Povestea unei gimnaste de top, Ana Maria Baicu, de la o fractură care a scos-o din competiție, la viața reală, când a trebuit să ia totul de la zero

Ana Maria Baicu are 24 de ani, iar în urmă cu aproape 10 ani a luat cea mai grea decizie din viața ei de adolescentă: să renunțe la cariera în gimnastică.

Ana Maria Baicu era înscrisă în lotul național de junioare de la Onești, împreună cu Larisa Iordache și Diana Bulimar. Se pregătea pentru cel mai important concurs european când, la o întoarcere la paralele, într-o secundă de neatenție, o fractură a mâinii stângi a scos-o pentru totdeauna din competiție.

La 15 ani, copila care de la 5 ani nu știa decât antrenamente, cantonament și concursuri, ale cărei singure prietene erau colegele de lot, iar întreg cercul de cunoștințe se limita la adulții de la gimnastică, a trebuit să învețe cum e viața reală: școală, prieteni, străini, anxietate, nesiguranță, examene, învățat. Pe scurt, s-a reinventat fără să se fi gândit vreo clipă că va trebui să facă asta.

Acum, Ana Maria conduce o școală de gimnastică, Stars Gym Studio, împreună cu fratele ei, și încearcă să răspândească dragostea pentru acest sport oricui ar vrea să o descopere.

De ce ai deschis o școală de gimnastică?

Ana Maria Baicu: Pentru că îmi doresc să aibă oricine, copil sau adult, acces la gimnastică. Fără nicio discriminare, fără să urmăresc performanța, aș vrea să încerce oricine.

Tu ai gustat performanța. Acum ești prinsă într-un context în care seamănă cu ce ai trăit tu, dar doar atât. Cum ești tu în acest tablou, cu nostalgia a ceea ce ai făcut înainte?

Ana Maria Baicu: Nu mă mai impresionează nimic, le-am văzut pe toate.

Eu am fost un copil căruia i-a plăcut enorm gimnastica. Acum am câțiva copii pasionați la sală, dar, mici fiind, nu știu că doare piciorul când faci sfoara, nu știu că trebuie să facă forță, că trebuie să facă niște lucruri care probabil le va aduce frică și durere.

Tu nu erai la fel?

Ana Maria Baicu: Eram destul de mică când am început să învăț. Așa se face debutul, la vârste mici. Dar eu eram pusă pe treabă, nu știam de durere, de spaimă sau orice ar fi putut să mă oprească.

Am început să fac gimnastică la 5 ani, la Clubul Dinamo. Văzusem la televizor ce înseamnă, aveam și niște colege de la grădiniță care mergeau la Dinamo, așa încât mi-am dorit să fac și eu gimnastică.

Cine-ți era model, idol în ale gimnasticii?

Ana Maria Baicu: Nu aveam modele, nu-mi amintesc că visam să fiu ca Andreea Răducan sau ca Nadia. Până la 10 ani, când a trebuit să plec la Onești, nici nu am știut că există lot național. Am crezut că gimnastele ajung la Jocurile Olimpice direct de la club. Între noi fie vorba, ar fi fost mult mai bine așa, este modelul din SUA.

La noi se procedează altfel. Nu discut cât este de bine sau nu. Dar este ușor de înțeles ce impact are asupra copilului acest lucru: să-i schimbi brusc antrenorul și să-l muți de acasă nu este deloc simplu. Nici măcar un specialist, un psiholog dacă ar fi existat la lot, nu ar fi fost de ajuns. Nu cred că există specialist pe lumea asta să ajute un copil să se detașeze de părinți.

Eu eram o fetiță mămoasă, mai slabă de înger, voiam să stau cu ea, dar îmi doream și să fac performanță.

Ce profesie aveau părinții tăi? Aveau vreo legătură cu sportul?

Ana Maria Baicu: Ai mei au făcut sport de plăcere când erau mici, dar nu au avut resurse să facă mai mult. Tata era pasionat de box și kick-boxing, dar a fost crescut de bunici și, de foarte mic, a trebuit să își găsească o slujbă. Acum muncește ca vatman.

Mama a făcut volei și i-a plăcut foarte, foarte tare, dar, pentru că venea de la țară, nu prea putea face naveta la club, așa că a trebuit să renunțe.

Să revenim la începuturile tale. Mergi la Dinamo la 5 ani și antrenorii văd ceva la tine promițător pentru înaltă performanță. Ce văd, mai exact?

Ana Maria Baicu: Au văzut tipul somatic specific. Copiii, pe la 4-5 ani, deja dau semne despre ce tip de corp vor avea când vor mai crește. Iar în baza acestor semne se face selecția. La noi, la fetițe, se văd formele de mai târziu: măr, pară, clepsidră și atletic.

Copiii, dacă sunt antrenați de mici, nu ajung să preia aceste forme decât dacă sunt predispuși. Se vede de mic dacă are coapsele puțin mai mari, spatele mai robust ori picioarele mai lungi. Iar aceste semne sunt importante pentru ca la 11 ani, când va crește, să nu existe riscul să lovească paralele cu picioarele, de pildă.

Antrenorii încearcă să facă o selecție, astfel încât peste ani să aibă cât mai puține bătăi de cap.

După această selecție, am început antrenamentul: de două-trei ori pe săptămână la început, iar după puțin timp, am început antrenamentele zilnice.

Ai spus singură: copiii fug de durere, de efort. Caută plăcerea și este normal să fie așa. Pe tine ce te ținea la antrenamente?

Ana Maria Baicu: Niciodată nu m-am gândit să „fug” de acolo, oricum ar fi fost. Cred că dacă mama mi-ar fi cerut orice, m-aș fi executat fără crâcnire, numai să nu mă retragă de la gimnastică.

Mă atrăgea ideea că pot să fiu ceva mare, atât de mare cum nu aș fi putut fi prin orice altă metodă. Nu aveam idoli între gimnaste, dar știam ce înseamnă performanța la Jocurile Olimpice, la Mondiale, la Europene. Ne povesteau antrenorii ce simți când ești pe podium, ai la gât medalia de aur, iar în toată sala răsună imnul național.

La asta te gândeai, la glorie?

Ana Maria Baicu: Când ești mic, tot ce vrei este să faci micile progrese, să înveți elementele pas cu pas, din ce în ce mai dificile. Nu te gândești la tabloul mare. Cum îți spuneam, până la 10 ani nu am știut că există lot național.

Eram un copil cuminte și care făcea ce i se spunea, nu vreun răzvrătit. Stăteam pe margine, nu mă tenta să mă joc cu nimic, nu mă fura peisajul, așteptam să înceapă treaba și munceam. Știam că dacă asta trebuie să fac să devin gimnastă, atunci asta trebuie făcut.

Imaginea clasică: o bârnă de câțiva centimetri, pe care ai impresia că nu ai putea merge, nicidecum să sari. Și totuși, gimnastele fac acest lucru. Cum reușeai?

Ana Maria Baicu: La început ne urcam pe bârnă să mergem. Nu cred că mi-am imaginat că vreodată voi putea face vreo roată sau o săritură acolo. Dar uite că se poate, întâi cu mici elemente pe care le faci bine, din ce în ce mai bine, apoi faci o rostogolire, apoi o roată, o lentă înapoi, apoi un flick, două, apoi trei flickuri și apoi faci miracole și ridici o sală în picioare.

Care era sursa durerii, disconfortului în tot acest proces?

Ana Maria Baicu: Clasicele bătături în palmă, durere de articulații. Fiecare dintre noi avea o sensibilitate mai mare. Orice sportiv auzi, vei afla că îl doare mâna, spatele ori piciorul.

Sensibilitatea mea era la mâini, mi le dădeam peste cap, sau la glezne. Iar dacă vezi niște imagini cu mine în concursuri, în majoritatea cazurilor aveam gleznele bandajate.

Cum integrai durerea în exercițiu, în timpul competiției, astfel încât să poți face performanță?

Ana Maria Baicu: Știam că nu durează mult și mai știam care îmi era ținta. Dacă nu aveam vreun concurs în așteptare, intram la tratament. Mă dădeam cu creme, ascultam sfaturile celor mai mari, îmi făceam prișnițe. Știi ce înseamnă? Pui mai multe creme antiinflamatorii, le incorporezi bine, apoi pui un strat mai gros de cremă pe deasupra și acoperi totul cu folie și lași peste noapte. Pielea este obligată să absoarbă crema și a doua zi te simți mult mai bine.

Dar, vorba unui antrenor, „dacă te doare, e acolo!”. Deci durerea face parte din joc. Am văzut mâini și picioare rupte, am pus un cot la loc cuiva, am văzut orice. Am un instinct de supraviețuire și nu stau pe loc dacă văd ceva.

Instrucție de soldat, ce-mi spui tu. În teatru de război.

Ana Maria Baicu: Așa ai zice, nu?

Dar când am terminat cu gimnastica ce știam eu să fac? Ce știam altceva decât cantonamente și antrenamente în fiecare zi?

Performanța a fost un mare risc, dar eram gata să sacrific foarte mult din libertatea pe care o are un copil, din școală, din toată viața pe care o duce un copil obișnuit.

Tu cum ai trecut de Bacalaureat? Cum te-ai pregătit?

Ana Maria Baicu: Cred că am avut o mare spaimă de eșec, motiv pentru care am învățat zi și noapte. De multe ori mi-aș fi dorit să stau o zi pe bârnă decât să învăț atât.

Cum ai fost învățată să gestionezi eșecul, cum știai să pierzi?

Ana Maria Baicu: Nu știam să pierd. Eram foarte ambițioasă și nu îmi permiteam să pierd. Dar antrenorii ne spuneau să ne dozăm emoțiile, iar dacă am greșit la un aparat să trec peste asta și să dau tot la următorul, să nu stric tot concursul. Și așa făceam.

Când s-a petrecut mutarea la lotul național și cum te-a schimbat?

Ana Maria Baicu: Aveam 11 ani, ne-am mutat chiar în septembrie.

Am plecat cu alte 5 colege de la Dinamo, doar pe una o știam mai bine, și ne-am mutat la lotul de junioare, la Onești.

Mi-am pus în bagaj trei plușuri și multe coli de desen. M-am urcat în mașină și am ajuns la lot, cu ai mei.

Nu știam nimic despre ce mă așteaptă. Nici eu nu am pus foarte multe întrebări, e adevărat. Credeam că ai mei vor avea voie să ia legătura cu mine, să mă viziteze. În realitate nu era deloc așa.

Am primit un telefon, un aparat, de la ei, pe care nu îl țineam cu mine, și aveam să aflu că ei puteau să mă viziteze doar la o lună sau la trei luni, după cum era necesar.

Tu de câte ori te puteai duce acasă?

Ana Maria Baicu: În primul an am fost de 3 ori acasă, în al doilea o dată, iar al treilea an nu am ajuns deloc, doar m-au vizitat ai mei.

De ce așa?

Ana Maria Baicu: Aveam competițiile naționale sau internaționale, foarte importante care se puteau întâmpla chiar între Crăciun și Revelion. Deci nu puteam pleca. Așa că veneau ai mei.

Și ce făceai când te simțeai singură?

Ana Maria Baicu: Plângeam. O sunam pe mama și plângeam. La ce te poți aștepta de la o fetiță de 10-12 ani? Să renunțe la ceva ce își dorea atât de mult? Nici vorbă. Mama îmi spunea de multe ori că vine să mă ia, dar nu am lăsat-o niciodată.

Ce anume compensa asta?

Ana Maria Baicu: Faptul că eram în top, cât am fost în lot. Și am fost acolo: Larisa Iordache, Diana Bulimar, eu și tot așa.

Apoi au început accidentările, cam în perioada în care urma să trec la lotul de senioare și nu am mai putut să mai țin pasul. Aveam nevoie de o săptămână, două de recuperare, ceea ce mă retrăgea de la antrenamente.

Mi s-a întâmplat odată să fac o infecție grozavă. Am luat ceva de la o colegă de cameră care avea un furuncul. Am fost la un concurs, mi s-a umflat mâna instantaneu și a trebuit să stau pe bară.

Ce se schimbă la organism după ce te retragi două săptămâni?

Ana Maria Baicu: Ne antrenam câte 7 ore zilnic. Deci ani la rând, corpul nostru nu știa nimic altceva, nu avea timp să se dezvolte, nu avea timp să asimileze nici grăsime. Tot ce mâncam devenea energie pentru lucru, din acest motiv și rămânem așa micuțe.

Într-un astfel de ritm, orice oprire e șocantă.

Care este cel mai mare coșmar al unei gimnaste în formare?

Ana Maria Baicu: Fiecare are câte ceva, dar mie mi-era frică de un accident.

Mi-am rupt mâna, dar puteam să cad în cap și să rămân paralizată. Atunci nu știam nimic despre niciun risc. Făceam ușor-ușor câte un element, până învățam.

Am avut o colegă care și-a rupt, în timpul concursului, ambii genunchi, fiindcă avea o hiper-extensie. Am avut o altă colegă care se născuse cu meniscurile foarte slabe, motiv pentru care din când în când îi fugeau picioarele.

Eu am avut fractură de metatarsian, cel mai lung os al tălpii, am avut mâna și piciorul infectate, am avut inflamație de periost la ambele gambe, cu alte cuvinte o ruptură de mușchi de pe os. Apoi am avut fractură la mână.

Până nu mi-am rupt mâna și nu m-am convins singură că nu mai pot face performanță nu am cedat.

Cum s-a întâmplat fractura?

Ana Maria Baicu: Eram la un antrenament, înaintea unui concurs foarte important, Europenele de Juniori, cred că era, cumva printre primele competiții super-importante din viețile noastre, deci fiecare trăgea de sine cum putea. Știam că sunt în echipă, deci nu aș fi conceput să rămân pe urmă, chiar de mi-ar fi fost rău, chiar dacă se întâmpla ceva.

A fost o clipă, repet, un moment, de lipsă de concentrare, la paralele, din stând pe mâini de pe bara de sus îmi dădeam drumul pe bara de jos, tot în mâini. Nu am prins bara și asta a fost.

De acolo a început coșmarul: operație, tijă, șuruburi, recuperare, consultații, scenarii, supoziții, cheltuieli.

M-am operat o dată, am dat tijele jos, după 3 luni, a început recuperarea, după care am constatat că nu puteam închide pumnul, fiindcă în timpul refacerii un tendon s-a prins în os. Am avut a doua operație și din nou recuperare.

Cine ți-e sprijin în tot drumul ăsta?

Ana Maria Baicu: Părinții. Antrenorii aveau de ținut un lot întreg sub control.

De plătit, cine plătește așa ceva?

Ana Maria Baicu: O parte părinții, o altă parte federația.

Cum ai trăit tu toate aceste episoade grele?

Ana Maria Baicu: Mai grele au fost cele din viața reală. Să dau un examen real era ceva ce nu știam cum se face.

Una este să mergi la școală zi de zi, să înveți, eventual să mai ai și un meditator, și să te duci cu încredere la examen. Alta este să îți organizezi toată viața în funcție de antrenamente și concursuri și să nu știi cum este să înveți, de pildă.

Când m-am înscris la școală, într-o clasă din Liceul Sportiv, la jumătatea clasei a IX-a, profesoara a întrebat cine sunt.

Eram atât de mică, față de restul copiilor din clasă, încât a crezut că sunt sora vreunuia dintre ele. Într-un an de zile m-am înălțat 7-8 centimetri.

Cum ai decis să nu te mai întorci în gimnastică?

Ana Maria Baicu: Eram deja în București, eram elevă în clasa a IX-a, la Liceul Sportiv de aici, mergeam la Dinamo și mă antrenam dar mi-am dat seama că nu mai pot face anumite elemente așa cum le făceam înainte. Antrenoarea mi-a propus să merg la Lotul Germaniei, dar am refuzat. Ar fi fost foarte complicat pentru ai mei.

Am acceptat că s-a terminat și că voi găsi altă soluție pentru mine.

Cum a fost Liceul Sportiv? La o primă vedere, ai zice că nu foarte complicat, câtă vreme toți sunt sportivi, ca și tine.

Ana Maria Baicu: Nu e chiar așa. Majoritatea colegilor erau băieți și se pregăteau pentru fotbal. Or, cariera fotbaliștilor începe la 18 ani.

Eu eram deja la apusul carierei. În gimnastică, chiar și la băieți lucrurile stau altfel. Gimnaștii nu se duc la Jocurile Olimpice la 15 ani, ci la 18 pentru că atunci sunt ei în deplină dezvoltare.

Practic eu intrasem în liceu cu altă psihologie. Dar și cu determinarea de a reuși. De data asta știam că trebuie să învăț și să iau Bacalaureatul. Și doar atât gândeam: „trebuie să învăț. Trebuie să învăț!”

Îmi plăcea geografia și o învățam bine. Dar la română, de pildă, aveam mari lipsuri. Nu am trecut niciodată meticulos prin gramatică. Tot ce se făcuse în clasa a V-a sau a VI-a erau niște nebuloase pentru mine, fonetică, conjugările verbelor, arhaisme, neologisme și așa mai departe. Așa că a trebuit să recuperez tot pentru că nu aș fi suportat gândul că am ieșit din gimnastică și sunt un eșec.

Ce orgolioasă ești!

Ana Maria Baicu: Da. Dar mi-a făcut bine acest orgoliu, fiindcă alții acceptă că nu sunt buni și abandonează. Eu nu aș fi conceput așa ceva.

Asta a fost cea mai mare temere a mea: să nu pot să fac ce vreau în viață.

Cât de complicat a fost la facultate?

Ana Maria Baicu: Am învățat anatomie, sport știam, română învățasem din perioada Bacalaureatului, deci nu a fost deloc complicat.

Puteai deschide această școală despre care vorbeam la început fără să ai facultate.

Ana Maria Baicu: Eu aș fi știut acest detaliu și mi s-ar fi părut o impostură. Nu aș fi putut să mă prezint în fața oamenilor așa.

Un Rege trebuie să știe să fie Prinț întâi, știi? Mă uit în jurul meu, văd oameni așa cum zici tu, care organizează astfel de evenimente și au copii înscriși, fără ca ei să cunoască vreun pic de anatomie, sport, limbaj, tehnici, nu au făcut o zi de antrenamente serioase în viața lor.

Cum te recompensează și te împlinește această școală de gimnastică?

Ana Maria Baicu: Prin bucuria celor care vin la mine, atunci când primesc ceva greu de obținut.

La ce a folosit tot acest efort din copilărie? Și-a găsit el sensul?

Ana Maria Baicu: Cu siguranță. Tot efortul, suferința, cum vrei să-i spui, m-au făcut să nu mă mai mire absolut nimic, să nu mă sperie nimic. (râde)