Povestea unui compozitor îndrăgostit, Sebastian Androne-Nakanishi, cel mai premiat compozitor contemporan de muzică clasică de la noi

La 5 ani lua primele lecții de pian, la 11 ani compunea mici bucăți muzicale iar la 15, când a descoperit adevărata compoziție de muzică, a muncit până a ajuns la urgență de epuizare. La 24 de ani a câștigat Concursul George Enescu, iar la 27 a primit premiul cel mare la Zurich Film Festival, din 304 candidați din toată lumea.

Sebastian are 28 de ani și este compozitor de muzică clasică și profesor. A adus drujba electrică între instrumentele orchestrei simfonice și s-a remarcat drept un artist cu o muzică grea dar nonconformistă.

Iar dacă rămânem în zona incredibilului, Sebastian trăiește o poveste de dragoste cinematică, alături de Bianca, iubirea lui din liceu, pe care părea că o pierduse pentru totdeauna la sfârșitul clasei a XII-a. Muzica însă i-a regăsit.

Cine e Bianca?

Bianca mi se pare că este cea mai frumoasă femeie din lume. Când am văzut-o în liceu a fost o chestie electrică între noi. Ea făcea pian, eu clarinet și ne întâlneam la repetițiile colegelor ei care erau în orchestră, ca și mine. Atunci eu, care eram timid, da?, am luat o decizie absolut fabuloasă. I-am zis: „hei, vrei să vorbim despre muzică?” Altă idee nu mi-a venit. Iar ea, biata de ea, a crezut că voiam să vorbim despre muzică. Am devenit prieteni, dar mai mult online. Iar când am terminat clasa a XII-a ea a plecat la Târgu-Mureș, în vreme ce eu eram la București, la facultate. Lucrurile păreau clare, câtă vreme mergeam în două orașe la 400 de km unul de altul, relația nu mai putea continua. Ea a mers la medicină, la stomatologie iar eu am continuat cu muzica.

Pentru mine a fost una dintre cele mai dure și proaste decizii pe care le-am luat fiindcă am suferit după ea ani de zile, timp în care am încercat să o recuceresc.

Sigur că între timp și-a refăcut viața, mi-am refăcut-o și eu, iar lucrurile păreau iarăși clare. Doar că 2016 eu m-am despărțit de logodnica mea de atunci. Coincidență sau nu, și Bianca s-a despărțit. Nu știu cum le-a aranjat Dumnezeu, dar, în ciuda faptului că nu mai ținusem deloc legătura unul cu altul, am invitat-o pe prietena ei la Tectonum, la concertul din Festivalul George Enescu. Au venit amândouă, iar Bianca era fără logodnica, așa cum nu mă așteptam eu. Mai mult, o vreme am rămas indiferenți unul altuia, dar, la un moment dat, a reapărut scânteia aceea, dar amplificată.

Când am realizat că Universul pare să comploteze pentru noi, am trecut la fapte. Am mers la Paris, ea era cu mine, iar acolo, pe un Bateaux Mouche, i-am cerut mâna. Tata s-a ocupat să ne rezerve un loc foarte frumos, iar eu, de emoție, m-am așezat într-un genunchi, i-am dat inelul, dar am uitat să îl desfac. Așa încât Bianca a văzut doar o cutie și nu înțelegea ce se întâmpla. Până la urmă am reparat situația și a zis da.

Bianca este jumătate japoneză, de ce nu a plecat acolo cu părinții?

Tatăl Biancăi s-a mutat în România pentru că s-a îndrăgostit, s-a căsătorit și a apărut fetița. Au locuit cu toții aici multă vreme, iar de curând au decis să se mute în Japonia. Sigur că a apărut ideea ca Bianca să meargă la facultate acolo, dar se vede treaba că universul avea alte planuri pentru ea aici.

Cum este să faci o ședință foto în vârf de munte?

Nouă ne place muntele la nebunie. Ne-am muta acolo dacă am putea. Și știam că vrem o ședință foto pe munte. Așa că, exact cu o zi înainte de a pleca în luna de miere, am urcat spre Padina, spre Peștera Ialomicioarei. Mărturisesc, am avut ceva de mers. Bianca avea pantofi sport pe sub rochia de mireasă și cred că i-a fost mai ușor, dar eu, în pantofi de stradă, alunecam foarte tare. A fost o experiență intensă și în mare fugă.

Să vorbim puțin despre meseria ta: compozitor de muzică clasică. Impresia generală este că oamenii nu mai scriu muzică clasică, iar cei care au făcut-o sunt istorie deja. Cum este să fii în rândul lor?

Eu am intrat la Liceul de Muzică în clasa a V-a și treceam pe lângă portretele compozitorilor agățate pe pereți. Pentru mine însă erau vii, fiindcă tot timpul interacționam cu muzica lor. Iar când aflu că oamenii încă mai sunt uimiți că se mai scrie muzică clasică, mă simt cumva special, mă ocup de o artă care pare că nu se mai practică în prezent.

Primul contact cu muzica a apărut la cinci ani. Cum așa?

Părinții mei au avut treabă cu muzica serioasă. Tata a făcut Liceul de Muzică la Brașov, ca și mine, clarinet și pian, cam cu aceeași profesori. Mama a fost influențată de tata și a început să cânte, mai întâi cu chitara, era sufletul petrecerilor, și apoi a ajuns cântăreață de muzică populară.

Ai mei s-au despărțit când eu aveam câteva lui, iar patru ani mai târziu tata a plecat în Franța. Eu am rămas cu mama într-un apartament din Azuga unde locuiam cu bunicii și cu mătușa.

Tata s-a specializat pe pian, ulterior pe acordeon, apoi a plecat în Franța iar acolo are mare succes cântând muzici cafe-concert, pe Bateaux Mouche. Se descurcă.

Când am ajuns la Paris, cu o bursă ERASMUS, am locuit la tata și atunci am avut ocazia naturală a unei reîntregiri simbolice a ceva ce s-a rupt când eram mic. Și am plecat de acolo cu sentimentul că am niște părinți minunați, care excelează în a fi oameni. Iar a fi om înseamnă uneori să mai și greșești.

Tata îmi cumpărase o orgă de jucărie, iar dimineața, imediat ce mă trezeam, începeam să cânt la ea. Sigur că ai mei, când au văzut asta au încercat să mă dea la muzică. La cinci ani am luat niște ore private de pian cu un profesor din Sinaia.

Iar în clasa a V-a am plecat la Liceul de Muzică, la Brașov.
Eu vin din Azuga și m-am mutat să studiez la Brașov pentru că era mult mai aproape de noi decât Ploieștiul. Acolo, profesorii mei au observat că, după ce am învățat notele, nu făceam doar exerciții, ci compuneam mici piese muzicale.

Ce s-a schimbat radical în casa V-a?

Contextul social întâi de toate. Pentru mine, din Azuga în Brașov a fost o schimbare uriașă. În clasa a V-a a stat și mama cu mine, apoi însă am rămas doar eu la gazdă. Doamna la care stăteam ajunsese să mă iubească foarte mult și îmi făcea toate poftele. Îi plăcea că eram cuminte. Uneori îmi zicea că eram mai cuminte ca fetele ei. Pentru că eu veneam de la școală direct acasă, unde studiam. Nu ieșeam la joacă, copiii erau răutăcioși cu mine, îmi spuneau că am venit de la țară, deși eu știam că Azuga nu însemna la țară, dar tot sufeream. Am vrut să renunț de nu știu câte ori, o sunam pe mama și plângeam la telefon că vreau acasă. Dar am început să am succes la clarinet, am luat premiul I la Olimpiada de Clarinet și a început să îmi placă.

Am vrut să renunț de nenumărate ori, o sunam pe mama și plângeam în telefon că vreau acasă. Dar, cu timpul am început să mă obișnuiesc și să îmi placă. Am luat premiul I la Olimpiada de clarinet, iar asta a fost extraordinar pentru mine.

Am rezistat pentru că știam sacrificiul pe care îl făceau mama și bunicii să fiu acolo. Ajutorul tatei era destul de sporadic și nu atât de consistent încât să facem față. Așa încât am simțit o presiune foarte mare: dacă ei fac aceste eforturi uriașe pentru mine, treaba mea este să învăț și să îi mulțumesc. Iar asta mi-a dat o responsabilitate foarte mare care m-a urmărit până târziu, la facultate.

Ce ți-a rămas ție de la mama?

Mama era și tată pentru mine și făcea orice să fiu fericit. Și nu sunt doar vorbe goale. La un moment dat mi-am dorit foarte mult un play-station. A făcut tot ce a putut, și-a vândut, cred, ultimul inel sau l-a amanetat, ca să-mi cumpere mie și să-mi facă plăcerea asta.

Mama m-a avut la 19 ani, deci îmi era ca un prieten apropiat. Se juca de-a v-ați ascunselea cu mine când eram mic, și m-a speriat o dată pentru că se suia în șifonier, să se ascundă.

Mama m-a încurajat întotdeauna, chiar și când credea altceva. Când i-am spus că vreau să dau la compoziție, mi-a spus, „da, cum să nu?! Dar acum am aflat că nu credea că voi intra.

Iar la liceu începi primele compoziții. Cum și ce ai făcut cu ele?

Descoperisem programul care îți dă voie să compui muzică prin calculator și să asculți tot ce scrii. Mi-am dorit foarte mult să am și eu acel calculator, dar din păcate nu s-a putut întâmpla pentru că situația noastră financiară nu a fost niciodată roz. Abia în clasa a IX-a, după patru-cinci ani, printr-un împrumut la bancă am reușit să îl cumpăr.

După ce mi-am luat calculatorul, atunci a început distracția adevărată. Și, din cauza asta spun că, de fapt, am început să compun din clasa a IX-a.

Stăteam până la 5 dimineața, nu făceam altceva decât să compun sau să mă joc în programul acela de compoziție. Dar am tot repetat experiența până am ajuns la niște dureri de cap groaznice. Și nu a mai lipsit mult până am sfârșit la spital, dus cu ambulanța, de câteva ori, pe perfuzii.

Era o sete și o poftă greu de pus în cuvinte. Practic, nu făceam altceva decât să stau pe calculator și să compun. Apoi, mă duceam la profesorii din liceu și le arătam ce compuneam iar ei, oameni cumsecade, își rupeau din timpul lor pentru un sfat, chiar dacă ei nu aveau nicio treabă cu compoziția, (profesorul de clarinet, Dionisie Axente sau profesoara de forme, doamna Petruța Măniuț). Iar doamna Măniuț are și grozavul merit să mă recomande domnului Dediu, iar în acest fel am ajuns la București.

Cum a fost adaptarea la marele oraș?

La București a fost și mai greu. Aici eram absolut singur, nu mai era gazda mea care să îmi facă mâncarea și așa a început perioada supelor la plic și a laptelui cu cereale. Și atât. Aveam maximum 50 de lei săptămânal și cu ei trebuia să mă descurc. A fost o perioadă financiară foarte dură.

Mama s-a îmbolnăvit destul de grav și avea nevoie de un tratament lunar, moment în care i-am zis că renunț la școală, că nu voiam să facă un efort și mai mare pentru cei 100 de euro lunar, cât aveam nevoie pentru chirie. Și ea a început să plângă și mi-a spus: eu pentru asta trăiesc, să te ajut pe tine să ajungi mare, să poți face ce îți place și pentru ce ești făcut. Atunci a intervenit și profesorul meu care mă întreba dacă am nevoie de bani, apoi mi-a dat și posibilități prin care să pot câștiga proprii mei bani.

Bucureștiul pentru mine, Conservatorul, a fost o școală de magie. Mulți mă văd cu ochelari rotunzi și spun că mă cred Harry Potter. Nu e așa, dar când am intrat la Conservator, așa am simțit, ca un fel de Hogwarts, se făcea magie. Brusc descoperisem locul care mă poate ajuta să scriu o muzică frumoasă, care să stea în picioare și să aibă valoare în timp. Aveam idealul capodoperei, mi-am întrebat o dată un profesor: oare o să ajung vreodată să scriu o capodoperă? Vedeam Conservatorul ca pe o insuliță total izolată de București.

Când ai simțit că ești compozitor, că ai început să scrii serios, profesionist?

Am dat licența, scria pe diplomă compozitor, dar eu tot nu mă simțeam încă stăpân pe mine. Cred că de fapt, concursurile au ajutat, și nu atât premiile câștigate, cât discuțiile cu profesorii compozitori care ți-au dat acel premiu.

Când am câștigat premiul din Marsilia, am trecut printr-o serie de workshop-uri. Trebuia să scriem pentru un cor și ni s-a cerut o schiță de 3 minute, inspirată din primul război mondial. Eu am scris o piesă, de 5 minute, pe scriitura Reginei Maria. Iar piesa mea, împreună cu încă patru au rămas în concurs și au fost interpretate de unul dintre cele mai bune ansambluri din lume.

Dar întâlnirea cu profesorii care ne-au dat feed-back-ul lor pe ceea ce scrisesem mi s-a părut cea mai folositoare. Apoi am trecut în etapa următoare, am mai scris o piesă, tot pe versuri de Regina Maria. Am mers în Marsillia, a urmat o nouă discuție cu profesorii, ei mi-au spus că am ridicat nivelul concursului prin muzica mea, a cântat același ansamblu și am aflat că am câștigat. Iar întreaga experiență este despre aceste întâlniri pline de sens cu oameni care înțeleg muzica și îți vorbesc deschis despre ce faci.

Cum a fost experiența Zurich Film Festival?

A fost impresionant să văd că din 304 oameni care au participat au fost aleși doar 5. Iar faptul că am fost selectat acolo m-a făcut extrem de fericit. Nu mă așteptam să câștig pentru că celelalte piese erau foarte bune.

Ce crezi că a convins juriul că tu ești câștigătorul?

Obiectiv vorbind, cred că a fost un argument: eu am avut cea mai complexă piesă, cea mai detaliată și cea mai pliată pe video. Noi trebuia să facem muzica pentru o animație celebră cu șoricei. Iar când am văzut filmul mi-am amintit de ceva ce îmi spusese un prieten care fusese la un concurs de jocuri video că este foarte important ca în muzică să fie cât mai multe cue-uri, evenimente vizuale pe care le marchezi sonor. Am avut peste 100 de cue-uri: când vine șoricelul, când se lasă în jos, când vine șoricelul îmbrăcat și așa mai departe.

Am muncit la ea o lună de zile și a meritat. Când m-am uitat în partitura mea finală era plină de aceste informații, spre deosebire de cele ale colegilor unde erau mult mai puține informații de acest gen.

Cum îți schimbă cariera acest premiu?

Din ce am văzut în edițiile trecute, ceilalți compozitori au prins oportunitatea să scrie pentru un film care ulterior a apărut pe imdb. Cu toate astea, mi-am dat seama imediat ce am luat premiul și am discutat cu mai mulți oameni mi-am dat seama că nu este suficient să îl câștigi. Mai trebuie relații, să te împrietenești cu cine trebuie, să te remarce un regizor, să fii sociabil și să fii acolo. Prezent. Omniprezent.

A fost și un premiu în bani la acest concurs, dar nu pentru el am participat, ci pentru expunere, care s-a realizat din plin. Am primit sute de mailuri de la compozitori mai tineri decât mine care m-au întrebat cum am făcut, apoi am cunoscut alți compozitori ca mine acolo, oameni care nu trăiesc în turnul de fildeș și cu care poți împărtăși păreri oneste.

Premiul Concursului Enescu a fost primul cel mai important premiu pe care l-ai luat. Cum a fost experiența?

Piesa cu care am câștigat concursul, Tectonul, îmi place foarte mult, și soției mele îi place, pentru că este povestea nașterii universului, iar noi suntem pasionați de astronomie.

M-am gândit cum ar suna muzica sferelor? Și am făcut. Apoi a venit gândul, cum ar fi să pun în muzică momentul big-bang-ului, iar piesa începe cu tăcerea lui Dumnezeu de dinaintea facerii lumii, și se sfârșește cu o interogare asupra efectului omului în Univers. Așa apare în piesă un instrument inedit, drujba electrică.

Concursul l-am câștigat în 2014, iar piesa s-a cântat în 2016. Dar pentru acest concurs, din cauza unor probleme prin care treceam, nu m-am concentrat cum trebuia și am dat partiturile către instrumentiști cu greșeli. Este un regret imens, nu există nicio scuză că ai probleme acasă. Tu trebuie să fii profesionist iar asta trebuie să fie învățătură de minte. Le spun și studenților mei asta.

Ce ai compus tu și pentru cine?

Am compus mult, din liceu, am o simfonie, un poem simfonic, un balet, foarte multe lucrări pentru orchestră, muzică de cameră.

Din păcate noi aflăm destul de târziu că, pe lângă elementele tehnice și strategice de compoziție, există și raportarea la public. Iar compozitorii au două atitudini radical diferite adesea: să fii sclavul publicului și să faci tot să îl satisfaci din punct de vedere hedonistic sau estetic și atitudinea de turn de fildeș, în care tu ești undeva și nu îți pasă de restul. Mie mi se par amândouă destul de toxice. Iar dacă tu ești onest cu tine însuți și dacă scrii o muzică pe care tu să vrei să o asculți și să-ți facă bine așa încât să poți să spui la un moment dat: eu sunt compozitorul meu preferat, ăsta mi se pare un ideal.

După acest moment, tot ce poți să faci este să te îmbunătățești ca individ. Există un dicton, „omul este stilul”, ceea ce înseamnă că trebuie să te ocupi doar de tine, nu de stil.