Povestea Oanei, cealaltă jumătate a TIFF, despre copilăria ceaușistă, tinerețea ca jurnalist și experiența de mamă cool

Pe Oana Bujgoi ați putea să o știți din multe locuri și roluri. Este mama unui adolescent de 12 ani, jurnalist, om de televiziune, director de locații pentru câteva filme importante românești, unul dintre creatorii TIFF și organizator al Festivalului de Film Gopo.

A fost parte importantă din multe începuturi și are câte o poveste pentru multe schimbări radicale ale ultimilor 30 de ani la noi. Este relaxată și caută sensuri. Și răspunde întrebărilor cu detașare.

Ne întoarcem în timp când erai tu mică?

Am fost și mică, da, deși nu cred că așa cum te-ai aștepta să o spun. Mi-a zis odată o tipă din America, „you have the eyes of an old soul”. Am cugetat un pic la ce a vrut să zică. Știi, există copii care au ochi foarte profunzi, pare că „they’ve seen something before!”. Probabil că așa am fost și eu, ceea ce este cumva straniu pentru că lumea zice despre mine că sunt simpatică. Și nu este o minciună, sunt veselă dar nu prea zâmbesc așa la comandă, la fotografie (râde).

Cine din familie te-a apropiat de presă, de artă, de film?

Aveam un unchi, actor la Piatra Neamț, Mircea Bibac, care a plecat din țară când eu aveam 5 ani. Dar, până să emigreze, ai mei mă trimiteau cu el la teatru. Omul, sigur, avea repetiții, așa încât trebuia să mă convingă să fac liniște. Și a găsit soluția când mi-a zis: „uite, el e șeful, dacă se supără iese urât!”. Până m-am făcut mare mi-a fost frică de Nicu Alifantis, despre care eram convinsă că este un șef foarte ușor de enervat.

Părinții mei au fost niște oameni foarte mișto, dacă este să mă întorc la întrebarea ta. Și eu, și fratele meu am fost crescuți foarte liber, nimeni nu a proiectat nimic pentru viitorul nostru. Sigur că era bine să fi avut o meserie. Ce fac eu nu este o meserie. Iar tata nici acum nu pricepe cu ce mă ocup. Și, din timp în timp, le ghicești panica aia: „dacă nu se descurcă cu banii?”.

Eu m-am născut pe stradă cu ASE-ul. Acolo, dacă mi-ar fi plăcut vreo secundă, aș fi obținut o meserie. Dar nu mi-a plăcut.

Acum, când ajung să fac bugete și planuri financiare, spun că Dumnezeu face mișto de noi în viață. De tot ce-ți provoacă spaimă, nu scapi.

Cum ai ajuns jurnalist?

Eram destul de mică atunci când mi-a devenit limpede că o să fiu ziaristă. Și datorez această revelație unui om. Știu foarte bine care sunt pietrele de hotar, mici sau mari, oamenii esențiali din viața mea, care m-au deturnat.

În clasa a IX-a, Anda Onesa, actrița, era profesoara mea de psihologie, la liceul George Coșbuc. Nu știam noi prea bine cine era. Doar că este actriță și cam atât. După Revoluție, au dat „Pas în doi” la TVR, iar un coleg s-a ridicat și, insidios, a zis: „doamna profesoară, v-am văzut aseară la televizor, într-o secvență, la duș!”. Anda a pasat-o foarte finuț. Era foarte mișto, foarte tânără și foarte frumoasă. Era altfel.

Ea făcuse o gazetă de perete, a liceului. Acolo am început să scriu și eu. Atunci mi s-a arătat că este ceva ce mi se potrivește. Nu mă întreba ce scriam, fiindcă nu mai știu, dar scriam și îmi plăcea.

Din păcate am rămas puțin la Coșbuc, fiindcă m-am mutat la Liceul Mihai Viteazul, lucru pe care îl regret și acum. La „Coșbuc” avusesem o profă de română foarte faină, apoi era Anda Onesa, un prof de mate foarte bun, în vreme ce la „Mihai Viteazul” am dat peste o profă de română totalmente agramată. Eram surprinși că terminase liceul.

Cert este că făceai naveta din Piața Romană până în Iancului?

Mi-a folosit naveta asta fiindcă, până atunci, lumea mea se termina la Universitate.

Am chiar o poveste foarte mișto, din prima zi de școală, când m-a dus tata la liceu. M-am dat jos din autobuz, am văzut unde e stația, m-am dus la școală, iar după ore ce crezi că am făcut? M-am întors în aceeași stație, m-am urcat în autobuz și uite așa am ajuns la Bariera Vergului. Am mers mult-mult și am descoperit un București despre care habar n-aveam că există. (râde)

Mulți ani, cum toți cunoscuții erau în apropiere de mine, nu călătorisem prin oraș. Deci înțelegi că a fost bine că am plecat la liceu în cartier, cum ar veni.

În plus, trebuie să-ți spun că am tânjit toată viața mea să stau la bloc și să am prieteni acolo. Îmi plăcea și îmi doream să am gașcă la bloc, să ieșim cu chitara la colțul blocului, scandaluri cu vecinii, superb! Eu nu am trăit așa ceva.  Casa mea era pe o străduță mică, unde aveam două vecine lângă care locuiesc și acum, fiindcă nici ele nu s-au mutat din casele părinților lor.

Ce făceai la Revoluție?

Știam de la Europa liberă despre ce se întâmpla la Timișoara. Dar mi s-a întâmplat ceva ciudat: pe data de 15 decembrie, pe zidul de lângă cofetăria Verdun, undeva pe lângă Foișorul de Foc, era scris „trăiască Doina Cornea!”. Îmi amintesc bine spaima pe care am simțit-o când am citit. Știam cine era Doina Cornea și m-am speriat de curajul de a scrie așa ceva pe ziduri. Nu mai văzusem în viața mea un slogan scris cu vopsea pe un zid.

După-masă mi-am făcut drum în zonă special să văd ce s-a întâmplat acolo. Și era văruit peretele.

La revoluție eram în vacanța de iarnă și, cum făceam de obicei, am plecat la bunicii de la Piatra Neamț. Dar, în anul acela, am plecat chiar mai devreme cu vreo două zile, cred că pe 17 decembrie, iar fratele meu rămăsese în București, internat în spital pentru o operație la Grigore Alexandrescu. Și îmi povestea că în zilele când se trăgea foarte tare în Piața Victoriei, pentru că el nu era tocmai invalid, căra bebelușii din saloanele mai expuse.

Eu trăiam revoluția într-o provincie liniștită. În ziua de 22 sau 23, nu mai știu exact, ne-am făcut curaj să ieșim și noi în centru. Iar acolo nu era nimeni. Țin minte ca acum că ninsese proaspăt și se vedeau doar pașii mei și ai unchiului meu prin toată piața.

Atunci ni se stricase și televizorul, exact în momentele cruciale și-mi amintesc cum umblam cu el prin oraș, învelit într-o pătură și tras pe o sanie, de mine și de bunica, să găsim pe cineva să-l repare. Dar cine să ni-l repare atunci, când toată țara fierbea? Așa că ne-am mutat cu toții la unchiul meu în casă să ne putem uita la tv.

Și mai am o amintire foarte clară: stăteam atârnată de geam, cred că voiam să văd ce se întâmplă pe-afară și la radio am auzit: „vă vorbește Mircea Dinescu”. Atunci mi s-a făcut pielea de găină, fiindcă știam că fusese disident. Acela a fost un alt moment în care mi s-a făcut foarte frică.

De unde frica?

Eu am trăit spaima asta. Nu știu cum intra în sânge de la o vârstă așa de mică. Aveam 14 ani atunci, dar teroarea era acolo.

Cred că ne repetau părinții până la obsesie să nu spunem că ascultăm Europa Liberă, să nu spunem nimic. Acum știu povești ale adolescenților care scriseseră la radio și fuseseră urmăriți ori persecutați de Securitate, dar atunci habar n-aveam de așa ceva. Totuși frica era în oase.

Eu mă consider un pic norocoasă pentru că am trăit și vremurile alea. Acum citesc foarte mult și mă documentez despre anii de după război, 1950 și mai departe. Sunt niște ani atât de tulburi, dar eu pot să înțeleg niște lucruri, în vreme ce un om mult mai tânăr nu ar avea aceste repere.

Este foarte ușor să zici: „cum ați trăit 50 de ani în totalitarism?” fără să fi trăit vremurile alea. Eu pricep inacțiunea părinților noștri. Și mi se pare straniu cum se obișnuiește omul cu o absurditate. Îi ia foarte puțin.

Cum la fel de bine, pentru că am văzut documentarul despre Brașov 1987, am înțeles ce curaj imens au avut acei oameni să se împotrivească sistemului.

Cum a fost libertatea pentru tine?

Prin 1991 a fost un prim festival rock la Palatul copiilor și ne-am dus și noi, o gașcă întreagă: eu, fratele meu, vecinele de la bloc, mulți. Tata s-a oferit să ne ducă cu mașina. El, care nu avea nicio treabă cu muzica asta, a zis că nu stă mult, „să-i fâlfâie pantalonii de la tobe”. Nu știu de unde a făcut asocierea, dar când a ajuns acolo și i-a văzut pe toți îmbrăcați în piele, cu lanțuri și păr lung, dar pașnici s-a mai liniștit. Și nici n-a mai călcat vreodată cu noi la un concert.

În liceu, dacă mă întrebi, libertatea a fost absolut totală. Adică nu am învățat absolut nimic trei ani de liceu. Am dat treapta a doua, iar în ultimul an de liceu, când începusem analiza matematică, ceva extrem de abstract din cauza căreia riscam să nu iau bacul, m-am transferat la uman.

După ce am terminat liceul m-am hotărît că dau la drept, dar nu am intrat. Oricum însă nu-mi păsa, fiindcă mai multe colege ale mele mergeau la jurnalistică.

Atunci, Petre Mihai Băcanu inventase o facultate liberă, cumva într-un spirit de frondă față de Facultatea de Jurnalism care se crease la fosta Universitate Ștefan Gheorghiu, de la Leu. A chemat jurnaliștii importanți de atunci și nu numai, fără vreun talent pedagogic special, dar oameni de la care noi am învățat meserie: Jana Gheorghiu, Mihai Tatulici, George Pruteanu, Mircea Toma, profesorul de psihologie, Monica Macovei, profesoară de drept, Mihai Dinu, un om fabulos, genul la care nu învățai să treci examenul, ci să-l impresionezi. Erau niște oameni mișto care ne învățau și pe noi din ce știau ei despre presă, ceea ce pentru noi a fost extrem de util.

Nu le-am spus alor mei că mă duc la această facultate, fiindcă asta nu era o meserie. Dar era facultate particulară și trebuia să plătesc. În primul an m-am descurcat cumva, mi-a dat fratele meu niște bani.

După a doua sesiune, când aveam 10-12 examene, a trebuit să mă spovedesc. Și tata a zis că pot să fac ce vreau, dar să termin și dreptul, că acolo găsesc o meserie. Restul e căcat. Așa că am terminat două facultăți, și drept, și jurnalism.

În scurt timp mi-am dat seama că toți colegii mei munceau deja și nici eu nu mai puteam rămâne mult timp doar studentă. Aveam deja vedete în clasă, la un moment dat venise la noi Andreea Esca, Andreea Berecleanu lucra deja. Nu puteam pierde startul.

Din întâmplare m-am angajat la un studio studențesc, o idee foarte deșteaptă, care funcționa în Leu și unde munceau și băieții de la Facultatea de Electronică și cei de la Jurnalism. Pe băieții cu care am lucrat eu acolo i-am găsit apoi la toate televiziunile unde am lucrat.

M-am angajat la 19 ani, dar nu am putut rămâne prea mult acolo. Aș zice acum că miros de departe utopia și lucrurile nesigure sau neserioase. Așa că am plecat al Tele 7 ABC, unde am rămas vreo patru ani.

Eram reporter și mi-a plăcut foarte mult. Nu cred că există reporter căruia să nu-i placă terenul. Și este exact ce-mi place acum la film: interacțiunea cu oamenii, faptul că descoperi o altă lume și intri în măruntaiele ei, iar lucrul ăsta nu te lasă niciodată să te plictisești, pentru că nu faci nimic repetitiv. Poate doar mijloacele sunt repetitive.

De ce te-ai lăsat de presă?

După Tele7ABC am lucrat la Atomic și acolo chiar a fost pionierat. Nu cred că apăruse MTV și era perioada primelor zvâcniri în industria muzicală: se deschideau casele de producție, era totul la început. Atât de la început încât ne-am dat seama că nu existau videoclipuri. Și când am pornit stația am realizat că trebuia să inventăm filmulețe pentru muzica românească.

Mi-amintesc cum am tras în două zile opt videoclipuri, schimbând complet decorul. Lucram cu Dragoș Buhagiar și cu Irina Solomon, ei făceau costumele și decorul, iar sistemul gândit de Dragoș era foarte eficient pentru că puteam schimba foarte repede decorul de la o formație la alta. Știu că venise și un designer de lumini, direct din turneu cu Metallica, iar el era foarte bun în a schimba tot foarte repede.

Am trăit foarte multe începuturi, cred că ăsta este marele meu noroc.

După Atomic am intrat din nou în televiziune și am ajuns la Antena 1, într-o campanie „Casa de copii nu e acasă”, apoi la o emisiune de investigații, pe care o prezenta Dana Deac, unul dintre oamenii care mi-au marcat mie existența și cu care lucrasem și la Tele 7 ABC.

Eram producător la  această emisiune de investigații. Mă maturizasem între timp, aveam aproape 30 de ani, plecasem de mult din jurnalismul social, dar ce găsisem la întoarcere nu ere deloc pe placul meu: mi-am dat seama de superficialitatea oamenilor care veneau acolo și aveau lucruri de spus.

La „Casa de copii nu e acasă”, o campanie pe care Comisia Europeană o făcea în România, făceam reportajele cu copii. A fost foarte dureroasă emisiunea pentru că realizam cât de importantă era și cum putea schimba destinul unui copil. Iar eu aveam 30 de minute în care făceam un reportaj cu super simț de răspundere pentru că îmi dădeam seama că pe umerii mei stătea o răspundere uriașă.

De ce simți să punctezi asta, nu așa-i normal?

Serios, nu așa se întâmplă lucrurile în viața reală. Vrei să fac o paranteză? Mă întorc la o oră de deontologie din timpul facultății la care m-am ridicat în picioare și am zis: „ce spuneți dumneavoastră este teorie, dar lucrurile nu stau așa. Pentru că noi cu toții știm că servim niște interese ca jurnaliști, oricât de mult ne-ar plăcea să zicem altceva, noi o facem. Și ne autocenzurăm, nu ne cenzurează cineva, fiindcă știm cine ne plătește. De pildă știm toți că suntem plătiți din bani negri, deci din start ceva nu este în regulă.”.

M-am prins repede de lucrurile astea. Și am înțeles că nu pot să schimb mare lucru, iar asta este o frustrare foarte mare să vezi că nu poți ajunge prea departe și schimba. Iar ăsta este probabil și motivul pentru care mi-am ales altă profesie, măcar să nu știu că nu pot să fac ceva.

Cum a intrat Tudor Giurgiu în viața ta?

Ne amuzam de curând când ne-am amintit cum îl asociem noi pe Dan Chișu cu DaKino, un super-festival, dar un adevărat OZN în peisajul bucureștean de atunci. O energie extraordinară acolo.

La un DaKino ne-am cunoscut. Demult. Dar festivalul încă mai rezistă.

Acolo ne-am cunoscut, dar n-aș zice că el m-a adus în lumea filmului.

Când mi s-a terminat contractul cu Antena1 și cumva când am realizat că lumea aia nu îmi mai zice nimic, iar eu ca producător nu îmi mai găseam locul în nicio altă televiziune, a venit miraculos (zic așa, fiindcă habar n-aveam ce să fac) ideea să lucrez pentru Moartea Domnului Lăzărescu.

Echipa de producție era la început, doar câțiva știau bine cum se face. Eu trebuia să găsesc toate locațiile în care s-a filmat, lucru deloc simplu, câtă vreme trebuia să se filmeze în spitale, iar locurile astea nu sunt deloc accesibile. Așa că a trebuit să găsim tot felul de soluții potrivite.

Cum te-a schimbat copilul?

Nu-mi dau seama dacă m-a schimbat. Nu m-am visat mamă, nu m-am proiectat, nu am negat posibilitatea de a fi mamă, nici nu am tânjit după ea.

Este o chestie firească, dar care m-a luat pe nepregătite. Eram complet neștiutoare în ale maternității, iar asta m-a și speriat foarte tare. Pentru că nu luasem în calcul această posibilitate, oricât de straniu ar părea, chit că aveam 33 de ani.

Am avut norocul că locuiesc în aceeași casă cu părinții mei, așa că m-a ajutat mama, iar în rest m-am prins singură despre cum se face. Și acum recomand aceeași carte, Mama și copilul, cartea roșie din 1978, după care ne-au crescut și pe noi părinții.

Dacă vreți să pierdeți vremea cumpărați alte prostii, dar eu zic că acolo este cheia.

Eu spun despre copil că este ca un aparat electrocasnic pe care îl cumperi fără instrucțiuni. Iar, într-un mod bizar, femeile din jurul tău uită prin ce au trecut și nu mai știu să te învețe niște lucruri elementare. Cred că le ia Dumnezeu mințile să uite repede și să poată face alt copil.

Te recunoști în el?

Da, sunt multe lucruri pe care le văd acolo, dar le accept, spre deosebire de mulți părinți care au uitat cum erau și ce făceau în liceu. Copilul meu are 12 ani și face niște lucruri pe care le făceam și eu la vârsta lui, dar nu le-am uitat.

Știu foarte clar la ce să mă aștept. Și nu am o problemă de control exagerat al copilului. Eu, de pildă, nu mi-am băgat niciodată nasul în telefonul lui. Am încredere în el. E un om cu viața și problemele lui. Mi se pare firesc să îl respect.

Să îi violezi intimitatea copilului mi se pare cel mai urât lucru pe care i-l poți face.

Mama așa ne-a crescut, a preferat să nu știe niște lucruri. Nu cred că era naivă, dar ne-a lăsat liberi, iar asta te face un om integru.