Povestea secolului XX spusă de Edith (96 de ani), urmașa burghezilor din Reghin care după un război, un regim comunist și o revoluție a lucrat pentru Casa de Modă Venus până la vârsta de 82 de ani

Majoritatea dintre noi cunoaștem întâmplările secolului trecut din cărți, filme sau documentare. Sunt atât de puțini cei care mai au bunici sau străbunici care să poată povesti cum era în 1920, 1948 sau chiar în 1960, să poată relata întâmplările din cel de-al doilea Război Mondial, traumele trăite la începutul naționalizării impuse de regimul comunist sau lupta pentru supraviețuire din anii ’60-’70. Și eu știam frânturi de istorie, lucruri învățate la școală sau extrase din cărțile citite. Nu credeam vreodată că voi ajunge să întâlnesc o persoană care a trăit aproape tot secolul XX și care a fost martoră la războaie, revoluții, încoronări, schimbări de dominații și de granițe teritoriale.

Edith are azi aproape 96 de ani și le-a văzut pe toate. A prins balurile burgheziei, a auzit obuzele apropiindu-se de casa ei, a văzut lumea măcinată de durere și suferință în urma războiului, știe ce sunt acelea prăvălii și străzi pietruite, dar știe și ce înseamnă viteza de evoluție a secolului XXI și încearcă să înțeleagă încotro se îndreaptă lumea.

Am vizitat-o într-o dimineață răcoroasă de vară și timp de aproape trei ore am simțit ca și cum m-aș fi întors în timp, în casa unor nobili din Ardeal unde, pe fundal se auzea muzica gramofonului, iar fata de la bucătărie pregătea cele mai alese bucate. Era doar apartamentul doamnei Edith, cochet, aerisit, dichisit, cu mobilă clasică și milioane de amintiri în fiecare colț. Am băut o cafea la ibric în cea mai minunată ceașcă de porțelan pe care am văzut-o în ultima vreme și am ascultat povestea vieții acestei doamne incredibile. O poveste frumoasă, dar plină de suferință. Însă toată durerea doamna Edith o împărtășea cu capul sus, cu umerii drepți, cu demnitatea omului  care a văzut multe la viața lui. Nu s-a plâns nicio secundă, ba dimpotrivă, mi-a spus că a avut o viață frumoasă și că încearcă să-și ducă și bătrânețea frumos. „Bătrânețea tot cu cap trebuie să o duci. Nu-ți convine, dar e inerentă, e fiziologică și trebuie să încerci să ți-o faci cât mai bună”, spunea dumneaei.

Dar cum reușești să ajungi la 96 de ani cu mintea perfect sănătoasă și lucidă și cu trupul în putere? Din învățăturile de viață ale doamnei Edith am reținut un lucru extrem de important: „totul în viață se obține prin muncă, nimeni nu-ți servește nimic pe tavă. Trebuie să muncești, să fii cinstit, să te bucuri de ce ai și să nu dorești niciodată mai mult decât poți duce, să te îngrijești, să te respecți, să trăiești cu demnitate”. Iată o viață impresionantă ca un roman din secolul trecut.

Unde v-ați născut?

La Reghin care pe vremea aceea se chema Reghinul săsesc. Dragă, eu sunt ardeleancă.

Din familie de sași?

Nu. Bunica mea era austriacă, iar bunicul român. Eu sunt o reprezentantă a Ardealului și acolo așa era că toate cele trei limbi trebuia să le știi: maghiara, germana și româna. Nu existau diferențe de neam sau de etnie, toți ne înțelegeam unii cu alții și toți știam să vorbim cele trei limbi.

Părinții dumneavoastră cu ce se ocupau?

Din partea mamei, Bucur Silvia, tatăl ei a fost delegat la Alba Iulia, la Marea Unire, iar mama ei era fata unui inginer austriac. Mama mea s-a căsătorit cu Holicska care era venit din Cehoslovacia cu familia lui, care cumpărase aici o mină de aur, însă afacerea dăduse faliment. Sângele meu are origini cehe, austriece, maghiare și românești.

Dar cea mai frumoasă poveste este cea a bunicului din partea mamei, Bucur Mihai, al zecelea copil la părinți, care a plecat de acasă pe jos, până la Viena, unde a învățat să facă trăsuri. Apoi a venit acasă și a fost primul în Reghin care a făcut un atelier de trăsuri, după ce a adus din Viena mașinile de care avea nevoie.

Tatăl dumneavoastră cu ce se ocupa?

Tata era director de bancă. Era un nobil.

Câți frați ați fost?

Am mai avut un frate, dar acum nu mai am pe nimeni. Dar e normal pentru că eu am deja aproape 96 de ani.

Ce școală ați urmat?

Am făcut școala germană, apoi liceul la Reghin și la urmă renumitul liceu „Unirea” din Târgu Mureș”. Adevărul e că viața te sugrumă, te domină, te dirijează fără să vrei. Războiul a trecut prin orașul nostru, casa noastră a fost bombardată și am rămas fără nimic. Eu stăteam în pivniță, la geam și am auzit cum obuzul vine chiar pe noi. Am avut o casă de familie, cu curte, foarte frumoasă…

La Reghin?

Nu, în timpul războiului eram deja la Târgu Mureș. Când eram de 9-10 ani, părinții mei au divorțat, lucru ce m-a marcat îngrozitor, am suferit foarte tare. Am rămas cu mama și ne-am mutat la Târgu Mureș fiindcă mama nu a mai vrut să rămână în oraș. Tata, fiind director de bancă, a cunoscut o altă femeie și a luat naștere clasica poveste.

Mama nu a vrut să stea în orașul respectiv și am plecat la Târgu Mureș, într-o cameră închiriată, unde m-am simțit foarte înjosită. A fost foarte mare căzătura. Dar mi-a ajutat foarte mult în viață acea experiență deoarece am crescut știind că nu totul mi se cuvine și că trebuie să mă mulțumesc cu ce am.

Câți ani aveați în al doilea Război Mondial?

15 ani. Chiar atunci am terminat bacalaureatul și am fost înscrisă de fratele meu, care făcuse ingineria acolo, la facultate, la Budapesta. Acolo îmi doream să fac Istoria Artelor. Însă, chiar atunci a fost un bombardament foarte mare în Budapesta și mama a spus: „nu te duci nicăieri, o să mergi anul viitor”. Nu am mai fost anul viitor pentru că deja venise vremea să fiu curtată.

Între timp, mama, vânzând casa familiei a avut bani să facă împreună cu un farmacist o parfumerie în centrul orașului Târgu Mureș. Parfumeria aceea era în centrul orașului, nimeni nu trecea pe acolo fără să intre la noi. În felul acesta ni s-a îmbunătățit și situația financiară și atunci am ieșit în evidență, în vitrină 😀. Când venea cineva în oraș, i se recomanda să o vadă pe Edith.

Anul următor am dat admitere la Facultatea de Medicină de la Târgu Mureș și apoi mi-am dat seama că ar fi un sacrificiu enorm, că nu era de mine. Era perioada în care eu efectiv explodasem în lume, mergeam la tenis, la înot, la petreceri, la baluri, a fost tinerețea de aur.

Apoi m-am măritat cu un sculptor ungur din Târgu Mureș. A durat trei ani căsnicia, apoi am divorțat și apoi m-am măritat din nou cu cel mai mare fabricant de mobilă din oraș, Sekely & Réti. El făcuse facultatea la Paris, fusese campion la tenis, era, ce să mai, o personalitate în oraș. În 6 mai 1948 am avut nunta și 11 iunie a fost naționalizarea. Fabricantul meu a fost un sacrificat.

Câți ani aveați?

23 de ani.

Și ați rămas toată viața cu el?

Da, până la moartea lui. (aici vocea domneai Edith este sugrumată de lacrimile care vor să răzbată la suprafață). Réti a fost tot timpul lângă mine, omul care m-a iubit cel mai tare în viață, omul care s-a dus ca să nu fie o povară pentru mine, deoarece se îmbolnăvise.

Câți ani ați fost împreună?

20 de ani. Am trecut prin toate împreună. După căsătorie am plecat în voiaj de nuntă și habar nu am avut ce se întâmpla în țară. De pe-o zi pe alta comuniștii s-au organizat și a doua zi de dimineață nu au mai lăsat pe nimeni să intre în fabrică. Când ne-am întors, au vrut să-l pună pe Réti inginer șef în fabrică deoarece era foarte bine pregătit, însă nu a permis ministerul una ca asta. Să știi că nu trăiesc în trecut și nu vreau să-mi amintesc, dar eu am simțit atunci că aș fi omorât pe cineva pentru ce a urmat. Ministerul a vrut să-l întrebuințeze pe Réti pentru calitățile lui profesionale și l-a făcut șef de producție la fabrica de mobilă de la Codlea. Soțul meu avea apartament în București, dar eu nu am vrut să vin aici deoarece orașul era extrem de periculos pe vremea aceea.

Și totuși cum ați ajuns în București?

De patru ori ne-am mutat din oraș în oraș, cu mobila după noi. De la Târgu Mureș ne-am dus la Brașov, de acolo am fost dați afară pentru că Brașov trebuia să devină oraș muncitoresc, iar la un control ne-au spus că nu putem rămâne acolo. Ne-am mutat la Codlea, la un proprietar sas, unde am amenajat superb totul, am instalat baie în casă, era totul perfect. În ziua în care am pus și ultima perdea și îmi așteptam soțul să-i arăt ce frumoasă e casa noastră, Réti a venit acasă alb ca varul și mi-a spus: „Au venit de la securitate și mi-au spus că nu avem voie să rămânem nici în județul Brașov. El a pornit la București să vadă ce poate să rezolve pentru că ministerul ne susținea și ne întrebuințau. Toate fabricile de prelucrarea lemnului din țară fuseseră făcute de Réti așa că aveau nevoie de el. Ministerul a spus că are locuri ori la Râmnicu Vâlcea, ori la Râmnicu Sărat, iar soțul meu s-a dus special la Vâlcea și a găsit familia de generali Balotescu care erau dispuși să ne închirieze. Totdeauna locuința era problema. Acolo l-am întâlnit pe fostul guvernator al Băncii Naționale, domnul Angelescu, cel care iscălea banii, care era forțat la domiciliu obligatoriu. Asta făceau comuniștii: dislocau oamenii din locul lor. Comunismul a fost contra burgheziei și a nobililor și au reușit perfect să-i distrugă, fiind extrem de organizați.

Cât ați stat la Vâlcea?

Soțul meu trebuia să facă o fabrică cu țăranii care nu erau obișnuiți să muncească. Acolo efectiv s-a distrus. Mare sportiv în tinerețe, a făcut o hernie de disc ce i-a paralizat piciorul. Am mers la Govora și acolo a făcut o reacție adversă de la băile sulfuroase ce l-a îmbolnăvit și mai rău. Trebuia să fie operat și astfel trebuia să venim la București. Nu putea sta pe picioare și nu mai avea voie să lucreze. L-am adus pe targă la București și a stat luni de zile la Spitalul Colentina. Pe vremea aceea nu se știa opera, așa că luni de zile a fost injectat și în a stat în repaos. Noi ne-am aciuat la fratele lui care stătea într-un apartament naționalizat, într-o cameră și jumătate. Stăteam la fratele lui și zilnic mergeam la Colentina cu apă și mâncare. Soțul meu plângea în fiecare zi gândindu-se ce se va întâmpla cu noi: el bolnav, casă nu aveam, servici nu aveam…. După ce plecam de la spital, începeam să caut casă. Socrii mei, și ei în București, spuneau: „Dragă, aici au oamenii bani mulți și tot nu au casă”. Era cuvântul „filodormă”. Trebuia să dai filodormă ca să intri în spațiu, să primești o locuință.

Am fost în tot felul de situații grele, căutând anunțurile de închiriere din ziar. La un moment dat am ajuns la o mansardă, undeva prin Piața Romană unde mă așteptau doi bărbați. Am fugit cât am putut de repede pentru că eram sigură că eram în mare pericol. Imaginează-ți că mergeam din poartă în poartă și întrebam dacă nu schimbă cineva casa, dacă nu închiriază cineva sau dacă nu a murit cineva ca să pot închiria eu. Am ajuns într-o zi pe bulevardul Dacia și portarul mi-a spus: „Să știți că la etajul 3, la doamna Lahovari s-au făcut niște mișcări”. Am urcat la etajul 3, am sunat la ușă, doamna Lahovari a deschis ferestruica, am întrebat dacă e ceva de închiriat, însă doamna a zis nu și a și închis. Peste tot eu lăsam carte de vizită cu numărul de telefon. După câteva zile primesc telefon de la doamna Lahovari. Doamna Lahovari m-a plăcut și adevărul e că nu m-a înșelat nimeni niciodată deoarece eram foarte naivă și foarte cinstită, iar lumea cumva a simțit. Doamnei Lahovari nu i s-a luat apartamentul pentru că soțul ei lucra la CFR, nu la moșie. Celălalt Lahovari fusese dislocat din cauza moșiei. Cealaltă cameră din apartamentul doamnei fusese ocupată de un cuplu de muncitori la fabrică. Atunci așa era: se băgau în apartamente mai multe familii.

Doamna Lahovari mi-a spus că familia de alături s-ar fi mutat de o vreme, dar nu știa nimic de ei. Am început să întreb peste tot. La farmacie nu au vrut să-mi spună nimic. Până la urmă m-a ajutat un cumnat care a aflat că domnul fusese transferat cu serviciul la Pitești, iar doamna l-a urmat. Nu aveau voie să aibă casă și în București. Am căutat legătură la ICRAL, am dat domnului de acolo banii înainte ca să-mi facă repartiție pe aceste două camere care se eliberaseră conform legii. Când i-am spus soțului meu ce am făcut, s-a albit la față crezând că voi fi înșelată. Dar pot să fiu mândră de asta că nimeni nu m-a înșelat vreodată.

Când a apărut copilul?

Stai puțin! După ce am primit repartiția, ne-am dus să deschidem ușa camerelor, împreună cu doamna Lahovari și portarul. Când am deschis ușa am găsit o casă complet aranjată, cu toată mobila, amenajată până la ultimul detaliu. M-am speriat, era ca și cum intram în casa cuiva. Cumnatul meu m-a încurajat că dacă am ajuns până aici, trebuie să mergem până la capăt. Am adunat lucrurile lor într-o anexă, m-am dus la Râmnicu Vâlcea și am adus mobila mea și ne-am instalat. Așteptam să vină cineva într-o bună zi și să ne ceară socoteală. Așa că, într-o zi a așteptat să vină domnul Lahovari și a intrat în casă, peste soțul meu care tocmai își cosea ceva la costumul de baie. Era cu gura mare, dar noi aveam toate documentele și nu a avut ce să ne facă. A cerut numai niște bani ca să-și poată transporta lucrurile. Așa am rămas noi în bulevardul Dacia, la doamna Lahovari.

Și a început altă chestiune că trebuia să fac ceva. Am cumpărat o mașină de făcut ciorapi pe care o văzusem la anunțurile de mică publicitate când căutam casă de închiriat. Făceam ciorapi la mașină, dar mă chinuiam îngrozitor pentru dacă se rupea cumva ața, trebuia să o iau de la capăt cu totul. Mama a venit o dată la mine și când a văzut cum mă chinuiam a spus că nu e normal și că dacă eu nu arunc mașina, o va arunca ea. Apoi am făcut pictură textilă după ce o prietenă de-ale soacrei mele, din Budapesta mi-a spus că așa e moda acolo și mi-a adus și vopseluri. Am făcut de toate ca să îmi câștig existența. Am făcut fulare de mătase pentru că la vremea respectivă nu se găsea nimic pe piață.

Unde le vindeați?

Mergeam la firme și le distribuiam și mai mergeam apoi la ziua de leafă ca să-mi încasez banii. Eram câteva cucoane care cu asta ne ocupam și prin cunoștințe ajungeam să vindem. Lucram cu Zizi Cantacuzino, cu Dimitrie Sturdza…

Am început cu pictatul batistelor pe care le vindeam în ultimele două magazine mici de pe Calea Victoriei. Celelalte cucoane făceau rulourile de pe marginea batistei. La un moment dat am simțit că viața e așa cum e și mi-am dorit copilul. Iar soțul meu era de acord cu tot ce voiam eu. „Va fi greu, dar dacă așa vrei tu, facem un copil”. Și așa a apărut copilul.

Numai că, doamna Lahovari era pe moarte și pentru că avea o fiică și o nepoată cărora le era teamă că statul le va opri casa, au pus casa în vânzare. Primarul orașului a căutat atunci câteva opțiuni unde am fi putut noi să ne mutăm. Pentru copil, am ales apartamentul în care stau acum. Am fost prima care m-am mutat în bloc și după mine a venit sora lui Niculescu Mizil.

Soțul meu lucra tot la Ministerul Lemnului, dar era foarte bolnav și a făcut o depresie teribilă. Nu putea suporta să mă vadă cât de mult muncesc și cât de tare mă zbat, așa că și-a luat viața. În dimineața respectivă mă gândeam „Doamne ce bine arată!”. El a știut ce face și a fost extrem de delicat pentru că s-a dus la policlinica din Dionisie Lupu unde văzuse el un iluminator într-o curte interioară și s-a aruncat de la etajul 8. Avea în buzunar biletul prin care spunea cine e, unde locuiește și numărul de telefon și prin care mai spunea: „Anunțați-o cu grijă pe soția mea”.

Câți ani avea copilul?

10 ani. A fost o lovitură foarte dură.

Iar cel de-al treilea soț a murit la coadă la benzină, dintr-un moment în altul. Îți dai seama că am trecut de două ori prin experiența asta.

Aveați 40 și ceva de ani când ați rămas singură cu un copil?

Da. Se întâmpla în 1967. Atunci eu lucram la Arta aplicată, făceam obiecte pentru Romarta. Aveam deja un serviciu. Acolo era șef de producție farmacistul Cheale.

Eu nu aveam niciodată treabă cu el, îl întâlneam doar la ședințele de la Cooperativă. La vreo două-trei luni de la moartea soțului meu, a fost o ședință unde a venit și doamna Cheale. Se plimba dintr-o parte în alta și chiar mă gândeam: „Nici femeia asta nu are liniște”. Ceva mai târziu am aflat că s-a sinucis. Când am auzit, așa de tare l-am plâns! Dar să-ți spun de ce. Imediat după moartea soțului meu m-am dus la președintele Cooperativei, am spus că am rămas văduvă, cu un copil și că de aici înainte Cooperativa este tutela mea. M-a întrebat dacă am nevoie de bani sau alt ajutor. I-am rugat să-mi dea o adeverință prin care să ateste că lucrez cu vopseluri toxice și că o cameră de la mine de acasă o folosesc drept atelier, altfel aș fi riscat să pierd casa. Pentru asta l-a chemat pe Cheale care când a auzit ce am pățit a început să plângă cu lacrimi. Așa era felul lui, un om foarte inimos. Destinul a fost să ne tot întâlnim și foarte repede m-am căsătorit cu el. Dar asta pentru că îmi iubea copilul ca pe copilul lui.

Câți ani ați fost împreună?

Tot 20 de ani. El a murit exact înainte de revoluție, în decembrie 1989. Aflase că la Colentina nu era coadă mare la benzinărie și s-a dus să alimenteze. Abia venise acasă și i-am spus că mă supăr tare dacă pleacă din nou. Iar el mi-a zis: „Dragă Edith, îți promit că dacă e coadă mare, nu stau!”. Nu a fost coadă, am aflat după aceea. În fața lui, la barieră, mai era doar o mașină și a durat să se ridice bariera, tinerii din fața lui au venit la el și au stat de vorbă. Când s-a ridicat bariera, cei din față au văzut că nu a pornit mașina și s-au dus să vadă ce s-a întâmplat. Făcuse infarct. L-au dus la spital la Colentina însă nu s-a mai putut face ceva.

De 30 de ani sunteți singură?

Da, de 30 de ani sunt singură. Imediat după moartea lui a venit revoluția. Vezi câte poate duce o femeie? Cât de mult poate duce sufletul unei femei? Între timp fiul meu și-a pierdut un ochi, moment în care am urlat de durere și neputință.

La Casa de modă Venus cum ați ajuns?

Și aici a fost Dumnezeu cel care mi-a deschis calea. După moartea lui Cheale, cumnata și fratele meu m-au chemat la ei, să stau cu ei. În septembrie 1990 m-am dus la Târgu Mureș la familia mea și acolo am cunoscut o doamnă, o prietenă de-ale cumnatei mele care pleca la Budapesta, se muta la fiul ei. Când m-a văzut și a aflat tot ce am pățit și că nu știu ce să fac pe mai departe, a spus: „Uite ce e, Edith: tu toată viața ai făcut artizanat. Eu am o instalație de făcut nasturi. Nu e bănoasă, dar mie mi-a ieșit de pâine și de lapte. Am vândut-o, dar nu au venit să o ia, așa că te rog pe tine să o iei. Mâine poți să vii la mine să înveți cum se folosește și apoi poți să o iei”. Dacă cumnata mea și frate-meu nu ziceau să o iau, nu o luam pentru că îmi era frică să mă bag în ceva ce nu știam. Și apoi, degeaba știi să faci dacă nu vinzi. Mama tot timpul se mira cum reușesc eu să fac atâtea lucruri pe care le și vând apoi.

M-am dus a doua zi, am învățat cum se folosește, dar apoi a intervenit problema: cum să o transport pentru că era foarte voluminoasă. Până la urmă am urcat-o în tren, băiatul meu m-a așteptat la gară și am adus-o așa acasă. Așa am început să fac mai multe modele pe care le arătam la magazine și lăsam o carte de vizită pentru comenzi.

Astăzi nu aș mai face ce am făcut pentru că nu munca în sine era obositoare, ci drumurile.

La Casa de modă m-am dus, m-am recomandat, m-au trimis la producție, aveau nevoie și au început să comande. Am lucrat foarte bine și am fost colaborator la Casa de modă Venus.

Am lucrat până la 82 de ani.