Povestea nespusă de viață și succes a Monei Nicolici: ,,Mama era foarte frumoasă și era soția celui mai bogat băiat din sat, dar s-a îndrăgostit de tata și au plecat amândoi din familiile lor"

Mona Nicolici este coordonatorul departamentului de Sustenabilitate din OMV Petrom, care, de puțin timp, a anunțat cea mai consistentă donație a unei corporații către o cauză socială: 10 milioane de euro pentru finalizarea primului spitalul de pediatrie oncologică, construit de Asociația Dăruiește viața.

Pe Mona Nicolici o știm de la Observatorul Antenei 1 ori de la pupitrul știrilor de la B1 Tv sau din proiectele de dezvoltare ale corporației OMV Petrom. Oricare ar fi fost ipostaza, Mona rămâne credincioasă unei atitudini: când simți că poți să schimbi ceva, implică-te!

A plecat dintr-un oraș mic din Bărăgan, din Slobozia, cu vise multe: de la a fi stewardesă, la acela de a deveni ambasadoare. A ajuns acum la un apogeu al carierei, se bucură de cei doi copii și alege să facă bine.

Iată povestea ei!

Nu a trecut mult timp de când OMV Petrom a anunțat ca va face cea mai mare donație  de până acum, 10 milioane de euro în Asociația Dăruiește viața. De ce ați făcut-o?

Trebuie spus că a fost întâi de toate dorința noastră de a marca Centenarul. Ne-am dorit să dăm ceva important românilor. Iar din toate proiectele pe care le-am găsit, spitalul construit de Asociația Dăruiește viața se dovedește cel mai dorit de români.

Este o cauză care a reușit să adune foarte oameni în jurul ei. Așa încât, la fel cum am făcut cu toate proiectele noastre, mari, importante, la nivel național pe care oamenii și le doresc, am decis să ne implicăm semnificativ și în acesta.

Cred că nici nu ne-am dat seama cât de mult însemna ce am făcut noi, până nu au apărut reacțiile oamenilor, de la modul în care au primit vestea fondatoarele asociației ori jurnaliștii, până la reacția câtorva dintre colegii mei din Petrom, care au plâns când au aflat despre ce urmează să facem. Au fost zile foarte emoționante și neașteptate pentru toți.

Se dovedește că, mult mai important decât o sumă, este să faci ceva cu sens, în care oamenii să creadă.

Aș vrea să zăbovim puțin la această expresie: să facem lucruri cu sens. Care este sensul care vă guvernează viața și când ați realizat acest lucru?

Aș zice că sensul meu este să fac bine celor din jur și cred că am realizat de mică acest lucru.

Eram prin clasa a VIII-a când încercam să îmi dau seama care este drumul meu în viață. Mă aflam într-un oraș de provincie, în Slobozia, făceam sport, handbal, eram foarte bună la limba română și scriam proze cu care participam la concursuri.

Nu era de ajuns. Căutam să ies din monotonia orașului de provincie, în care nu se întâmplau multe și mari lucruri. Dar acolo m-am descoperit pe mine și tot acolo m-au descoperit alții. Ți-aș spune aici despre antrenorul meu de handbal care căuta copii cu abilități pentru acest sport. Și, în ciuda faptului că eu voiam să joc intern dreapta, fiindcă mi se părea că sunt înaltă, el m-a făcut extremă stânga și am fost una dintre cele mai bune extreme.

Îmi spunea Hagi și îmi dăduse numărul 10 pentru că eram mică și iute.

Apoi am fost descoperită de un regizor din București, care venise pentru Cântarea României, iar eu eram, nu-i așa, în Ialomița, adică în „grânarul” Europei. Și eram și la cor.

Foarte multe lucruri făceați!

Da, făceam handbal, eram la cor, făceam dansuri populare, am fost și un pic la tenis, am făcut teatru, am intrat și în brigada artistică.

Întrebarea clișeu este când mai aveați copilărie?

Asta era copilăria și era foarte frumoasă.

Telefoane nu aveam, televizor nu era, dar cele mai frumoase ierni, deși cele mai aspre, acolo le-am văzut, în Bărăgan, cu geruri cumplite, crivăț, cu zăpada de trei metri, când ieșeam afară cu părinții noștri și săpam tuneluri. Era un vis, nu?

Ce profesii aveau părinții?

Mama era casnică, iar tata era maistru în combinatele de îngrășăminte chimice și, din cauza acestei profesii, ne mutam destul de des. Așa se face că m-au conceput în orașul Victoria, m-am născut în Turnu Măgurele, apoi am venit în Slobozia, unde am făcut școala generală. De altfel, în Slobozia ne-am „așezat”.

Tata pleca mult, în vremea aceea muncea și în străinătate, în Siria, în Iordania, iar asta mă făcea să îi simt foarte mult lipsa. Eram foarte legată de el.

Tata și-a dorit foarte mult un băiat și a avut o fată care era, de fapt, o fată într-un băiat. (râde) O feminitate cu o dominantă masculină, aș zice.

Părinții mei au trăit o poveste foarte frumoasă de dragoste. S-au întâlnit când amândoi erau deja căsătoriți. Mama mai avea o fetiță, pe sora mea, iar tata avea un băiat. Mama era foarte frumoasă și era soția celui mai bogat băiat din sat, dar s-a îndrăgostit de tata și au plecat amândoi din familiile lor.

De atunci nu s-au despărțit niciodată.

Au stat foarte mulți ani necăsătoriți pentru că era înfiorător de greu să divorțezi pe vremea lui Ceaușescu. Așa se face că eu m-am născut în „ilegalitate”, iar tata m-a recunoscut și am devenit, birocratic vorbind, fiica lui când eram deja măricică.

Au plecat de la zero, de la lingură, cum se zice, tata a crescut-o pe sora mea ca pe fiica lui și ne-a fost bine. Mai târziu, dacă venea la noi mama, a doua zi era deja neliniștită și nu știa cum să facă să plece înapoi la tata. Iar după ce tata s-a dus, ea s-a așezat în același pat în care el și-a dat sfârșitul și nu a vrut să mai plece de acolo.

Eram foarte legați și ne iubeam mult ca familie. Am crescut în iubire și este un lucru care m-a urmărit cumva, motiv pentru care am încercat și eu să dau mai departe. Poate de aici vine dorința de a face lucruri cu sens.

De foarte multe ori m-am întors în timp și m-am întrebat cum am ajuns eu să lucrez într-o televiziune, să intru într-o corporație, să fiu ce sunt acum. Nu știu.

Dar cred că există un drum al nostru în care trebuie să crezi și se adeverește. Cred că asta a fost dominanta în viața mea. Mi-am dorit să ies din acel oraș, dar nu oricum. Și am reușit.

Voiam să fiu multe lucruri când eram mică: profesoară de limba română, pentru că îmi plăcea profesoara și iubeam ce făcea, apoi m-am gândit cum aș putea să mă fac stewardesă. Apoi mă întrebam dacă există o facultate care să mă facă ambasador.

Am vrut să dau la teatru, dar nu am avut curaj să mă duc singură în București. În plus, exista mitul că, în general, doar copiii actorilor intră la teatru.

Acum universul se răzbună și amândoi copiii mei fac teatru, deși m-am opus. Vlad este actor și Maria dă la teatru.

Eu am ales să fac  facultate tehnică fiindcă în fiecare seară îl ascultam pe tata cum povestea cu pasiune despre meseria lui, așa încât am intrat la instalații pentru construcții, iar în primele două săptămâni m-am înscris în grupul satiric al facultății, cu care am luat toate premiile posibile.

Deci, dacă rezum, voiam să fac lucruri cu sens și pentru alții, nu numai pentru mine și acest principiu m-a călăuzit și în televiziune.

Probabil este unul dintre motivele pentru care lumea încă mă recunoaște ca fiind fata de la Antena 1. De fapt, ȘI de la Antena 1, fiindcă lumea mă știe mai nou și de la Petrom.

Cea mai faină amintire senzorială din copilărie?

Știi care este aceea? Primăvara, când înfloresc copacii. Mi-aduc aminte că lângă blocul nostru erau niște case vechi, iar acolo locuia o bătrână, cu o casă mică și o grădină enormă, în care înfloreau merii. Am mâncat multe mere din copacii aceia.

Mergeam des la ea fiindcă mă trimitea mama să iau morcov și verdețuri. Îmi aduc aminte că repetam tot drumul să nu uit ceva: pătrunjel, morcov, leuștean și mărar.

Imaginea merilor înfloriți, mirosul florilor alb-roz, fragile, lumina aceea superbă, senină mă făceau să mă simt ca într-un basm. Și acum, când mă provoci tu să îmi aduc aminte mă întorc acolo, în acea poveste și le simt mirosul, dacă îți poți imagina așa ceva. (râde)

Și acum sunt înnebunită să mă opresc și să miros copacii. Iubesc copacii. Ca atunci când eram mică și mergeam la bunicul, la Breaza.

Am avut un singur bunic pe care l-am cunoscut, tatăl tatălui meu. El m-a iubit foarte tare și era chiar așa ca un bunic de poveste.

Era un tip atletic, totuși, pentru că umbla toată ziua pe dealurile din Breaza, unde avea livadă, culegea tot timpul câte ceva și le ducea în cămara unde aduna toate aceste comori de pe dealuri.

El mă trimitea cu oile, de care îmi era foarte frică, mai ales de berbec. Nu eram singură, bineînțeles. Erau și verii mei acolo, unul dintre ei -medic veterinar acum-, absolut înnebunit după animale, dar asta nu mă făcea să îmi fie mai puțin frică.

Aveam un șiretlic: mergeam puțin pe lângă ei, cât să mă vadă bunicul că am plecat, apoi mă cocoțam în primul măr din livadă. Și nu era un copac oarecare. Era prietenul și confidentul meu. Mă întindeam pe o creangă mai groasă, îl luam în brațe și vorbeam cu el. Și momentul acesta de liniște în care puteam să îi spun orice este o altă amintire foarte puternică din copilărie.

Și ce aveai a-i spune?

Crezi că mai știu? Cred că tot ce aș fi vrut să spun altcuiva. Dar nu aveam cui.

Adevărul este că mama îmi spunea că eram „foarte ascunsă”, că nu povesteam nimic. Cu sora mea stătea de vorbă și afla tot, eu nu îi spuneam niciodată nimic.

Recunosc, nu am avut foarte mulți prieteni în copilărie. De fapt, o singură prietenă cu care vorbeam despre orice, ceilalți erau copii cu care interacționam și atât.

Dar aveam un alt prieten de nădejde, un câine, Blacky, sufletul meu. L-am găsit abandonat pe stradă, când avea o lună și jumătate. Era negru și părea o corcitură între schnauzer și caniche. Era pe moarte.

L-am adus acasă pentru că voiam să îl salvez. Mama, evident, ca toate mamele, a făcut un uriaș scandal în jurul subiectului. Așa că i-am cerut să mă lase măcar să îl fac bine.

Am stat lângă el trei zile și două nopți, fiindcă avea o burtă foarte mare și cred că înghițise ceva otrăvitor. Am făcut tot ce am știut eu, cu mintea de copil, că aș putea face să îl pun pe picioare: i-am dat cu biberonul, apă cu sare, am stat lângă el să vomite și cred că m-am și rugat atunci, deși nu știam nici „Tatăl nostru…” pe vremea aceea. Dar m-am rugat în felul meu. Și am reușit să îl salvez. Iar când și-a revenit și a început să mișune prin casă, mama m-a lăsat să îl păstrez.

Blacky a fost prietenul meu până am terminat liceul, eram nedespărțiți oriunde mergeam.

Mie mi se spunea pisica, în liceu. Și devenise loc comun:  „Unde e Pisica? Cu Blacky!” Nu era moment să nu fim împreună.

Când am plecat la facultate a fugit și Blacky de acasă. Și de atunci nu l-am mai găsit.

Acum am alt prieten, Athos, un golden retriever superb. Suntem ca marca și scrisoarea, peste tot el este cu mine.

Athos a fost cadou pentru Maria, fiica mea, și este un animal care a venit în viața mea pentru că aveam nevoie. Știi cum se spune că nimic nu vine întâmplător.

Cum era Mona cea îndrăgostită la vârsta aceea?

Eram o zăpăcită. Am avut niște iubiri foarte frumoase. Prietenul meu de atunci era un băiat care venise din București și cu care mă cunoscusem în clasa a VII-a.

Ne-am reîntâlnit în liceu, la singura clasă de informatică din tot județul.  Acolo era toată spuma județului. Ne-am împrietenit, în sensul prieteniei de adolescență, și eram tot timpul împreună. Ne distram foarte bine, mergeam la puținele concerte rock care veneau în orașul Slobozia, adică niște bulgari care cântau foarte bine.

Am avut un diriginte excepțional în liceu, care ne ducea în fiecare iarnă și vară în expediții. Toată țara am cunoscut-o cu el. El ne-a învățat cum să punem cortul, cum să urcăm pe munte, unde să dormim, cum să mâncăm, practic, cum să ne descurcăm în orice situație. Era profesor de rusă, dar a reușit să facă din clasa noastră o echipă foarte unită, iar asta s-a văzut peste ani.

Cum ai ajuns la Antena1?

Televiziunea a ajuns în viața mea când nu mai credeam în ea. Ți-am zis cum au funcționat lucrurile la mine: m-au găsit alții sau, altfel spus, lucrurile pe care mi le-am dorit s-au întâmplat sub altă formă.

De mică îmi doream să lucrez în televiziune. După ce am terminat facultatea nu m-am dus pe șantier, ci mi-am depus CV-ul la TVR, dar nu cred că a trecut mai departe de poartă. Apoi m-am dus la o probă la SOTI, Sigma se numea atunci. Am căzut cu brio pentru că nu știam ce trebuie să fac.

Apoi am aflat de niște probe la Antena 1. Mai aveau nevoie de un singur om. Iar asta am aflat-o la mulți ani după ce am intrat, de la fostul meu șef: „când te-am văzut am zis că ai exact tupeul de jurnalistă de care aveam nevoie!”

Ce însemna asta? Atunci când ne-am întâlnit, m-a invitat în biroul domnului Florin Brătescu. Dar a vrut să intre primul în birou, iar eu m-am uitat lung la el, am pus mâna pe clanță, să-i arăt că trebuie să îmi deschidă ușa, și am așteptat. S-a uitat și el la mine și mi-a deschis. Povestea asta a spus-o cu mai târziu, într-o înregistrare pe care o am și acum.

Cum a fost începutul?

Am început cu radio, ceea ce este acum Radio Romantic, am scris și am prezentat știri, apoi am intrat și în televiziune.

Eu nu voiam să fiu vedetă, nicio secundă. Ce îmi doream era să fiu jurnalist, adică să lucrez acolo unde poți să îi ajuți pe oameni. (râde)

Nu știam nimic în materie de televiziune. Ascultam știrile de la Radio România Actualități și încercam să învăț să scriu știri, să le refac. Nu aveam agenție de știri, nu exista flux, nu aveam abonamente, ascultam toate buletinele de știri de la radio. Pionierat.

Nu știam să pun o casetă în casetoscop. Trăgeam cu ochii la cei de la TVR, care lucrau cu noi, îi urmăream pas cu pas să vedem ce butoane apasă. Nu știam nimic și nici nu era nimeni dispus să mă învețe ceva. Făceam de toate, într-un ritm infernal. În primele trei luni nu știam când au trecut zilele și nopțile. Dar asta îmi doream, asta am făcut.

Au fost momente în care am vrut să renunț, am lăsat casetele, am pus punct, dar m-au întors din drum. Același șef, Val Negru.

Atunci am auzit: „viitorul tău este la știri!”, chiar dacă eu eram de altă părere și îmi doream să fac o emisiune pentru copii. Dar Val m-a îndemnat să încerc știri. Și a avut dreptate.

Sigur, primele minute în studio au fost groaznice. Nu știi cum este să-ți tremure scaunul sub tine și să simți că albești.

Au fost foarte mult momente fabuloase acolo. De pildă, când mi-a căzut decorul în live, în timp ce citeam. Eram pe știri externe, fără beta. Vorbeam zece minute, fără oprire. Operatorii se agitau, iar eu nu înțelegeam de ce. Și am auzit poc!, în spatele meu.

Nu știu dacă realizezi, dar să ți se întâmple asta într-o liniște mormântală, poți crăpa de frică, ți se oprește inima. Mie nu mi s-a mișcat un mușchi pe față. Nu mă întreba dacă e bine sau rău.

Dar probabil că asta m-a întărit în alt fel. M-a înăsprit. Acum când trebuie să fac ceva, nu cred că e bine să îndrăznească cineva să mă oprească.

Și când apare acest trebuie?

Atunci când cred în ceva și știu că altcineva nu poate să îl desăvârșească. (râde)

De ce ai plecat din televiziune?

Pentru că trebuia să fac „Țara lui Andrei”.

Am plecat din Antenă, m-am dus în B1 TV. A fost o plecare bruscă, dar acum mi se pare că mi s-a întâmplat cel mai bun lucru. Nu m-a forțat nimeni să plec.

Am decis să plec pentru că voiam altfel de jurnalism, doar că nu a mai fost atât de vizibil. În Antena 1 și ProTv puteai face orice și toată lumea se uita la tine. Dar în B1 Tv cred că am făcut cele mai complexe și cele mai complete jurnale, de altfel atunci am și luat premii.

În fiecare loc în care am fost am învățat câte ceva. Am învățat că dacă îți dorești foarte tare ceva, se va întâmpla până la urmă. Trebuie doar să pui umărul puțin și să nu-ți pierzi speranța.

Am început la Antena1 când se construiau studiourile, apoi primeam scrisori în care oamenii spuneau că pe sigla Antenei 1 ar trebui să scrie Mona Nicolici. Dar am plecat fără remușcări, așa cum am plecat dintr-o casă pe care a trebuit să o las și nu m-am uitat în urmă.

Nu cred în opțiunea să nu facem pași să evoluăm în viață, ci să ne cramponăm de ce avem din cauza fricii. Sigur că ți-e frică, dar uneori trebuie să ai curaj să te arunci în necunoscut.

Tot ce ți se întâmplă în viață este ca tu să evoluezi.

După toți acești ani știu ce înseamnă să lucrezi în presă, știu cum este să lucrezi într-un minister, știu ce ar trebui să facă un om politic și mai știu ce însemnă o corporație, cum să răzbești în ea și cum să schimbi lucruri dacă vrei cu adevărat. Întâlnești exact oamenii potriviți care te ajută să le schimbi.

Cum te-au schimbat copiii?

Vlad este un artist complet, care a avut și el problemele lui și care m-a învățat că nu este important să ai o meserie, ci să faci ce-ți place. Așa că l-am lăsat să își aleagă calea pe care și-o dorea.

Prima dată când l-am văzut pe scenă era la liceu și nu l-am recunoscut. Nu am respirat tot spectacolul pentru că eram convinsă că o să dea bâlbe. Știam că este timid și emotiv.

Eu am încercat să îl dau la teatru la 11 ani pentru că mi se părea o bună metodă să își depășească teama de perfecțiune. Dar nu era acela momentul. Și asta a fost o lecție: că Vlad își ia deciziile când vrea el.

Am învățat să am curaj să îmi ascult copiii. Sigur că mi-e teamă, dar trebuie să-i las să zboare, dacă trebuie, și să pice, dacă trebuie.

Maria, pe de altă parte, mi-a schimbat viața. Dacă nu se năștea ea, eu aș fi fost probabil și acum în Antena1. Pentru că vedetele nu fac copii când vor ele. Iar eu mi-am permis să fac altfel.

Dacă nu era Maria nu ajungeam aici. Cred că uneori poți ajunge mai repede într-un punct, iar dacă tu nu îl vezi, vei face doar niște ocolișuri. Dar acolo tot vei fi.