Povestea The Mono Jacks a început dintr-un moment de răscruce: Nirvana, cântatul la metrou, naveta București-Roma și „Non, je ne regrette rien”

Povestea trupei The Mono Jacks a început în 2008, atunci când Doru Trăscău, cunoscut publicului ca vocalist al formației AB4, se afla într-un moment de răscruce. Cum a venit acest moment? „În 2007 mă întorceam din Italia după doi ani de încercări muzicale acolo cu AB4, obosit și cam dezamăgit. Mi-am pus serios întrebarea dacă nu e cazul să renunț la muzică și să mă întorc complet la meseria de grafic designer. Dar ceva în mine nu m-a lăsat să îmi vând chitara și microfonul. Am zis că mai încerc o dată, dar de data asta cu oameni de aproape, fizic și logistic vorbind”, ne povestește Doru.

Muzica a venit în viața lui în liceu, atunci când „aveam 17 ani când m-am apucat de chitară și primele piese învățate au fost de la Nirvana, Unplugged In New York fiind un album pe care l-am ascultat obsesiv în perioada aia”.

Și-a început cariera cântând la metrou, la o chitară împrumutată. Din banii strânși, în scurtă vreme, a reușit să își cumpere propriul instrument. A venit apoi nebunia cu AB4. A urmat un moment de răscruce cu multe întrebări despre ce trebuie să facă și ce trebuie să schimbe. Și, acum cunoaște, din nou, succesul cu The Mono Jacks. 

Dar cum arată succesul pentru una dintre cele mai de succes trupe românești? Cât de mult s-au schimbat lumea și industria muzicală în mai bine de 10 ani? Și de ce spune Doru Trăscău că iubește „muzica mai tare decât orice piedică”? Aflăm răspunsurile din interviul de mai jos. Iar pe The Mono Jacks îi puteți vedea la Rocanotherworld, între 19 și 22 iunie la Iași.

Cum a început călătoria voastră muzicală? Și câte lucruri s-au schimbat din 2008 de când a început povestea The Mono Jacks?

Povestea The Mono Jacks începe într-un moment în care mă aflam la o răscruce. În 2007 mă întorceam din Italia după doi ani de încercări muzicale acolo cu AB4, obosit și cam dezamăgit. Mi-am pus serios întrebarea dacă nu e cazul să renunț la muzică și să mă întorc complet la meseria de grafic designer. Dar ceva în mine nu m-a lăsat să îmi vând chitara și microfonul. Am zis că mai încerc o dată, dar de data asta cu oameni de aproape, fizic și logistic vorbind.

În 2008 am pus bazele proiectului, dar să știi că primul an a fost unul de căutare – un an în care am tot căutat oameni potriviți pentru această viziune. A fost o mică pauză în 2009 când am mai încercat să înregistrez ceva cu AB4, dar spre finele anului m-am întors la The Mono Jacks și de-atunci am făcut o grămadă de lucruri.

Ce s-a schimbat față de 2008? Aproape totul. Atunci eram încă convins că limba engleză e „șmecheria” pentru muzica făcută aici. Plus că am trecut prin toate fazele posibile – schimbări de componență, pauze, despărțiri, reveniri spectaculoase. Și dă-i, și luptă…

Dar cum ați ajuns fiecare la muzică… și ce au zis părinții când erați hotărâți să faceți muzică? V-au susținut sau v-au zis că aveți nevoie de „o meserie adevărată”?

Pentru mine totul a început în liceu, prin clasa a 11-a, într-o excursie cu niște colegi. În gașcă erau doi băieți care cântau la chitară piese care se regăseau în playlist-ul meu – și dintr-odată chitara mi-a stârnit interesul într-un fel în care până atunci nu se întâmplase. Aveam 17 ani când m-am apucat de chitară și primele piese învățate au fost de la Nirvana, Unplugged In New York fiind un album pe care l-am ascultat obsesiv în perioada aia.

Ce-au zis părinții? Adică mama, că doar pe ea o mai aveam la vârsta aia, a fost mai degrabă sceptică la început. Nu m-a descurajat direct, dar „nu ai putea tu oare să alegi o meserie adevărată?” plutea în aer. Și cumva înțeleg – când îți vezi copilul cântând la metrou, cu o chitară împrumutată, e normal să-ți faci griji pentru viitorul lui. Cu timpul mama a ajuns să înțeleagă și să accepte că asta e ceea ce sunt și că muzica nu e doar un hobby pentru mine.

Doru Trăscău, The Mono Jacks: „Mi-am pus serios întrebarea dacă nu e cazul să renunț la muzică și să mă întorc complet la meseria de grafic designer”

Cum a fost trecerea de la AB4 la The Mono Jacks? Și cum v-ați oprit la numele de The Mono Jacks?

Trecerea a fost gradual-traumatizantă. AB4 nu s-a terminat brusc – a fost mai degrabă o lentă agonie. Între 2000 și 2007 componența se schimbase în aproape fiecare an, iar spre 2007 ajunsesem să avem trei membri italieni. Făceam naveta București-Roma constant, mai ales eu și Enrico D’Angelosante, chitaristul și partenerul meu de suferință în povestea asta. S-a dovedit a fi epuizant și, în final, nesustenabil.

Când am decis să încep The Mono Jacks, voiam să continui să cânt și să reușesc să fac din asta o meserie permanentă, dar să o fac cu oameni care sunt aproape de mine. Era logic mult mai ușor să cânt cu oameni din aceeași țară.

Dacă la AB4 numele ajunsese la mine printr-o conversație telefonică, la The Mono Jacks a fost diferit. Aveam un soi de fetiș cu cuvântul „mono”, și când a sosit vremea să-i dau poveștii ăsteia un nume, am încercat să construiesc în jurul acestui cuvânt. 

Așa a ieșit The Mono Jacks. Am constatat destul de repede cât de mult adevăr muzical există în numele ăsta – toate mufele care conectează chitarele au jack-uri mono. E o conexiune directă între ceea ce facem și ceea ce ajunge la oameni.

Doru, The Mono Jacks: „Mama, că doar pe ea o mai aveam la vârsta aia, a fost mai degrabă sceptică la început. Nu m-a descurajat direct, dar „nu ai putea tu oare să alegi o meserie adevărată?” plutea în aer”

Țin minte că atunci trupa avea trei italieni și că povesteai că făceați adesea naveta București – Roma, Roma – București. Cum a fost perioada respectivă?

A fost o perioadă foarte intensă, ajunsesem să facem naveta București-Roma de câteva ori pe lună, de cele mai multe ori eu și Enrico. Era o experiență bizară – să trăiești între două lumi, să încerci să menții viu un proiect care geografic era împrăștiat pe jumătate de Europa.

Pe de o parte era frumos – Roma e Roma, iar cu Enrico am trăit niște momente incredibile acolo. Dar pe de altă parte eram mereu departe – ori de casă, ori de iubită, ori de muzică.

Era frustrant să simți că ai energia și creativitatea să faci lucruri mărețe, dar să nu poți din cauza distanței și a logisticii. Plus că perioada aia coincidea cu momentul în care AB4 se afla într-o criză continuă – aveam premiul MTV, aveam recunoaștere, dar nu reușeam să transformăm asta în ceva care să funcționeze cu adevărat.

Regreți toate încercările muzicale din Italia? Simți că ai fi putut avea succes acolo și regreți că nu s-a întâmplat asta?

Non, je ne regrette rien. A fost o lecție de viață importantă și m-a format ca artist și ca om. Faptul că nu a mers face parte din poveste.

Doru Trăscău, The Mono Jacks: „Non, je ne regrette rien”

Doru, tu ți-ai început cariera cântând la metrou, la o chitară împrumutată. Iar din banii strânși, în scurtă vreme, ai reușit să-ți cumperi propriul instrument și astăzi să te vedem pe cele mai importante scene ale României. Ce i-ai spune lui Doru de atunci? Și care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat în toată această perioadă?

I-aș spune lui Doru de atunci: „Băi, o să fie mai greu decât crezi, dar și mai frumos decât îți poți imagina acum”. Îmi aduc aminte perfect momentul când mi-am cumpărat prima mea chitară iar asta se întâmpla în perioada când scena mea era peronul de metrou. A venit o doamnă cu un copil de mână, destul de timidă, dar hotărâtă: „Băieți, vă interesează o chitară”. 

Am zis da, a venit cu chitara să mi-o arate pe peronul de la Universitate, și ne-am înțeles să i-o plătesc în două tranșe. Ea a avut încredere în noi – i-am dat o primă parte din bani, iar după o săptămână ne-am văzut și i-am dat restul. Era o chitară Reghin, suna cam prost și era destul de urâtă, dar era A MEA. Perioada de la metrou nu a fost doar despre strânsul banilor pentru chitara de care aveam atâta nevoie, a fost prima mea experiență cu publicul.

Revenind la The Mono Jacks. Trupa a debutat în 2010 cu albumul „Now in Stereo”, iar în 2023 s-a lansat „Norul Nouă”. Cum simți că ați evoluat?

E ca și cum ai compara o fotografie din adolescență cu una de acum – recunoști persoana, dar în același timp vezi că s-a schimbat fundamental. „Now in Stereo” era încă partea din mine care credea că trebuie să cânt în engleză pentru a reuși în industria asta. A urmat un EP, o colecție de remixuri, mai multe videoclipuri, trei single-uri și două schimbări de componență. Apoi a venit „Ușor Distorsionat” în 2017. Cu o energie regăsită, cu o gașcă nouă, după multe, poate prea multe încercări, aveam să găsesc echilibrul lângă Andrei, Cristi și John și în doar câteva luni după ce ne-am cunoscut să înregistrăm un album răsunător și eminamente neașteptat care ne-a schimbat cariera muzicală tuturor.

„Norul Nouă” este cel de-al treilea album în formula asta și este probabil cel mai optimist album al trupei de până acum. Un album care reprezintă și un record personal dacă iei în calcul câte piese am scris între 2017 și 2023 comparativ cu tot ce am reușit să fac în perioada de dinainte.

Citește și: Nu a fost nici Nod în Gât, nici Nod în Papură, nici Capra Vecinului, a fost Fără Zahăr: „Suntem două jumătăţi greu delimitabile, un fel de devălmăşie”

Mulți credeau că „Now in Stereo” a fost pregătirea pentru un pas mare în afara granițelor. Ce v-a ținut aproape de România și cât de departe poate visa, realist, o trupă de rock alternativ din Europa de Est?

Întrebarea de un milion de dolari… Am încercat. Am sperat că premiul MTV cu AB4, experiența din Italia, „Now in Stereo” – toate astea ne vor deschide uși în afară. Dar am învățat că industria muzicală internațională e mult mai departe decât pare.

Publicul ne-a ținut aproape de România și tot publicul ne-a convins, fără nici măcar să ne-o ceară, să cântăm în limba română. Maiestatea Sa, Publicul, căruia îi mulțumim pentru toată susținerea și pentru că ne-a arătat că noi contăm cu adevărat aici, acasă.

Doru, The Mono Jacks: „Perioada de la metrou nu a fost doar despre strânsul banilor pentru chitara de care aveam atâta nevoie, a fost prima mea experiență cu publicul”

Ce vă doriți să transmiteți acum cu muzica voastră și cum s-a schimbat acest lucru în toți acești ani?

Cred că tot ce transmitem acum cu muzica noastră a fost acolo de la bun început. Mai cu seamă cred că fiecare melodie este o variantă a unei povești pe care nu o putem spune altfel decât prin muzică. Așa ne povestim noi.