare, care a avut copii înaintea mea și am văzut îndeaproape totul. Nu m-au luat prin surprindere, nu m-au schimbat radical. Au fost copii plănuiți, au apărut atunci când i-am dorit.

Dar dacă mă gândesc bine, a fost ceva ce s-a schimbat: de atunci a început să îmi fie mai frică, să nu cadă, să nu se sufoce în somn, să nu pățească ceva grav.

Cum v-ați întâlnit voi? Tu și Charles, soțul tău?

Să știi că nu a fost o întâlnire spectaculoasă. Eram la Ploiești, în anul IV la facultatea de Litere din București, terminam arabă-engleză și am ieșit la o terasă cu un prieten. Acolo era și Charles. Și am vorbit un pic cu ei, iar Charles a fost foarte surprins să găsească în Ploiești o fată care să vorbească araba. Cred că asta l-a impresionat la mine. (râde)

Ce a urmat a fost și mai interesant, fiindcă eu am plecat cu o bursă în Iordania, pentru doi ani și practic nu ne-am continuat relația. Abia după încă un an ne-am reîntâlnit și abia atunci am început o relație.

Iar de căsătorit ne-am căsătorit pentru că i-am dat eu un ultimatum: „vrei sau nu vrei! Gândește-te că eu mai am și alte planuri!”. Trecuseră vreo doi ani de relație și mă săturasem cumva de așteptare. Și i-am spus. Iar el a zis da, ce putea să zică, dacă eu l-am obligat?

Încă mai glumesc cu el că aștept să mă ceară și el pe mine, că eu l-am cerut deja. Trecură 15 ani și tot nu mă ceru. (râde)

Zi-mi de nuntă!

Nunta a fost într-adevăr romantică. Adică, dacă modul în care ne-am cunoscut a fost banal, nunta în schimb a fost senzațională.

Ne-am căsătorit civil în România, ca să îi împac și pe ai mei, cu toate rudele lor, iar cununia religioasă am făcut-o în Liban. Și a fost o nuntă ca-n povești.

La ei nunțile se organizează diferit decât la noi, în sensul că nu se pune niciodată presiune pe mireasă și pe mire. Există un organizator care se ocupă de tot, iar tu te duci acolo ca oricare alt invitat. Bine, acum cred că și la noi se fac nunțile așa, dar la vremea respectivă la noi totul era un haos, cu miresele alergate, obosite.

Drăguț a fost că ne-am căsătorit la biserica pe care a construit-o bunicul lui și care purta hramul Buna Vestire. Coincidența interesantă este aceea că tata este preot tot la o biserică cu hramul Buna Vestire, dar în România, la Ploiești.

Deci Charles este tot creștin ortodox, iar din acest punct de vedere ai tăi s-au liniștit!

Să știi că ai mei nu ar fi avut nicio problemă. Chiar am avut o copilărie care pentru generația lor ar părea atipică. Pe noi părinții nu ne-au certat, nu ne-au bătut. Nici măcar faptul că este preot nu l-ar fi făcut să se opună. El este un preot foarte deschis la minte și nu înțelege religia într-un mod straniu, ci percepe credința așa cum este ea de fapt, legată de ce simte fiecare dintre noi și nu este legată de litera legii, câtă vreme pricepe că litera legii este o literă scrisă de alt om până la urmă.

Tata nu ne-a obligat niciodată să facem sau să credem ceva și, poate din acest motiv, avem o relație bună cu divinitatea așa cum o vedem noi.

Cum a fost să copilărești într-o casă parohială?

Foarte drăguț. Aveam o curte imensă, toți copiii voiau să vină la noi. Părinții mei erau foarte amabili, colegele mele voiau să vină la noi acasă mereu, fiindcă tata ne răsfăța, ne făcea senvișuri. Era foarte drăguț și generos cu copiii care veneau la noi în vizită, iar asta este o amintire pe care o au foarte multe colege ale mele.

De ce ai ales să intri la secția arabă, la Litere?

Tot din nebunia mea de a face lucrurile altfel decât ceilalți. E plăcerea mea să mă vadă lumea diferită de alții, nu-mi place la grămadă.

Și, cum toți colegii mei mergeau la Drept, Psihologie sau ASE, mie mi-a venit ideea în clasa a XII-a să fac altceva. Am început că caut și am găsit araba, unde existau doar 10 locuri disponibile pentru toată țara. Îți dai seama, doar zece oameni de vârsta mea, din toată țara, puteau să facă acea facultate. Era pentru mine, clar. Sigur, mai erau chineza, ebraica, persana dar mi s-a părut că araba e mai potrivită, câtă vreme exisă mai multe țări vorbitoare de arabă.

Cât de greu a fost?

Nu a fost greu pentru că mi-a plăcut. Sunt un om care învață foarte repede.

Eram clasa a XII-a, m-am hotărît în ianuarie că voi da examen la arabă și am început să mă pregătesc, cu un meditator din București. În fiecare weekend, sâmbăta și duminica, făceam câte 8 ore pregătire. Locuiam la măicuțe, la Mitropolie, fiindcă tata voia să fiu în siguranță. (râde) Ele îmi spuneau că închid ușa la 8 seara și eu le întrebam când o deschid, fiindcă asta mă interesa pe mine. (râde)

În iunie, când am dat admiterea la facultate știam araba cât să pot da examen direct la această limbă și să intru. Am învățat araba în 6 luni și în paralel aveam și pregătirea de bacalaureat și, trebuie să mă laud, am luat a treia notă pe liceu, la un liceu bun, Mihai Viteazul, din Ploiești.

Cât ai profesat în ce ai învățat atunci?

Am muncit o vreme, cred că vreo 8 ani, în traduceri. La vremea aia se căutau traducerile libere, în sălile de tribunal, la notariat, în diverse locuri unde erau cetățeni care nu știau română sau engleză și cereau traducător de limba lor.

Iar cu psihologia ce îți dorești să faci mai departe?

Multe. Aș vrea să reușesc să am propriul centru de formare, în care să pregătesc psihoterapeuți, un centru de wellness, unde să vină lumea și să facem ceva integrat. Nu am încă planul bine conturat, fiindcă trebuie să îmi termin doctoratul. Deci abia peste 3 ani îți pot spune în detaliu ce urmează să fac.