Povestea modelului care a învins cancerul: după o carieră internațională ca model, Andreea Moldovan se întoarce acasă pentru a-i ajuta pe cei care se luptă cu această boală nemiloasă

Andreea este modelul cu dublă specializare. Pe de o parte ne arată tendințele în materie de modă și pe de alta ne inspiră prin povestea ei de viață.

A crescut organic și frumos alături de sora ei, într-o familie care a susținut-o în absolut orice. După ce și-a făcut buletinul, Andreea a vrut să-și câștige proprii ei bani de buzunar. A început de jos, spune ea, ca un simplu promoter care împărțea flyere, a continuat cu jobul de hostess, apoi model.

Înainte de Bacalaureat, un tren trecea prin viața ei cu oportunitatea unui contract internațional, dar a decis să nu urce în el, preferând, în schimb, educația.

A vrut să devină rând pe rând cadru militar, dansatoare sau pilot, și în cele din urmă a jucat toate aceste roluri și multe altele în fața camerei.

Lucrează de la 15 ani, a absolvit universitatea, vorbește 3 limbi la perfecție, a locuit în 11 țări de pe 4 continente și a luat parte la sute de proiecte, de fiecare dată cu alte cerințe și cu alt gen de oameni.

S-a adaptat la culturi atât de diverse și colorate, începând cu primul contract în Istanbul. A vrut mai mult, mai diferit și mai departe și a ajuns în India, Mexic, Africa de Sud și multe altele. Inițial și-a propus să stea plecată 2-3 ani, dar a stat mult mai mult. S-a întors în țară după ce tatăl ei a primit un diagnostic. S-a familiarizat cu acel cuvând din șase litere, apoi a devenit ea pacient oncologic. A fost diagnosticată cu cancer mamar, s-a operat, a făcut chimioterapie, iar acum se bucură de viață într-un anumit barometru.
Nu a purtat perucă, dar nu era singura tunsă zero. În semn de solidaritate, mama ei și fostul iubit din adolescență s-au ras în cap. Ar mai fi făcut-o și sora ei și o prietenă, dar le-a convins că preferă să nu o facă, pentru a fi doar ea cea specială.

„Hai să o explic așa: când te duci la un salon și plătești o sumă mare de bani ca să te coafezi pleci de acolo cu căciulă pe cap? Păi nu pleci cu căciulă, vrei să te vezi, să te vădă și ceilalți. Eu după ce am plătit cu atât de multe resurse pentru această coafură de ce să o ascund?”

Acum s-a întors pe platou, mai autentică ca niciodată și cu un sân bionic, cum îi place ei să glumească.

Andreea Moldovan: „În clasa a V-a, după 4 ani de dansuri, din păcate repetițiile și școala se suprapuneau așa că a venit momentul să aleg”

Ce mai faci, tu, Andreea? Cum ești? Începem cu cea mai uzuală întrebare care îți este adresată lately.

Bună dragă mea și mulțumesc pentru oportunitatea de a povesti fără perdea. Am învățat să nu răspund scurt și sec cu „bine” și atât pentru că oamenii când te întreabă cum ești vor realmente să afle cum te simți, ce ai pe suflet.

Azi este o zi bună, am sufletul liniștit și împăcat!

Vreau să o cunosc pe Andreea din copilărie. Spune-mi despre ea. Unde a copilărit și cu cine?

Andreea cea mititică era un copil cu părul scurt, cuminte și mereu rânjită. Am avut norocul să cresc lângă niște părinți care se adoră și lucrează fantastic de bine în echipă. Ei mi-au dat și cel mai prețios cadou, pe sora mea. În timpul săptămânii eram un elev silitor într-un oraș mare căruia îi plăcea să învețe, iar în weekend-uri eram un copil zburdalnic și rebel hoinărind într-un sătuc mic la bunica. Vacanțele de vară le petreceam integral la țară, alergând desculță și înotând fără griji. Am fost un copil tare fericit, ferit de traume sau probleme majore. Sunt extrem de recunoscătoare că am avut startul ăsta frumos în viață.

Ești gurmandă, știu asta. Ia spune-mi, ce miros avea copilăria ta?

O, da! Ador mâncarea și îmi place tare să gătesc. Mi-am dat seama recent, vorbind cu o prietenă din SUA, că eu, noi, am avut o copilărie bio, organică și ecologică. În țările „mai dezvoltate” așa ceva se atinge doar cu eforturi considerabile. Noi credeam că suntem săraci pentru că mâncam numai lucruri naturale, dar de fapt acum realizez cât de bogați eram să ne bucurăm de mâncare neprocesata industrial, crescută cu iubire și gătită de la 0 acasă de mami și tati sau de mamaie.

Mirosul copilăriei aș spune că e de mere verzi și corcodușe, cozonac și orez cu lapte.

Ce te visai tu când erai mică?

Am trecut prin multe etape copil fiind. Îmi doream să lucrez în armată pentru că mă fascinau tancurile, îmi plăcea ideea de a avea autoritate și voiam să fiu ca tati. Apoi am început să fac cursuri de dans și visam să fiu dansatoare. În clasa a V-a, după 4 ani de dansuri, din păcate repetițiile și școala se suprapuneau așa că a venit momentul să aleg. Ai mei au spus că e primul moment în viață în care trebuie să iau o decizie importantă, cu mențiunea că dacă aleg dansul voi fi cea mai tare dansatoare, iar dacă aleg școala voi fi cea mai tare orice, poate chiar și dansatoare mai târziu, dacă încă îmi doresc. A fost o decizie importantă, greu de luat și pe cuvânt că s-a simțit atunci, ca și când ambele variante aveau sens și erau realizabile. Au făcut un lucru excelent ai mei să mă lase să simt că e decizia mea. Am ales să păstrez toate ușile deschise și să mă bucur de dans doar în timpul liber (deși încă sunt o dansatoare profesionistă în ochii cățelului meu, dansând cu pasiune atunci când fac curat prin casă).

Apoi mă gândeam să mă fac pilot sau ceva care să îmi permită să văd lumea. Prin liceu am dezvoltat o sete puternică de necunoscut, de locuri noi și oameni noi.

Andreea Moldovan: „Aveam 15 ani, eram în clasa a IX-a și îmi doream să fac ceva, să am banii mei”

Ce ai ajuns?

Am ajuns să lucrez dintr-o joacă. Aveam 15 ani, eram în clasa a IX-a și îmi doream să fac ceva, să am banii mei. Întâmplător am auzit că se caută promoteri pentru a împărți flyere într-un supermarket și am întrebat dacă există vreo șansă să mă accepte și pe mine cândva în viitor. Nu credeam că aș fi avut vreo șansă atunci, eram mică, nesigură și ce aduceam eu în plus!? Când mi-au zis că am luat jobul nu mi-a venit să cred, se pare că aveam ce le trebuia până la urmă. Apoi de la degustări de brânză în frigiderele hypermarketurilor am trecut la a fi hostess la diverse evenimente. În continuare nu îmi venea să cred că am norocul să pot face asta. La scurt timp am început să fac prezentări de modă și ulterior ședințe foto și campanii plătite. Pot spune realmente că am început de jos și am urcat puțin câte puțin până am ajuns aici. Partea bună este că m-am bucurat de fiecare etapă și am fost recunoscătoare pentru că aveam oportunitatea să fac ceea ce făceam.

Câți ani aveai când ai făcut primele poze sau prima defilare?

Prima ședință foto a fost la 16 ani și a fost o experiență tare neplăcută. Era un test foto, eram practic doar eu și fotograful și făceam pozele pentru portofoliu. El știa că sunt novice și din păcate nu a știut să aibă răbdare cu mine, îmi aduc aminte că am auzit „Hai mișcă-te, fă ceva că mă plictisești”. Habar nu aveam ce ai de făcut în fața unui aparat foto, pe atunci nu existau selfie-uri, pozele se făceau doar la evenimente importante și cam atât. Am plecat de acolo cu un gust amar și m-am gândit că totuși nu avea cum să fi fost vina mea, așa că probabil ori avea el o zi proastă, o viață proastă sau o personalitate proastă pe care le-a vărsat pe mine. Nu l-am lăsat să mă descurajeze și ce mă bucur că am privit lucrurile așa! La scurt timp am făcut un test foto cu Vali Bărbulescu, dacă nu mă înșel el abia începea să cocheteze cu fotografia pe atunci și au ieșit niște poze superbe. Mi se par de actualitate și acum, deși a trecut jumătate de viață de atunci. Vali s-a purtat minunat cu mine, a avut răbdare, mi-a dat încredere, e ca atunci când mânuiești o floare, dacă ai grijă de ea se va deschide frumos și îți va arată cele mai frumoase culori ale ei.

Ce a fost în mintea ta, de 16 ani, atunci când erai sub lumina reflectoarelor? 

Cumva am avut norocul să fiu prima dată în lumina reflectoarelor când aveam 7 ani, la primul spectacol de dans, iar atunci tot focusul meu era în a o căuta pe mami în mulțime. Încercam să țin pasul și să dansez ca fata din fața mea și în același timp să nu uit ce rând din mulțime am scanat deja cu privirea. Cel mai important era să îi văd pe ai mei că sunt acolo, că mă văd și că se bucură la fel de mult ca mine. Mai târziu, când am început cu modelingul, lucrurile au fost destul de simple, deja eram o adolescentă obișnuită cu reflectoarele și știam că cel mai rău lucru care se putea întâmpla era „să cad și mă fac de râs”, iar de asta nu mi-a păsat niciodată, așa că a fost „like a walk in the park”.

Andreea Moldovan: „Am hotărât că nu plec la Paris pentru acel contract. Lipsind două luni de la școală, matematica avea să devină chineză, iar examenul de Bacalaureatul un exercițiu despre cum să pici cu sclipici”

Andreea, vrem, nu vrem, suntem o societate extrem de critică. Sigur ai auzit că meseria această este temporală, că are un termen de valabilitate. Din unghiul tău, cum e să fii model? Ieși la pensie din asta?

Ohoo și încă de câte ori am auzit asta. Inițial pentru mine era un hobby pe care îl făceam în paralel cu școala și care îmi aducea bani de buzunar. Apoi când am avut oportunitatea să plec prima dată, un contract de două luni în Paris, eram clasa a XII-a, fix înainte de bac și habar nu aveam ce să fac. Le-am cerut două zile să mă gândesc, ai mei deja se pregătiseră să le spun că îmi iau zborul, tati mi-a spus că e un tren ce poate vine în viața mea o singură dată și trebuie să fiu asumată și să decid dacă vreau să îl pierd sau nu. El este cel mai inteligent om pe care îl cunosc și întotdeauna m-a împins către educație, pentru că ce am în cap e mai important decât o frumusețe efemeră. Cumva mi-au dat de înțeles că ei mă susțin indiferent de decizia mea, iar asta m-a șocat. Am hotărât că nu plec. Lipsind două luni de la școală, matematica avea să devină chineză, iar examenul de Bacalaureatul un exercițiu despre cum să pici cu sclipici. Am decis că nu e momentul să mă dedic modelingului pentru că prioritatea mea era școala. În același timp, oricât de stupid sună, îmi era frică de succes. Îmi era frică să nu cumva să meargă lucrurile foarte bine în Paris, iar apoi să prind un val care nu m-ar mai fi adus acasă la examenul de Bac care mă aștepta.

Când am terminat facultatea am zis că 2-3 ani mă dedic 100% jobului și o să mă folosesc de el să plec prin lume. Am plecat în Istanbul prima dată, iar apoi am simțit că vreau mai mult, mai diferit, mai departe și au urmat India, Mexic, Africa de Sud și multe altele. Au trecut cei 2-3 ani plănuiți inițial, iar lucrurile mergeau din ce în ce mai bine. Am continuat cu recunoștință pentru că pot să fac ceea ce ador.

Am avut extrem de multă presiune din jur pentru că părea că îmi pierd timpul, oamenii mă sfătuiau în funcție de ce credeau ei mai bun pentru mine, prin perspectiva lor. Credeau că singura variantă de succes este să te angajezi într-o corporație și să pornești de jos ca la un moment dat să ajungi sus. Îmi spuneau că nu am cum să fiu fericită singură prin lume, că trebuie să mă căsătoresc, să fac un copil, să îmi iau o casă, să mă așez la locul meu. Aici am avut noroc că am fost crescută de oamenii ăștia doi minunați care îmi sunt părinți și care de mică m-au învățat că atâta timp cât nu fac rău nimănui și îmi văd de fericirea mea, nu contează ce zic ceilalți și cum pun presiune pe mine. Întotdeauna va fi dificil când înoți împotriva curentului, nimeni nu te va înțelege, dar în același timp mulți își doresc în secret să facă și ei ca tine, dar le e teamă.

Oamenii îmi spuneau mereu că nu o să am ce să mă fac după ce se termină modelingul, că e clar că e un job temporar și după aia o să am o vârstă și nu o să am ce să pun într-un CV. Este adevărat, dacă aș face acum un CV pe tipologia de corporație ar fi cam gol. Dar totuși lucrez de la 15 ani, am absolvit universitatea, vorbesc 3 limbi la perfecție, am locuit în 11 țări de pe 4 continente și am luat parte la sute de proiecte, de fiecare dată cu alte cerințe și cu alt gen de oameni.

M-am adaptat la culturi atât de diverse și colorate încât știu că aduc o cu totul altfel de experiență de viață decât cineva care a trăit în spatele unui laptop cu multe de înșirat în CV. Nu minimizez experiențele unei persoane care pune rădăcini într-un loc, dar în același timp sunt conștientă că modul în care m-am format eu în toți anii ăștia are o valoare incomesurabilă.

În același timp mereu întorc întrebarea: jobul meu este ceva temporar, dar ce te face să crezi că jobul tău (oricare ar fi el) este infinit? Oamenii au tendința să ia lucrurile for granted și mi se pare că e cea mai mare greșeală. Cu cât a trecut timpul mi-am dat seama că mi-a mers tot mai bine în industria asta.

În ceea ce privește pensia mă bufnește și râsul de câte ori aud întrebarea. Mereu am răspuns cu o altă întrebare: ce îți garantează că vei ajunge vreodată la pensie? Acum cu atât mai mult zic să nu ne mai prefacem că vom fi aici încă o sută de ani pentru că viața e fragilă, scurtă și nu trebuie luată ca ceva garantat. Unii au norocul să ajungă la pensie și să se bucure de ea, pe când alții nu, ambele variante sunt ok atâta timp cât trăiești intens și cu sufletul împăcat, timpul pe care îl ai. În oricare categorie m-aș încadra, asta va fi întotdeauna o grijă pentru ziua de mâine.

Andreea Moldovan: „Am avut colegi de apartament de toate tipurile, mergeam la aceleași castinguri împreună, practic concuram în permanență și totuși de cele mai multe ori când cineva lua un job era sărbătoare acasă, pentru că ne focusam pe faptul că unul dintre noi lucrează”

Din inside-ul acestei meserii. Ce reguli are un model? Uite, par exemple, la alte joburi există regula de a nu crea relații de prietenie, apropieri. Ce reguli nescrise sunt sau ce reguli ți-ai impus tu?

Principalele reguli sunt cele scrise în care, printre altele, te angajezi prin contract să îți păstrezi aspectul fizic (culoarea părului, lungimea etc), apoi sunt cele generale, aproape scrise, legate de seriozitate, punctualitate și toate cele ce țin de valorile de bază și de respectul pe care îl ai față de tine și față de ceilalți. Dacă vorbim de reguli nescrise este un pic ciudat pentru că aici lumea se așteaptă să dezvălui niște dedesubturi înfiorătoare. Cred că un aspect universal valabil în industria asta care te menține cu capul pe umeri este să înveți să iei un refuz cu zâmbetul pe buze și în niciun caz personal. Întotdeauna vor fi fete mai înalte sau mai scunde decât tine, mai blonde sau mai brunete, mai slabe sau mai plinuțe, întotdeauna e loc de altceva. Și dacă tu nu ai fost acceptată la un proiect este pentru că nu te-ai potrivit cu viziunea clientului, nu este vina ta, nu este vina lui, vor veni alții. Vor fi mereu perioade în care te mai îngrași sau mai slăbești, este atât de normal. Am avut colegi de apartament de toate tipurile, mergeam la aceleași castinguri împreună, practic concuram în permanență și totuși de cele mai multe ori când cineva lua un job era sărbătoare acasă, pentru că ne focusam pe faptul că unul dintre noi lucrează, fără să fim supărați că ceilalți nu. Aici bineînțeles că depinde de fiecare om cum percepe totul. Am avut noroc să lucrez cu agenții geniale, managera mea din București, Elena Horvath, cu care lucrez încă de la începuturi m-a susținut întotdeauna și indiferent de forma mea fizică găseam soluții, piețe sau clienți care să mă accepte fix așa cum sunt. Știu că sunt și întâmplări nefericite în care se pune multă presiune pe fete, dar acolo unde simți asta, nu e un loc sănătos și trebuie să pleci. Da, trebuie mereu să dai ce ai tu mai bun, să vrei să îți îmbunătățești orice aspect legat de viața ta, corpul tău, mentalitate. Întotdeauna vor fi suișuri și coborâșuri, dar e important să ai oameni cu o viziune sănătoasă în jur.

Vorbind cu fostele mele colege care s-au retras din industrie, îmi dau seama că de fapt multe dintre ele simțeau o presiune puternică, iar acum în sfârșit s-a liniștit anxietatea odată cu încetarea activității. Cu mâna pe inimă spun că nu este așa în cazul meu. Am avut o pauză lungă din motive de sănătate și a fost crunt. Îmi era atât de dor să lucrez. Jobul asta mă încarcă foarte tare, în continuare ador să fac asta și mă simt norocoasă pentru că am putut să mă bucur tot timpul ăsta de activitatea care mi-a oferit atât de multe.

Andreea mea, atât de echilibrată, ai amintit de problemele tale de sănătate. Ai primit un diagnostic în urmă cu ceva timp, dar asta după ce viața te obișnuise cu această sferă medicală prin tatăl tău. Îmi vorbeșți despre primul tău contact cu cancerul?

Uf, cancerul, un cuvânt care sperie atât de mult și care totuși e omniprezent. Am tot avut cazuri de cancer în familie, bunica mea a avut neoplasm endometrial în urmă cu 12 ani, fix când am plecat eu cu primul meu contract. Ai mei mi-au ascuns atunci adevărul până m-am întors acasă și a fost oribil să aflu că am fost mințită de cei mai buni prieteni ai mei, părinții. Am făcut atunci un pact să ne spunem întotdeuna când sunt probleme, indiferent de distanță și de situație. Bunica e bine acum, are alte griji, iar cancerul a rămas în urmă. Apoi bunicul patern a dus mult un neoplasm pulmonar ce se credea a fi un astm și doar când nu a mai fost s-a confirmat reala problemă. Unchiul meu a avut un neoplasm în sfera ORL, nu sunt la curent cu detaliile diagnosticului lui de la momentul respectiv. Dar niciunul din cazurile astea nu m-a pregătit pentru diagnosticul lui tati. A fost crunt, brutal și am simțit că tot universul meu se clatină. Tati a fost mereu omul care mi-a inspirat încredere, cel mai bun prieten și o fundație solidă, un om pe care mereu mă pot baza, iar acum toată viziunea asta era în pericol, se clătina. Am schimbat tot, am făcut tot ce ne-a stat în putință să îl ajutăm pe tati, am știut că doar împreună putem trece prin încercarea asta și așa a fost. Tati e foarte bine acum, arată mai bine ca niciodată și rămâne în continuare exemplul meu în viață pentru tot. Suntem conectați la un nivel mai departe de cel vizibil, genetic și de sânge, suntem interconectați spiritual, emoțional, dacă unul din noi cade știm că va cădea și celălalt, așa că ținem steagul sus împreună. Când au fost momente în care am simțit că nu mai pot lupta pentru mine, am știut că trebuie să pot pentru el și sunt convinsă că la fel a simțit și el.

Andreea Moldovan: „Mereu am fost fata comercială cu părul lung care poate vinde și lenjerie intimă, dar și scutece pentru bebeluși. Când m-am ras în cap, mami a insistat să facă și ea asta”

Cum ai primit tu vestea?

În cazul meu în mod paradoxal când aveam 23 ani am găsit niște noduli la sân și am făcut mai multe investigații să vedem dacă este cancer. A fost o lună de investigații în care toate duceau către un neoplasm, deși medicii nu au menționat suspiciunea niciodată. M-am speriat, credeam că asta e. Când am descoperit că nu e, mi-am schimbat complet viziunea despre viață, mi-am dat seama de fragilitatea ei și de cât de important e realmente să ne bucurăm de acum și aici.

Nu trebuie să menționez că simt că nu era nevoie să primesc diagnosticul asta în 2021, la 6 luni după diagnosticul lui tati, pentru că eu chiar credeam că îmi învățasem lecția.

A fost o veste pe care am vânat-o mult și bine. Știam că se întâmplă ceva cu mine așa că am alergat 4 luni din clinică în clinică și din doctor în doctor pentru că mi se spunea de fiecare dată că nu am nimic, sunt prea tânăra să fie cazul de așa ceva. Deci pot spune că am primit vestea cu bucurie și ușurare pe un fond de panică și anxietate. În sfârșit știam cu ce mă lupt și puteam face pași spre vindecare.

Cum s-a schimbat viața ta după ce ai revenit acasă?

Total, complet. Eram obișnuită să mă plimb constant între continente, căsuța mea era valiza ce m-a însoțit peste 10 ani și aveam un stil de viață foarte dinamic. Din păcate, cancerul mi-a luat foarte multe și m-a forțat să schimb totul. Probabil că toate au un motiv și poate că aveam nevoie să mă liniștesc un pic și să pun rădăcini într-un singur loc. Îmi e dor de ce era și simt că mi-a fost răpit, nu eram pregătită să schimb chiar totul atât de brusc.

Aveai un păr lung și frumos pe care l-ai tuns etapizat. Nu ai fost singură în asta? Empatie sau solidaritate? Care e definiția?

Eu de când am învățat să mă spăl singură pe cap am avut părul lung constant, spuneam mai sus că avea legătură și cu jobul, mereu am fost fata comercială cu părul lung care poate vinde și lenjerie intimă, dar și scutece pentru bebeluși. Când am primit diagnosticul am zis că încep să îl tund treptat până ajung la 0. Acum mă jucam cu lungimea lui fără să mă gândesc la job. Nu știam încă dacă e nevoie de chimioterapie, dar am zis că îl tund fie ca să nu îl văd cum cade din cauza tratamentului, fie ca semn de recunoștință pentru că nu a fost nevoie de chimioterapie. Când m-am ras în cap, mami a insistat să facă și ea asta, cred că în situațiile astea te simți atât de neputincios, încât orice semn de solidaritate contează în a simți că ai ajutat în vreun fel. Sora mea și o prietenă au vrut să facă același lucru, amândouă având părul foarte lung, beam cafeaua zilnic împreună și am considerat că nu m-ar ajuta să le văd zilnic fără păr, voiam să fiu eu cea specială bineînțeles (râde). Iubitul meu din adolescență cu care am o relație foarte strânsă de prietenie și vorbim frecvent, deși nu locuiește în România, m-a sunat într-o zi cu apel video și credeam că îl surprind apărând chelioasă, dar surpriza a venit în ambele direcții, pentru că și el s-a ras în cap ca semn de susținere.

Am râs și am apreciat modul lor de a fi acolo pentru mine, și în mod paradoxal lipsa părului nu m-a afectat prea tare. Acum că e scurt nu prea mă înțeleg cu el de fapt și abia îl aștept să crească iar.  

Andreea Moldovan: „Din păcate, tipologia de femeie cu păr scurt este mai puțin întâlnită, opțiunile sunt limitate, iar clienții consideră un act de curaj să aleagă pe cineva cu look-ul ăsta”

Cât ai pus pe hold jobul?

Eu, de când a primit tati diagnosticul, fiind în floarea pandemiei, m-am izolat complet. Ne-am izolat cu toții în casa de la țară, departe de oameni și de riscuri, încercând să îl protejăm pe tati. Eu eram singura care putea renunța la job și îl putea însoți la controale și la tratament. Cumva în România nu am lucrat niciodată prea mult oricum pentru că piața nu este suficient de dezvoltată. Am rămas aici, iar ideea de a pleca cumva a devenit atât de îndepărtată și pusă pe planul doi. A fost greu pentru că mi-aș fi dorit să pot lucra, m-ar fi ajutat foarte mult psihic și emoțional, dar nu am vrut să îmi asum riscuri. Am început să mai fac câte un proiect după ce am terminat chimioterapia, în total deci a fost o pauză de 2 ani. Dar aș putea spune că încă este oarecum pe hold jobul la nivel internațional, fac în continuare tratament și ideea de a pleca pentru câteva luni este din ce în ce mai complicată.

Cum este perceput un model fără podoabă capilară? Tu ești unul dintre cei mai curajoși oameni pe care îi cunosc. La tine nu  a existat noțiunea de perucă decât doar de fun.

Păi porecla mea printre colegii pacienți de la secția de chimioterapie era Cheliuța (râde), eram singura cu capul gol, chel și vulnerabil, deși cu toții eram în aceeași barcă. Nu am simțit că am de ce să ascund nimic, asta era doar un efect secundar a ceea ce îmi salva viața, deci am fost mândră și recunoscătoare că am acces la așa ceva. Hai să o explic așa: când te duci la un salon și plătești o sumă mare de bani ca să te coafezi pleci de acolo cu căciulă pe cap? Păi nu pleci cu căciulă, vrei să te vezi, să te vădă și ceilalți. Eu după ce am plătit cu atât de multe resurse pentru această coafură de ce să o ascund? (râde)

Ca model, lucrurile au fost mai complicate. Din păcate, tipologia de femeie cu păr scurt este mai puțin întâlnită, opțiunile sunt limitate iar clienții consideră un act de curaj să aleagă pe cineva cu look-ul ăsta. Piața devine tot mai mică și te încadrezi cumva într-o nișă. În cei 16 ani de modeling am avut părul făcut în atât de multe moduri, de la peruci de divere culori, coafuri ciudate și multe altele. Toate au fost temporare, la fel ca lookul asta, și cum este până la urmă viața în sine.

Este clar că ai sfidat multe preconcepții. Care a fost momentul care a instalat îngrijorare la tine? Sau a existat vreun moment de acest tip?

Când mi-am dat seama că dacă am eu o problemă de sănătate, înseamnă că nu îi mai pot ajuta pe ceilalți. Inițial credeam că probabil am un carcinom în situ, ceea ce se numește popular un „cancer stadiul 0”, iar atunci când am primit rezultatul anotomo-patologic și a reieșit ceva mult mai serios, un carcinom invaziv destul de nervos, nu știam cum să le spun alor mei. Am simțit că îmi cade cerul în cap și știam că în momentul ăla voi creea un înainte și după în viețile lor și totul se va schimba.

Andreea Moldovan: „Mă influențează foarte puțin lucrurile negative din exterior, am o armură de iubire de sine și de iubire de la oamenii mei dragi care mă protejează de energii negative”

Le-ai spus alor tăi, iar tu, ulterior ai avut contact cu mult mai mulți oameni. Ce citeai pe chipul lor atunci când te întâlneau?

Oamenii nu știu ce să spună în situații de genul ăsta și aleg să nu spună nimic de cele mai multe ori de teama de a nu deranja. Am noroc cu prietenii mei care m-au susținut și în același timp s-au purtat normal cu mine. Din păcate foarte mulți sunt prin alte țări și când am început să ies în lume mi-aș fi dorit să îi adun pe toți și să le mulțumesc pentru că au fost acolo virtual în toată perioada. Am pierdut și oameni în procesul ăsta, oameni care au fost copleșiți de veste în așa fel încât mi-au întors spatele, nu au știut efectiv cum să fie acolo. A fost o încercare grea și probabil că am trecut prin toate stările posibile, dar a fost totul parte din procesul de vindecare. Fără oameni nu aș fi ajuns unde sunt acum, fără iubirea lor, dezamăgirile cu care vin la pachet, fără susținerea și gratitudinea pe care o generează în sufletul meu nu aș fi trecut prin asta. Nu este o experiență prin care să treci singur, îi dau 0 steluțe din 5, nu recomand să o încercați deloc.

Câtă răutate ai simțit și ce-ai făcut cu ea?

Răutate nu prea am simțit. Cred că fiecare își exprimă ce simte la capacitățile sale și simte ce îi permite sufletul. Mă influențează foarte puțin lucrurile negative din exterior, am o armură de iubire de sine și de iubire de la oamenii mei dragi care mă protejează de energii negative.

Cum ai reluat jobul? Cum te-a primit el?

Întâmplarea face ca iubitul meu să fie fotograf, și încă unul foarte bun, ne cunoșteam de mult timp, dar contextul amoros a venit imediat ce am terminat eu chimioterapia. Când încă deliberam dacă să mă vopsesc sau nu pentru prima dată, a venit el cu ideea unui editorial pentru o revistă în care să îmi picteze părul roz. Nu mai pozasem de aproape doi ani, timp în care am stat complet izolată în casă oricum. Îmi zburda inima de fericire să mă văd din nou pe set și să fac din nou asta. În plus, fiind văzută prin ochii iubitului meu, ceva complet nou pentru mine, te gândești: vai ce clișeu, un model și un fotograf împreună! Cumva oamenii cred că fotografii și modelele ajung mereu împreună și chiar ni se pare amuzant că este foarte departe de adevăr. O întâmplare interesantă este că singura noastră experiență, reușită în acest sens, este după peste 16 ani în industrie la amândoi.

Jobul momentan este mai degrabă ceva ce îmi încarcă sufletul când și când, fizic îmi este dificil să țin pasul cu viteza cu care o făceam înainte. Sper ca în timp să îmi revin și să îmi pot întinde iar aripile cu care înainte zburam cu atâta ușurință.

Deci ca să răspund întrebării tale, jobul m-a primit cu multă iubire, într-un alt ritm decât înainte, dar cu bucurie și cu un suflet fericit.

Andreea Moldovan: „Mi-a fost amputat un sân și a fost înlocuit cu o proteză, în timp ce sânul celălalt a rămas pe loc, natural și fără probleme sau riscuri, nefiind vorba de mutații genetice”

Părul roz, blond, șuvițat sau natural. Le-ai pozat pe toate. Câtă libertate ai simțit tu, după titulatura de pacient oncologic?

Eu niciodată înainte de diagnosticul meu nu mi-am vopsit părul. În decursul anilor, la job, au vrut să îmi vopsească părul în toate culorile, însă acolo am simțit că e aspectul unde eu trag linie și nu fac compromisuri. Am refuzat de fiecare dată și poate că a fost în detrimentul meu uneori pentru că poate în țările respective aș fi lucrat mai mult cu altă culoare de păr, dar dacă aș fi acceptat schimbările astea aș fi renunțat la mine. Odată cu diagnosticul, m-am detașat ușor, ușor de păr și de ceea ce înseamnă el. Când a început să crească am zis că ăsta e momentul să mă joc cu el fără regrete pentru că în cel mai rău caz mă întorc la 0, o zonă foarte familiară mie timp de 6 luni. Avea 2-3 cm, fiind afectat de chimioterapie, aproape jumătate din fire au crescut albe, aveam câteva și înainte, dar în niciun caz jumătate din păr. Acum am zis că nu am regrete dacă îl decolorez. Apoi ideea de roz a fost doar la un pas distanță. Am avut foarte mulți ani o poză de profil cu peruca roz, o poză pe care am făcut-o la o ședință foto. Fiind plecată, nepoțelul meu care avea în jur de 3 ani la momentul respectiv învățase cum să ia telefonul mamei lui și să mă sune cu videocall. După ceva timp a încetat să mă sune și l-am întrebat de ce, a zis că nu mai găsește părul roz și nu mai știe care sunt. Îmi schimbasem poza de profil. Așa că am pus poza cu peruca roz înapoi și a rămas acolo vreo 8 ani de zile ca o parte din identitatea mea, deși am purtat peruca respectivă o singură dată fix pentru o poză. Acum am avut oportunitatea să mă văd realmente cu roz în păr și a fost distractiv. Părul a tot crescut și l-am tot tăiat până am revenit la culoarea mea naturală. S-au dus și firele albe, pesemne că am pierdut superputerile oferite de chimioterapie. A fost frumos să experimentez și asta, dar mă întorc fericită la culoarea mea perfectă de la natură.

Spune-mi, tot sub formă de amuzament cum e asta cu sânul bionic?

Mi se pare atât de funny! Intervenția mea chirurgicală a fost de mastectomie unilaterală cu reconstrucție imediată, practic mi-a fost amputat un sân și a fost înlocuit cu o proteză, în timp ce sânul celălalt a rămas pe loc, natural și fără probleme sau riscuri, nefiind vorba de mutații genetice. Practic am un pic din ambele lumi, un sân natural cum l-a lăsat mama natură și unul cu implant și cu superputeri pe care l-a ajutat tehnologia și medicina. Câți oameni știi cu doi sâni atât de diferiți pe interior și totuși care să arate atât de similar? Eu mă știu doar pe mine, toate celelalte femei cu care m-am intersectat care au trecut prin această intervenție, fie nu au putut pune implant, fie au ales să opereze și sânul sănătos pentru o simetrie perfectă. În plan este să fac și eu o mică intervenție de rezecție de piele la sânul neatins până acum, dar nu vom pune implant, rămân în continuare cu unul bionic și unul natural, îmi place contrastul acesta subtil.

Vrei să vorbim despre dosarul de handicap? Știi că eu văd partea funny din asta.

Când treci printr-o problemă de sănătate atât de serioasă sunt atât de multe de care trebuie să te ocupi, atât de multe investigații, medici de diferite specialități, alergi în toate direcțiile. Partea legală este ultima ta grijă. A aplica pentru un dosar de handicap este un drept pe care îl ai ca cetățean și ca pacient oncologic. Simt că problema asta de sănătate te lasă cu handicap mental, emoțional și fizic și orice mic ajutor înseamnă foarte mult. Eu nu mai am voie să îmi folosesc brațul drept toată viața ca să ridic greutăți și efectiv nu am voie să lovesc/înțep acest braț, riscul de limfedem este foarte mare. Mulți pacienți văd certificatul ăsta de handicap ca pe o rușine, păi de ce mi-ar fi vreodată rușine că am tras bățul scurt la sănătate? Trebuie să învățăm să acceptăm ajutorul din jur, mă simt extrem de norocoasă pentru că sunt româncă și pentru că m-am tratat în România. Am locuit în atâtea locuri prin lume și cunosc realmente realitățile din alte părți și nu aș fi mers nicăieri altundeva să mă tratez. Aici, medicii te ajută, spitalul te ajută, iar statul chiar te susține. Ideile de genul „afară e mai bine” vin de la oameni care nu au locuit afară sau care nu au avut probleme reale de sănătate fiind în altă țară. Eu dacă aș fi pățit asta în oricare altă țară sunt convinsă că lucrurile ar fi fost mult mai grave. Nu aș fi avut acces la o a doua, a treia și a patra opinie. Da, am fost la 8 medici care nu prea știau ce se întâmplă cu mine și sincer nici nu prea credeau că la 30 ani ar fi un cancer de sân. Apoi, în disperarea mea, am avut norocul să ajung pe mâinile celor mai buni care au săpat mai adânc și au știut să mă asculte și să facă pașii necesari pentru a mă vindeca. Dacă aș fi fost în altă țară nu aș fi avut opțiunea asta, și te vei gândi că poate nu aș fi trecut prin 8 perechi de mâini fără să știu ce se va întâmpla cu mine, dar lucrurile sunt mult mai complicate decât atât. Protocolul în alte țări este diferit și dacă nu ai o problemă reală, acută, nu prea ești băgat în seamă, știu cazuri, am exemple din păcate.

Andreea Moldovan: „Dincolo de tăria pe care o vezi, este un om care învață că și frica e bună, și că sentimentele negative trebuie simțite și ele”

În România am putut să mă leg de perseverența mea, nu am luat „Nu!” ca pe un răspuns valid pentru mine și mi-am ascultat corpul. Am bătut la toate ușile, în timp ce alții au acces la una singură. Am căutat răspunsuri în toate direcțiile și până la urmă le-am găsit. Singura variantă în care aș merge să mă tratez în altă țară, ar fi dacă medicul meu oncolog, doctor Daniela Zob, s-ar muta în altă țară. Am spus că merg cu minunea aceasta de femeie până în pânzele albe, nu scapă de mine până iese la pensie, iar apoi o să merg oriunde în lume să o vizitez cu ai mei copilași de mână.

Care îți sunt planurile de viitor și cum fac ele tango cu vizitele la medic?

Nu m-am ancorat niciodată prea tare în planuri de viitor pentru că totul a fost întodeauna imprevizibil. M-am lăsat dusă de val și nu m-am împotrivit, făcând întotdeauna tot ce pot mai bine pe moment. Dacă sunt bine acum înseamnă că și în viitor voi fi bine. Trecând prin situația asta cu atât mai mult nu mai iau viitorul „for granted”. Încerc să profit de toate oportunitățile care îmi bat la ușă. Totul s-a schimbat, am calendarul plin cu vizite la diverși medici în permanență și încerc să mă bucur de lipsa de anxietate dintre controale, iar apoi să manageriez cât pot de bine teama ce se instalează în timpul lor. Momentan am schimbat biletele de avion pe bilete de trimitere. Mai târziu vom vedea ce vine cu fiecare „astăzi” ce trece.

Andreea, ai o cicatrice, ai operații. Sufletul tău nu are nicio operație! Cine e Andreea dincolo de omul puternic care inspiră?

Cicatrice? Care cicatrice? Mi-ai văzut operația? Este ca o mică zgârietură de pisică! Super chirurgul meu, doctor Alexandru Blidaru, a făcut o operă de artă din sânul meu. Sufletul meu este curcubeu, iubire și bucurie, dar are și el cicatricile lui. Nimeni nu trece prin viață nepătat. Dincolo de tăria pe care o vezi, este un om care învață că și frica e bună, și că sentimentele negative trebuie simțite și ele. În același timp e un om care simte extraordinar de multă recunoștință pentru viață, pentru soare, iubire, oameni buni și celule sănătoase. Îmi port cicatricile cu mândrie, nu le-am dorit, cu siguranță nu înțeleg în totalitate ce au venit să mă învețe, dar am încredere că au și ele scopul lor în a mă modela în varianta mea de mâine.