Povestea Mădălinei Scutelnicu, avocata care a scris „doamna cu pantofi albaștri”: a renunțat să mai fie jurnalist în fața unui copil de 9 ani, ucis și abandonat într-un lan de porumb

O tânără jurnalistă (Mădălina Scutelnicu) primește un caz: un băiat de 9 ani a fost găsit ucis într-un lan cu porumb, la câțiva kilometri de Iași. Încearcă să scrie dar se blochează la întrebarea: „cu ce îl ajută scrisul pe copil? Dar pe familia lui? Familia are nevoie de implicare, de dreptate!”, își zice ea. Și acesta este gândul care o face să renunțe la presă și să se facă avocat.

Mulți ani mai târziu, Mădălina Scutelnicu, avea să scrie un text, „doamna cu pantofi albaștri” despre firescul unei judecătoare de provincie care își face meseria cu omenie într-o cauză complicată de custodie și drept de vizită a unui minor. Textul ei se viralizează, iar Mădălina Scutelnicu și „doamna cu pantofi albaștri” devin repede imagini pline de demnitate și implicare.

 „Când îl vede pe puști, magistratul coboară de pe podium, parcurge sala până aproape de ușă, se apropie de micuț și-i spune, făcând un gest larg cu mâna: „Vezi, R., am pantofi albaștri! Tu ai pantofiori albaștri? Uite, am și pelerină! Dă-mi mânuța și hai cu mine, să-ți arăt cât de maaare e castelul ăsta!”. Copilul, cu ochii mari, negri și extrem de triști, se uita când la doamna, când la taică-su, de care stătea lipit, până ce acesta îi dă ok-ul să meargă cu doamna.”, scria Mădălina Scutelnicu acum doi ani, iar textul a ajuns la mai mult de 4 milioane de oameni. 

 De ce ai scris aceste text, „doamna cu pantofi albaștri”, care s-a viralizat rapid și s-a transformat într-un document de bune practici într-o perioadă când oamenii justiției erau mai degrabă puși sub semnul întrebării?

Eu nu am avut niciun scop și nicio secundă nu m-am așteptat la vreun efect. Nu era o știre. Ai văzut, de altfel, că nicăieri în text nu pomenesc judecătoria și am folosit doar inițiala băiatului. 

Am obiceiul să scriu pe Facebook gânduri, întâmplări amuzante sau nu, din viața de zi cu zi. Iar acest text a venit ca o eliberare de o emoție extraordinară pe care o trăisem.

Țin minte că în acea seară, când m-am întors de la Blaj, am scris, am urcat textul în facebook și l-am lăsat inițial doar pentru mine, fiindcă nu îmi dădeam seama dacă era în regulă să scriu pentru toată lumea acele lucruri.

Dimineață am realizat că era așa de frumos ce trăisem, iar astfel de oameni, măcar ca idee, trebuie aduși în fața oamenilor, încât l-am publicat.

Atunci m-a sunat cineva de la Institutul Național al Magistraturii (INM) și m-a întrebat dacă era real ce scrisesem și care era numele judecătorului, care era judecătoria, au verificat și de aici a început totul.

De ce au încercat verificarea?

Pentru că și lor li s-a părut wow!

Cu ochii mei am văzut judecător care soluționa o cauză de divorț, a trecut pe lângă cei care așteptau, iar înainte să intre în sală s-a întors către părți, un domn și o doamnă, a văzut copilul care se afla cu ei și l-a întrebat pe cel mic: „tu ești copilul? Cu cine vrei să stai? Cu mama sau cu tata?” Iar copilul a mormăit ceva, emoționat. După care judecătorul a intrat în sală, liniștit că are deja opțiunea copilului. Aceasta a fost pentru el o manieră de a audia.

Ei bine, când vezi un judecător cum este „doamna cu pantofi albaștri” realizezi foarte repede diferențele.

Cine este doamna cu pantofi albaștri? Identitatea ei a fost dezvăluită ulterior, este doamna judecător Camelia Folea, de la Judecătoria Blaj. Dincolo de aceste detalii de identitate, cine este „doamna cu pantofi albaștri”?

Este, întâi de toate, un judecător care știe dosarul din scoarță-n scoarță. Iar acesta este un detaliu extrem de important pentru justițiabil. Că ai sau nu dreptate într-un dosar, important este ca omul care judecă să o facă extrem de corect, pe baza probelor care există la dosar.

Am întâlnit situații în care judecătorul a zis: „gata, rămânem în pronunțare!”, adică este ultimul termen din proces și am încheiat. Iar noi, avocații cerem timp, că mai așteptăm o expertiză sau altceva. Și auzi o replică a judecătorului: „am încuviințat și expertiză în dosar? Am foarte multe pe cap și nu mai știam!”. Iar acest lucru nu este în regulă pentru că vorbim aici despre responsabilitatea pe care o ai atunci când judeci niște oameni.

Să știi dosarul este extrem de important și asta te face un magistrat „cu pantofi albaștri.” Iar noi, ca avocați, ne dăm imediat seama cine a citit dosarul și cine nu.

Apoi e necesar să ai puțin suflet,  mai ales când ai dosare cu copii. Noi, avocații, nu avem voie să intrăm la audiere, ci doar judecătorul împreună cu copilul, într-o cameră.

Când copilul iese eu cer detalii: „ce te-a întrebat, cum a fost?”, ca să îmi dau seama ce s-a întâmplat înăuntru. De altfel, îți dai seama imediat după zâmbetul copilului, dacă apare sau nu pe față.

Chiar am avut acum câteva zile la judecătoria din Sibiu un băiețel, Claudiu, care era foarte fericit fiindcă doamna judecător i-a spus „la mulți ani!” fiindcă ziua lui urma să fie la sfârșit de săptămână, l-a întrebat dacă face petrecere și i-a spus că ea nu poate să ajungă, dar cu siguranță se vor mai vedea. Deci este clar că acolo (îmi dau lacrimile!) s-a stabilit o legătură. Niciun copil pe care îl aduci în fața unui adult pe care nu l-a mai văzut niciodată nu își va deschide sufletul să spună ce trăiește acasă.

Care au  fost efectele acelei viralizări a textului tău?

Doamna judecător nu m-a sunat, am primit felicitări de la președintele CSM, am primit și alte telefoane, am primit chiar și primul titlu de „cavaler al avocaturii” care s-a acordat până acum, pentru acest text.

Iar exact un an mai târziu am avut bucuria să o întâlnesc. A fost un moment extraordinar. Eram la Blaj, cu o altă cauză, mă aflam în sală și văd că vine la mine jandarmul. Verifică dacă eu sunt avocatul Scutelnicu și îmi transmite mesajul: doamna judecător Camelia Folea vă roagă să treceți pe la biroul dânsei, fiindcă vrea să vă cunoască. (iar mi-au dat lacrimile!)

Am stat 10 minute de vorbă și a fost una dintre cele mai frumoase trăiri din viața mea. Am vorbit despre ce a produs acel text asupra mea și asupra ei. Iar ea era de aceeași părere ca și mine, era wow! ce s-a întâmplat după ce am publicat textul.

Eu am avut satisfacția pe care o trăiam atunci când eram jurnalist și dădeam un text senzațional. Iar strict ca avocat, s-a întâmplat că ulterior am fost foarte căutată de oameni care aveau de rezolvat cauze similare.

Care a fost efectul asupra familiei?

Tatăl copilului a promovat apel, s-a judecat la Tribunalul Alba și evident că a pierdut pentru că motivele erau foarte clare și doamna judecător și-a făcut treaba impecabil: motivarea a fost atât de bună încât nimic nu mai rămânea de adăugat. Iar acesta este un detaliu care din nou te face un magistrat „cu pantofi albaștri”.

Procesul s-a terminat cu bine, mama își poate vedea acum copilul, a decis, pentru binele lui, să rămână să locuiască împreună cu tatăl, fiindcă ea ceruse doar un drept de vizită pe care fostul soț refuza să i-l acorde.

De ce te-ai făcut avocat?

Eram jurnalist, cu codul penal pe birou, să zic așa, mă ocupam de poliție, parchet, penitenciar la Iași și ajungeam, în virtutea acestui lucru, la toate crimele posibile.

Într-o zi însă s-a întâmplat ceva: într-un sat de lângă Iași a fost găsit un băiețel de 9 ani, ucis într-un lan de porumb. Eram, evident, în relații bune cu procurorii și cu criminaliștii și am ajuns la fața locului aproape o dată cu ei.

Am simțit atâta revoltă și neputință în locul acela cum nu îți imaginezi! M-am uitat la mine și mi-am zis: „ok, Mădă, și acum ce faci? Te duci la birou și scrii? Copilul nu de asta are nevoie. Familia lui are nevoie să faci ceva.” A fost momentul când m-am simțit neputincioasă și am simțit că nu mă mai satisface o știre. Și m-am decis să fac drept, după 10 ani de presă.

Dar ziarist de ce te-ai făcut?

Nu știu de ce. (râde). De drag! Am intrat în presă în 1994, la Radio Contact. E adevărat că atunci mă ocupam de emisiuni muzicale, nu de dosare penale.

Avem 18 ani și m-am dus la radio să dau concurs pentru că îmi doream să fac altceva decât făceau cei din gașca mea de la bloc.  

Tot timpul mi-am dorit să ies din linie.

Unde te-a prins Revoluția?

Eram la Iași. Am vurt să merg la București dar nu m-a lăsat mama. Aveam 13 ani, eram singurul copil, acum îi dau dreptate. (râde)  Dar atunci voiam să mă duc, să ajut, să fac ceva. Plecaseră mai mulți prieteni de-ai mei din Iași, iar pe mine mă mâncau tălpile de asemenea. Aș fi fost un fel de Gavroche.

Căutai acțiune!

Da.

Ce-ți plăcea să faci?

Toată ziua pe la bloc, cu 9 pietre ori cu încetul cu încetul se fabrică oțetul, jocurile copilăriei cu cheia de gât. Și numai gura mea se auzea, eu trebuia să coordonez, iar dacă se supăra Mădă nu mai juca nimeni.

Dacă vrei să afli ce anume m-a dus către presă nu știu ce să îți spun. Cred că am văzut un anunț în ziar, „căutăm reporteri!”.

Nu m-am sfătuit cu nimeni, cu ai mei, de pildă. Pe vremea aceea nu se discuta cu copilul despre planuri de viitor sau dorințe, așa cum fac eu cu copilul meu, cu Radu, acum. Atunci altele erau regulile și prioritățile.

Ce te-a ținut 10 ani în presă?

Adrenalina, atmosfera aia de redacție, de teren. Ședința de sumar de dimineață nu-mi plăcea, dar aceea de la ora 3:00 după-masă, când te întorceai în redacție cu tolba plină de subiecte era altceva. Țin minte că o dată am fost „sancționată” pentru că am venit cu 8 știri. Iașiul era generos în domeniul penal. Atunci mi-au zis editorii: „nu e ok, Mădă! Nu te poți concentra bine pe 8 știri. Hai să facem mai puține!”

De ce ai plecat din Iași?

Pentru că la sfârșitul lui 1998 trustul Monitorul a început să dezvolte rețeaua înspre Ardeal: Monitorul de Sibiu, de Cluj, de Alba. Și aveau nevoie de oameni pasionați, care știau să-și facă treaba și care să se poată muta, fără obligații de familie.

Acum nu-mi pare rău deloc că am decis să mă mut definitiv aici pentru că Sibiul este chiar minunat! Chiar dacă are cu totul alt ritm decât Iașiul, un calm extraordinar.

Mi-aduc aminte că la prima întâlnire cu Sibiul era zăpadă, iarnă aproape de sărbători, iar eu mă aflam într-un taxi. Niște copii de pe marginea drumului au aruncat o petardă fix sub mașina noastră. La volan era o doamnă. S-a speriat. În Iași s-ar fi dat jos în secunda doi să îi prindă pe puști. Dar doamna a zis: „Ioi, ce drăguți îs! Tare mi-s dragi!”. Și eu mi-am zis în gând: „Doamne, ce lume e asta!? Cu nervii tari, nu altfel!” (râde)

Și sibienii cum te-au primit, cu energia ta de moldoveancă sadea?

Încă încearcă să se adapteze. (râde) Cei apropiați.

Acolo l-ai cunoscut pe soțul tău?
Nu. Dar nu aș vrea să vorbim deloc despre asta, mai ales că nu a trecut niciun an de când a plecat dintre noi.

Dacă nu aș avea simțul umorului probabil că nu aș putea avea dialogul acesta cu tine acum.

Cum te-a schimbat Radu după ce s-a născut?

Radu face 16 ani în octombrie, iar nașterea lui nu aș zice că m-a schimbat. Schimbasem jobul, nu mai eram ziarist, ci avocat, iar cu această profesie reduci numărul deplasărilor.

Dragostea pentru copii am avut-o tot timpul, responsabilă am fost tot timpul. Deci, nu, nicio schimbare.

De unde pasiunea pentru muzică și pentru rock?

Rock a ascultat în familie de când era mic. Iar chitara a descoperit-o absolut întâmplător. Am făcut și noi ca toți părinții și l-am „expus” la cât mai multe zone artistice. La pictură a cam scârțâit, cursul de teatru, chiar dacă ulterior aveam să pricepem că este foarte talentat, atunci nu a funcționat. Așa am ajuns la chitară și am avut norocul să mergem la un profesor extraordinar, Marius Săraru, care, de când l-a văzut l-a luat. El este genul de chitarist care nu-și pierde timpul dacă vede că nu există potențial.

Apoi totul a venit natural: cu o chitară, cu a doua chitară, cu a șaptea, acum avem o cameră plină cu chitare. (râde)

Și de-acolo a încercat să cânte în mai multe trupe, ceea ce am înțeles că este firesc la această vârstă, mi-au zis și mie cei din branșă. A trăit niște momente foarte frumoase, a cântat în deschiderea concertului Cargo 33, la Sala Palatului, a fost la Românii au talent.  

Ce proiectează el în muzică?

Se vede făcând muzică în viitor. Pe de altă parte își dă seama că este la o vârstă dificilă, prea experimentat pentru trupe de copii, dar prea mic pentru trupe de adulți, așa că și-a stabilit singur, pragmatic, încă vreo câțiva ani de așteptare.

Compune piese, mi le dă să le ascult, îi spun ce cred, uneori nu-i place ce aude, dar asta e!, așa l-am crescut. Și este foarte fericit că în două săptămâni ajungem la București, la concertul trupei lui preferate, Metallica.

Cum te sprijină?

Nicio secundă Radu nu îmi pune pe umeri povara faptului că trebuie să am grijă de el, iar asta mi se pare extraordinar. Este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, luăm decizii împreună, gândim strategii împreună.

Nu e foarte matură treaba asta?

Ba da, dar așa l-am obișnuit. Nu știu dacă e bine sau nu, o să vedem mai târziu efectele. De mic l-am consultat în orice fiindcă tot timpul am avut ideea că noi creștem un om.

Radu s-a născut cu o super-personalitate. Iar astăzi îl văd ca pe un adolescent descurcăreț. Este olimpic la engleză, iar când a ajuns acasă, după ce a citit rezultatele, s-a uitat repede pe net să vadă la ce i-ar putea folosi această diplomă.

Radu învață la cel mai bun colegiu din Sibiu, unul dintre cele mai bune din țară, mi se pare că își face foarte bine slujba lui de adolescent. Jobul lui la vârsta asta este să meargă la școală și își face foarte bine treaba. Nu am ce să îi cer mai mult la vârsta asta. Sunt mândră de el.