Povestea medicului de la țară care și-a dedicat cariera vaccinării copiilor: cum a reușit să-i convingă pe părinți, în plină campanie de defăimare, că vaccinul anti-HPV poate salva vieți? Gindrovel Dumitra face zilnic naveta mai mult de 100 de kilometri

Gindrovel Dumitra este medic la țară. Deși își dorea să facă o specialitate chirurgicală, destinul a așezat lucrurile în așa fel și i-a pus atâtea provocări în cale că, la început de carieră a fost nevoit să accepte primul post liber ce i s-a arătat. Avea să fie într-un sat din județul Dolj, iar după primele întâlniri cu pacienții, unii dintre ei ce-i poartă același respect precum preotului sau învățătorului pe vremuri, și-a dat seama că poate fi de un real folos aici și nu a mai plecat. Astfel, zi de zi face naveta mai mult de 100 de kilometri, dar pare neobosit.

Ce mai e de spus despre doctorul Gindrovel Dumitra? A reușit să convingă cât mai mulți părinți să-și vaccineze fetele anti-HPV, realizând chiar un succes local în plină campanie de defăimare a importanței vaccinării.

De asemenea, și-a dedicat cariera vaccinologiei, fiind unul dintre fondatorii Grupului de Vaccinologie din cadrul Societăţii Naţionale de Medicină a Familiei și face parte din Comisia de Vaccinare a României care recent a reușit să extindă grupul țintă care poate beneficia de vaccinare gratuită sau compensată anti-HPV.

Domnule doctor, unde va găsim? Unde consultați?

Să vă dau un share location? 😊. Sunt în Sadova, județul Dolj.

Vă trageți de acolo?

Eu provin din Drăgășani, Vâlcea, am făcut facultatea la Craiova și acum lucrez într-o localitate rurală din Dolj. Sunt medic de familie la țară.

Majoritatea medicilor vor să profeseze la oraș, chiar în orașe mari. Dumneavoastră de ce ați ales să mergeți la sat?

Întrebare de baraj . Inițial am vrut să fac o specialitate chirurgicală, însă am câștigat un loc prin concurs la Sadova și aici am rămas. Nu există altă explicație mai savantă.

Mă gândeam că mai de suflet 😊

Nu, nu, nu este una de suflet. Pur și simplu, în momentul în care am terminat facultatea eram setat să fac o specialitate chirurgicală, fortuitul vine din faptul că la momentul respectiv s-a născut puștoaica mea cea mare – care acum e în anul VI la facultate, nu aveam bani de scutece la momentul respectiv și am fost nevoit să ocup primul post care era disponibil. Ulterior, văzând că se poate face medicină cu adevărat și aici, am rămas la Sadova. Asta e toată explicația.

Din ce mi-ați spus mi-au apărut două întrebări: dacă fiica dumneavoastră e în anul VI, înseamnă că vă calcă pe urme…

Face medicina, dar nu-mi calcă pe urme. Am două fete, una e în anul VI, dar vrea să facă genetică medicală, inspirată de profesorul de biologie celulară, Mihai Ana care, din păcate, a murit de cancer la o vârstă mai mică decât a mea. A vrut să-i calce pe urme lui Mihai. Fiica mea cea mică e în anul II și vrea să facă pediatrie că toți copiii se lipesc de ea 😊

Care sunt provocările medicinei la sat?

Treaba cu provocările de la țară e destul de variată. Pe de-o parte poți să întâlnești pacienți care niciodată nu au ajuns sau nu doresc să ajungă într-o localitate urbană astfel încât să putem face nu neapărat niște investigații mai avansate, cât o monitorizare corectă a unei boli cronice, ca să dau doar un exemplu. Întotdeauna, când te afli în fața unei probleme de sănătate a unui pacient care nu dorește în niciun fel deplasarea către o altă specialitate este o provocare pentru că în acel moment trebuie să-ți asumi întreaga responsabilitate în ceea ce privește tratamentul prescris. Iar abținerea de la aprofundarea competențelor pe care le avem nu este o soluție. Dacă ați merge, de exemplu, în acest moment într-o policlinică la un consult la cardiolog și ați spune că vă doare stomacul, cardiologul exclude o boală coronariană printr-un EKG, dar mai departe vă trimite către gastroenterologie pentru că nu e competența lui. Ei bine, în medicina de familie și mai ales în mediul rural acest lucru nu este posibil. Trebuie să abordezi subiectul respectiv pentru că omul nu are o altă variantă. Cea mai mare provocare pentru medicul de familie este să-și asume un tratament cu conduită terapeutică fără a investiga pacientul până la capăt, astfel încât tratamentul să fie țintit nu pe boala identificată, ci mai degrabă pe una prezumtivă.

Pe de altă parte medicul la sat e ca popa și învățătorul 😊. E printre cele mai respectate meserii 😊

Nici chiar așa 😊. Dacă ne raportăm la preot, între-adevăr există destul de multe elemente comune, în special atunci când vine vorba de populația vârstnică. Să știți că nu de puține ori, atunci când merg la un pacient acasă, îmi spune „părinte”.

Ce drăguț!

Da. După aceea se corectează: „A, nu! Domnul doctor”. Dacă ne raportăm la acest lucru, să zicem că respectul este identic. Însă, la populația mai tânără care are o aplecare mai puțin evidentă către componenta religioasă, aici lucrurile sunt diferite iarăși. Uneori asistăm la un respect mai mare din partea tinerilor care au copii și vin cu ei la medic, comparativ cu preotul, dar și invers. Sunt situații când populația tânără este mai revendicativă și atunci respectul de care vorbeați nu mai există.

Vin oamenii la medic, sau nu?

Categoric, da! Medicul de la sat are un mai mare avantaj comparativ cu cel din mediul urban. Aș stratifica aceste avantaje pe mai multe planuri.

O dată este palierul profesional care, din punctul meu de vedere este cel mai important: adică ei așteaptă de la medic uneori și minunile pe care le așteaptă de la preot. Într-un fel sau altul respectul față de profesie și de profesionist este mult mai mare, comparativ cu cel întâlnit în mediul urban.

Dar pe de altă parte e mentalitatea că mai pui o foaie de varză, mai faci un ceai de gălbenele și trece…

În mod categoric medicul de familie se află la un moment dat în întregime pe lanțul de rezolvare a problemei, neexistând această mentalitate, dar alteori se află la capătul acesteia. Ori pacientul rămâne acasă și își pune cataplasme cu varză murată sau mai știu eu ce și abia în ultimul moment se prezintă la medicul de familie. Să știți că lucrurile rămân totuși într-o zonă de folclor pentru că folosirea unor mijloace neconvenționale pentru abordarea unei probleme de sănătate este identică în mediul urban comparativ cu mediul rural. Poate că folclorul din mediul rural e ceva mai stimulativ, dar am pacienți din mediul urban și am constatat aceeași tendință.

Dacă îmi permiteți să mă întorc la avantajele profesiei de medic în mediul rural, aș spune că după zona profesională, medicul de familie de la țară își abordează cunoștințele pe întreaga suprafață curiculară a medicinii de familie. Pur și simplu, la ușa mea poate să fie orice: de la o urgență cod roșu până la situații cu copii la vaccinare, cu infecții de căi respiratorii superioare sau pneumonii, precum și situații în care trebuie să asiguri paliație – cum sunt pacienții în stadii terminale sau la sfârșitul vieții, ca urmare a evoluției firești a vieții umane.

În mediul urban se diferențiază componenta bazată pe problemă, componenta bazată pe urgență. De exemplu, aseară am avut o urgență, un pacient care s-a tăiat cu flexul care a ajuns prima dată la mine. Acest fenomen nu se poate întâmpla la oraș pentru că acest pacient s-ar duce prima dată la camera de gardă a unui spital de urgență.

Iar a treia categorie de avantaje vizează planul personal. Când vorbesc de planul personal, întotdeauna am spus că îți poți căuta o groază de hobby-uri, dar și foarte multe aspecte care țin de relația umană, unde intră și respectul de care vorbeați dumneavoastră.

Uneori se dezvoltă unele relații în mediul rural pe activități la care nici nu v-ați gândi. De exemplu, eu am niște albinuțe pe care le îngrijesc împreună cu asistentul medical comunitar 😊, lucru care te scoate oarecum din rutină și uiți de probleme.

Stați în sat sau faceți naveta?

Fac naveta de la Craiova.

Zi de zi? Ce distanță e?

Sunt 55 de kilometri și fac naveta împreună cu soția mea și cu echipa de la cabinet pentru că suntem o echipă mai mare: suntem trei medici de familie cu 4 asistente medicale, 2 asistenți comunitari și două femei de serviciu. Este o echipă destul de complexă. De la Craiova venim eu cu doctorița Nicolae, doctorița Popescu face și ea naveta cu mașina personală și două dintre asistente sunt și ele navetiste. În același timp mai avem și rezidenți.

Faceți cam 2 ore pe zi dus întors. Ajungeți dimineața la 8 la cabinet?

Da. Dar dumneavoastră cât faceți pe drum de unde locuiți până la muncă?

Tot atât 😊 Mai am o întrebare: omul la țară are porcul lui, găina lui, ceapa lui din grădină. Se îmbolnăvește?

Porcul, găina sau ceapa? 😊 întotdeauna! Bolile sunt universale. Nu avem pe cineva pe care Dumnezeu l-a făcut imun la boli. Că unii dintre noi sunt mai rezistenți, asta este stofa fiecăruia, dar bolile sunt în egală măsură întâlnite atât în mediul urban, cât și în mediul rural. Chiar dacă pacienții au porcul, găina, ceapa lor, există și piața ca sursă de proveniență a hranei, iar pe de altă parte factorii de risc ai bolilor cardio vasculare cred ca sunt destul de mult mitizați în ceea ce privește proveniența alimentelor pe care le consumăm. Colesterolul consumat în exces fie că provine de la porcul crescut în curte sau de la carnea din magazin, tot ăla este, important e regimul de viață. Aici, într-adevăr, în mediul rural, pacienții au un lifestyle mult mai activ datorită activităților ce se desfășoară în curte, comparativ cu o persoană care locuiește într-un apartament, unde posibilitățile de activități casnice sunt mult mai reduce.

De câți ani sunteți în Sadova?

Din anul 2000, adică de 24 de ani.

Știu că v-ați implicat foarte mult în campanii de vaccinare, mai ales pe vaccinarea HPV, dar aș vrea să vorbim cumva despre toate tipurile de vaccinare. Ce v-a determinat să vă implicați atât de activ?

Pot să aduc martori? 😊. Lângă mine este Laura, cea mai tânără asistentă a mea. În 2008 era în clasa a VI-a la școala Sadova. Tot în 2008 a început campania națională de vaccinare împotriva HPV. La momentul respectiv nu aveam o înclinație specială pentru vaccinare, însă, în momentul în care inițial părinții mi-au spus că sunt de acord cu vaccinarea și după ce știrile au început să circule, mi-au spus: „Domnule doctor, categoric nu ne vaccinăm fetele” mi s-au dărâmat niște valori. Elementele pe care eu le cunoșteam foarte bine din facultate cum că vaccinurile salvează vieți, ajungeau să-mi fie contestate, contestare care era contradictorie cu tot ce achiziționasem ca informație în timpul facultății și în timpul liceului, pentru că am făcut și liceul sanitar.

Mai mult decât atât, aveam în minte câteva exemple legate de HPV, unul traumatic, cu o tânără de 28 de ani care și-a pierdut viața din cauza unui cancer uterin, lăsând în urmă doi copii și soțul. Pe de o parte vorbim de un cancer care putea fi prevenit, aveam instrumentul să prevenim tragedia aceea și pe de altă parte erau acele informații aiurite care îmi răsturnau percepții și valori achiziționate de-a lungul timpului.

Primul lucru a fost să mă opresc din toată treaba asta, două săptămâni am citit tot ce puteam să citesc despre elementele pe care le invoca media, după care m-am dus în clasă, la școală, am adunat părinții și împreună cu echipa cabinetului – a fost o muncă de echipă – am adus contraargumente.

Pe Laura am vaccinat-o după 11 ședințe cu părinții la școală. Atunci am reușit să vaccinez 50% dintre fetițe.

Dar ați avut ceva determinare…

Bine, 11 ședințe cu părinții din clase diferite. A fost un efort pe care, la momentul acela, nu am înțeles foarte bine de ce îl fac. Erau elemente pe care le văzusem și mi-am dat seama că ne aflăm pentru prima oară în fața unui proces de dezinformare în care oamenii erau târâți fără să-și dea seama pentru că exista incapacitatea de a înțelege date științifice, prezentate într-un mod manipulator, lucru pe care eu nu l-am acceptat.

Acela a fost momentul care a declanșat toată treaba asta, după care au venit episoadele de pandemie de gripă porcină, cu vaccinarea anti-pandemică, când iarăși am vrut să înțeleg foarte bine ce s-a întâmplat. În 2011 au apărut reacții adverse la BCG și începuse un fenomen foarte amplu în țară, mie refuzându-mi părinții vaccinarea anti-poliomielitică la școală. Asta a pus capac. Cum adică? Pentru poliomielită pentru care am avut atâtea succese, după ce nu mai vezi niciun caz de polio tu vii și-mi spui mie că vaccinurile fac rău și că nu-ți vaccinezi copiii?

Repet, au fost elemente care mi-au dărâmat niște valori, pe care le-am confirmat și reconfirmat din punct de vedere științific și astfel am realizat că e nevoie ca la nivel național să avem o reacție. Noi toți urlam la DSP, vorbeam cu cei de la Institutul Național de Sănătate Publică, ei ne spuneam că nu ne facem noi, medicii de familie, datoria, noi încercam să atragem atenția că se întâmplă ceva. „Nu mai putem să mergem cu aceeași abordare pe care am avut-o, să zicem, în perioada comunistă când vaccinarea era obligatorie. Câtă vreme nu spuneți că e vaccinarea obligatorie, cum vreți să vaccinez niște copii ai căror părinți au îndoieli?”, spuneam noi. Părinții veneau cu tot felul de întrebări provocatoare care păreau reale, îngrijorările lor erau cât se poate de desprinse din realitate, așa că aveam nevoie ca toți medicii de familie să aibă o referință națională la care să se raporteze, astfel încât să pună întrebări, să găsească răspunsuri și să se poată întoarce către părinți și să răspundă în mod științific, în mod corect. Asta credeam noi la momentul respectiv și s-a dovedit a fi o eroare pe care acum mi-o asum. Atunci aveam senzația că răspunsurile de natură științifică sunt cele care ar trebui să rezolve problema, mai târziu am realizat că de fapt știința trebuie ambalată. Așa am construit grupul de vaccinologie al Societății Naționale, inițial cu patru membri, apoi s-a extins și astfel a început implicarea mea în zona de știință, de explicație a unor fenomene sociale.

În 2008 calmasem populația în zona mea, era totul ok, de altfel ultimul caz de rujeolă la persoane vaccinabile l-am avut în anul 2005 în Sadova – de atunci toate cazurile de rujeolă ne-au prins în intervalul 6-9 luni, adică la copii care nu puteau fi vaccinați – într-un fel sau altul încrederea populației pe plan local în medicii de familie era una normală.

Ceea ce se întâmpla la momentul respectiv, mi-am dat seama că e un fenomen social.

Cât privește vaccinarea HPV nu ne-am lăsat, nu puteam accepta ca un asemenea instrument să fie ocolit la noi, când alte state raportau rezultate incredibile; România era campioană în lume în ceea ce privește incidența cancerului de col uterin și nu făcea nimic. Astfel că în 2014 am avut primul program al Societății Naționale de Medicină a Familiei, ne-a venit ideea colectării de cereri de la părinți pe care să le depunem ulterior la minister și să convingem ministerul să mai cumpere încă o dată vaccinul.

Mai aveți cazuri de oameni care nu vor să-și vaccineze copiii?

Da, acum da. Fenomenul este unul în dinamică. Populația de acum nu este aceeași de acum 10 ani, în continuare sunt persoane care au o percepție eronată în ceea ce privește vaccinarea – pot fi femei care s-au căsătorit în localitatea Sadova și nu au fost expuse informațiilor legate de beneficiile vaccinării și care manifestă astfel de atitudini. Provocarea e continuă, nu există că am rezolvat problema.

Veniți dintr-o familie de medici?

Nu. Tatăl meu era maistru electrician, mama era laborantă.

Și pe dumneavoastră ce v-a atras la medicină?

Când eram în clasa a VII-a voiam să mă fac profesor de istorie pentru că eram extrem de încântat de unul dintre profesorii mei care era și o rudă îndepărtată a familiei, dar care avea o modalitate de a explica istoria complet diferit, motiv pentru care am vrut să fiu ca el. s-a desființat liceul pedagogic de la Râmnicu Vâlcea – eu eram elev la Drăgășani atunci – și mă hotărâsem să merg să fac liceul forestier, că-mi plăcea foarte mult în aer liber. Tatăl meu nu a acceptat ideea asta și m-a trimis la liceul sanitar. Au fost multe discuții de genul acesta, până la urmă am intrat din prima, am avut tot felul de experiențe în sala de operație, la autopsie și tot așa, iar Medicina era cumva parcursul firesc.