Povestea unui tânăr judecător cu tatuaje: cum îmbrățișezi schimbarea și de ce nu ar trebui să te oprești niciodată din căutare? Adrian Chiper: „Mă iubesc pe mine îndeajuns de mult încât să ştiu când greşesc şi să îmi pară rău”

Ușor nu este să scriu azi despre Adrian Chiper fără să nu-i atribui un număr mare de apelative, dar dacă ar fi să aleg trei cuvinte care să-l descrie ar fi: cunoaștere, evoluție, cărți.

Cunoaștere pentru că are o minte flămândă. Este însetat după noi și noi cunoștințe. Petrece mult timp căutând și consumând informații. Din vremea copilăriei sale își aduce aminte că își satisfăcea curiozitățile cumpărând enciclopedii la școală pe care încă le deschide și-n ziua de azi.

Evoluție deoarece a avut de mic dorința de a crește și de a se înconjura de oameni care îl conduc spre progres, spre a face transformări, spre a îmbrățișa schimbările, spre a fi deschis către nou.

Cărți pentru că soarbe fiecare cuvânt cu aceeași poftă mereu. Se poate observa cu ochiul liber că nu se definește doar prin ceea ce poartă ca vestimentație, ci prin comportament și felul în care comunică. În ciuda contrastului cu profesia pe care o practică, cea de judecător, Adrian a răsturnat preconcepțiile și percepțiile limitative. Se identifică perfect cu activitatea de magistrat pe care o întreprinde de aproape patru ani, deși haina office îmbracă o inimă caldă și bună care se apleacă asupra copiilor atunci când este în fața lor, la școală, în cadrul opționalului de educație judiciară pe care-l susține din rolul de voluntar. Să-l cunoaștem!

Adrian Chiper: „Roba în sine reprezintă încununarea cu succes a multor veri sacrificate pe altarul cunoaşterii”

Ai zâmbit azi, Adrian? Te întreb asta căci presupun că nu prea îți dai voie în timpul serviciului.

Am zâmbit, am zâmbit chiar şi la întrebarea ta acum, dar am zâmbit şi la muncă. În ciuda contrastului cu profesia pe care o practic, respectiv cea de judecător, zâmbesc destul de mult şi în timpul serviciului. Există profesii unde e interzis prin fişa postului să zâmbeşti? Eu nu cred şi nici nu îmi doresc să aflu, sincer. Ţine de modul de a fi al fiecăruia dintre noi, până la urmă. Consider că e necesar să ne reamintim constant că doar privind viaţa cu o alură de a nu ne lua prea tare în serios putem face faţă cu brio vicisitudinilor ei. Ce e viaţa fără zâmbete? Doar o înşiruire searbădă de momente seci, pe bune…

Carieră juridică. Ești, oare, unul dintre cei mai tineri judecători de la noi?

Oh, nu, sub nicio formă! Întrebarea, totuşi, e extrem de judicioasă pentru un aspect foarte important. Există o imagine eronată ce s-a creat asupra corpului magistraţilor şi de multe ori o percep şi eu la diferitele ore pe care le ţin cu elevii când mă prezint cu ceea ce profesez: „Dar judecătorii nu sunt toţi bătrâni?” Le răspund că, oricât de mult mi-ar plăcea mie să cred că sportul şi alimentaţia mă vor ţine în putere, nu, nimeni nu scapă de testul timpului. Ideea principală este că doar o minte obtuză poate să creadă că maturitatea derivă doar din acumularea anilor şi nu prin acumularea informaţiilor, a experienţelor prin care trece un om şi, mai ales, prin ceea ce a ştiut să facă din el ca urmare a acestor lucruri. De asta uneori vedem copii cu ani mai mulţi ca noi şi „bătrâni” tineri. Există judecători mai în vârstă extrem de pregătiţi, dar există la fel de bine şi judecători mai tineri.

Citește și

▶️ Voia să devină medic, dar s-a pregătit pentru a fi preot. Azi e un poet premiat și unul dintre cei mai tineri judecători din România.Cum arată lumea prin ochelarii lui Costică Ciocan

▶️ De trei ori mamă: povestea vedetei care a lăsat televiziunea pentru a avea grijă de cei trei copii ai săi și pentru a-i ajuta pe cei din mediile defavorizate. Eli Roman: „În România vorbim anual de aproximativ 80.000 de mame vulnerabile care nu își pot permite lapte formulă, dar își pot permite cel mai mare dar pe care îl pot oferi copilului lor – laptele matern”

Cât de mult îți place să te îmbraci cu „haina office” și anume robă, bavetă și insignă și de cât timp o faci?

O fac de 3 ani şi 9 luni şi chiar mă simt bine cu ceea ce profesez. Roba în sine reprezintă încununarea cu succes a multor veri sacrificate pe altarul cunoaşterii. Da, da, sună foarte metaforic şi poetic, dar nimic nu e metaforic la a învăţa la 35 de grade ziua în amiaza mare cu prosop pe umeri să nu transpiri pe cărţi, ha ha! Măcar ulterior să dăm o aură poetică studiului şi să zâmbim. Chiar îmi place ceea ce fac şi sunt în elementul meu şi nu am vreo intenţie în viitorul apropiat să schimb asta.

Dacă ar fi să te uiți în urmă la devenirea ta, ce ai putea să-mi mărturisești?

Sincer, că sunt foarte recunoscător pentru toate momentele grele ce m-au testat şi mi-au arătat că puterea adevărată există doar în interior. Ştii, atunci când te doare spatele că ai stat prea mult la birou să studiezi, că te doare capul dar nu renunţi, acele uşi închise ce deschid altele, toate aceste aspecte negative ce îţi testează limitele de anduranţă psihologică doar pentru a trece peste zona de confort. Mereu am crezut că persistenţa este cheia succesului. Şi pentru că puterea este cuvântul cheie al răspunsului, mulţumesc tuturor celor care, din puţinul lor, au simţit să-mi insufle putere. Un simplu mulţumesc pentru ei chiar nu este suficient. Şi dacă ar fi să-i enumăr, ar fi o listă infinită, aşa că sper că fiecare dintre ei simte o parte din recunoştinţa mea.

După program, ce haine așezi pe tine? În care rol mai intri?

În mare parte haine ce se potrivesc stilului meu, nu unui rol definit. Nu consider că intru într-un rol nici la muncă, nici în viaţa privată pentru că asta ar fi să am diferite laturi ale caracterului ce se pliază pe diferitele situaţii din viaţa mea. În mare parte starea de echilibru a personalităţii e imuabilă şi se manifestă ca atare: sunt serios sau glumeţ, nesuferit sau plăcut, rigid sau foarte maleabil în funcţie de situaţiile întâlnite la tot pasul, dar eu rămân mereu acelaşi om cu aceleaşi valori, defecte şi calităţi. Evident, nu o să abordăm cu aceeaşi lejeritate o întâlnire de afaceri precum o ieşire la o petrecere cu prietenii, dar asta nu pentru că intrăm în diferite roluri, ci pentru că rolul în sine suferă diferite valenţe în funcţie de context şi e şi normal să fie aşa. Atât că esenţa e mereu aceeaşi. Uite, dacă vrei, joc rolul propriului eu!

Adrian Chiper: „Ce voiam să mă fac nu coincide deloc cu ce fac acum”

Cine ești, de fapt, tu, Adrian Chiper?

Ha, ha, întrebarea chiar a picat la fix după răspunsul de mai sus! Sincer, un om extrem de simplu cu veleităţi simple şi gusturi şi mai simple. Sunt judecător, ţin cursuri de educaţie juridică în şcoli şi licee pe bază de voluntariat, mai ţin câteva conferinţe la facultăţi pe unde se mai sinchiseşte lumea să mă cheme, chestiuni de genul acesta. Mă caţăr pe munte, descopăr locuri sălbatice, călătoresc, citesc. În mare parte activităţi ce, la prima vedere, pot părea foarte complexe sau că „hei, uite, omul acesta face ceva şi e doar falsă modestie la mijloc!”. Câţi oameni, atâtea opinii… Până la urmă eu consider că fac strict ce îmi place şi sunt chestiuni la îndemâna oricui: să cunoască, să facă o schimbare, să ajute, să trăiască. Invit pe oricine să încerce.

Carieră juridică, activități de voluntariat, sport și muzică. Să înțeleg că profesia de magistrat nu-l absolvă pe om să uite de el și hobby-urile sale?

Nu e niciodată despre cât timp are fiecare, despre ce profesează, despre ce face sau ce nu face. Dacă stai să analizezi cu maximă claritate mintală şi cu sinceritate sufletească, e mereu despre prioritizare. Da, nu zice nimeni că nu se munceşte foarte mult, că nu este greu, că timpul este limitat, dar asta se poate aplica în orice profesie dar mai ales, în orice stil de viaţă avut. Poţi foarte bine să munceşti două ore pe zi şi restul să le petreci în procrastinare. Să vegetezi precum o legumă, să trăieşti obscur şi insipid. Poţi să munceşti foarte mult şi tot să îţi fac timp, cât de puţin, pentru ce te reprezintă pe tine ca om. Şi câte exemple nu sunt în aceste sens. Sunt convins că dacă fiecăruia dintre noi i s-ar adresa întrebarea „ce te reprezintă pe tine?”, nimeni nu s-ar limita să spună doar „munca”. Dar câţi fac ceva activ în zona asta?

A fost o provocare să găsești echilibrul între activitatea profesională și cea personală?

Orice reprezintă o provocare atunci când te scoate din zona de confort. Da, pot spune că a fost o provocare şi asta pentru că nu te poţi detaşa absolut tot timpul de latura profesională. Uneori te mai blochezi în gânduri, în idei ce ţin de sfera aceasta, dar cred că e nevoie doar de puţin efort şi de voinţă pentru a te redresa rapid.

Aș vrea să mă iei de mână și să mă duci în vremea copilăriei tale. Nu știu câți ani trebuie să dai în urmă, în schimb, cred că ai fragmente cu tine de când erai copil, în casa părintească. Ce-mi poți mărturisi despre acele timpuri? Cum era băiețelul Adrian?

Extrem de curios. Mi-a plăcut de mic copil să citesc şi de aici şi marea pasiune pentru cunoaştere. Ţin minte că se vindeau cărţi la şcoală, diferite enciclopedii, cărţi de cultură generală. Le savuram pe îndelete şi pe unele dintre ele le deschid şi acum. Chiar mă semnam pe ele, eram foarte mândru de asta. Îţi dai seama, semnătura de copil de clasa a 3-a… Dar uite că mi-au prins bine şi setea de cunoaştere e constant prezentă.

Unde ai copilărit și care sunt cele mai dragi amintiri din copilărie?

Oh, Doamne, dulce copilărie cu alaiul tău cu tot…

Eu am copilărit la bunicii mei din partea tatălui, undeva într-un sat izolat de munte din judeţul Bacău, denumire toponimică „Căsoasa”. Case cu şindrilă de lemn (noi îi spuneam draniţă), cu prispă înaltă, cu porţi mari de lemn, solide şi cu undiţe din băţ de alun. Cu cartofi aruncaţi în focul jarului pe munte, cu fân şi multă răcoare de izvor. Cele mai dragi amintiri din copilărie sunt din acel loc unde, la propriu, pupam pământul când ajungeam. Cea mai mare grijă a mea era ca nu cumva să mă joc în acelaşi loc două zile la rând. Tu ai mâncat turte coapte pe plită iarna tâziu? Era bine, era bine de tot.

Fiecare dintre noi, prin intermediului jocului și al imaginației, atunci când suntem mici, îmbrățișăm diverse meserii. Tu ce voiai să te faci? Coincide prezentul cu trecutul?

Ce voiam să devin nu coincide deloc cu ce profesez acum, clar. Când eram foarte mic doream să devin aviator, să mă urc în avioane şi să pilotez. Aşa îmi imaginam eu viaţa de adult. Acum mă urc în avioane ca pasager spre diferite destinaţii şi, sincer, chiar îmi place.

Adrian Chiper: „Obiectivele vin la pachet cu greutăți”

Familia ce valori ți-a insuflat?

De unitate şi tărie, sincer. Astea îmi vin primele în minte, pe astea le rostesc.

De pe partea maternă, ce ai luat? Dar cea paternă?

De pe partea maternă aş putea spune să am luat relaxarea, de pe cea paternă, tăria de caracter. Nu a zis nimeni că excelez în ele, dar excelez în a le urmări pe fiecare şi în a mi le insufla cât mai des.

Dar legat de sfaturi, valori, principii, ce ai primit în timp ce erai la facultate? De aur să le numim.

Nu îmi vine în minte ceva concret, dar analizând obiectiv toată acea perioadă, aş putea spune că e foarte important, şi asta nu doar în sfera profesională, să îţi setezi anumite obiective pe care doreşti să le atingi şi să nu cedezi deloc din a le atinge, chiar dacă uneori pare complicat sau pur şi simplu obositor. Obiectivele vin la pachet cu greutăţi, dar măcar să le dai un sens acestora, să îţi dai seama că sunt acolo doar pentru a scoate ce-i mai bun şi mai puternic din tine la suprafaţă.

Care este cel mai interesant aspect în privința meseriei tale, Adrian? Noi ne ducem imediat cu gândul la lovirea cu ciocanul😊.

În primul rând, această imagine a domnului din justiţie care dă cu ciocanul e fantezie. Nu dă nimeni cu ciocanul în justiţie şi tare mi-ar plăcea să nu o facă, săraca şi aşa nu stă prea bine. Judecătorul, cel puţin în România, nu are la îndemână un ciocănel. Aceasta este o imagine preluată din filmele americane. Aş putea spune că cel mai interesant aspect al profesiei mele este, evident, lucrul cu oamenii. Cu nevoile lor, cu problemele lor, cu tot ceea ce ţine de situaţiile acestora transpuse în plan legal. Este provocator, incitant şi captivant întrucât mereu apar situaţii total noi, la care efectiv nu te aştepţi şi care te duc cu gândul că mai ai atâtea şi atâtea de învăţat. Revenind la imaginea cu ciocanul, îi invit pe cititori într-o sală de judecată, măcar aşa am înlătura multe preconcepţii, nu doar asta minoră.

Puteai fi avocat, procuror sau judecător. Tu ai ales ultima variantă expusă de mine. Ce te-a atras?

M-a atras ideea de a face o schimbare într-o sferă în care simţeam că pot fi eu în raport cu ideile mele, cu pasiunile mele, cu ceea ce mă reprezintă pe mine. Îmi place foarte mult să lucrez cu oamenii, cu situaţiile lor, să aflu „firul poveştii”. Multă lume are impresia că judecătorii sunt fiinţe inerte, extrem de rigide şi de serioase. Îi asigur că suntem cât se poate de umani, cu defecte, principii şi valori, cu pasiuni şi nevoi ca ale tuturor celorlalţi.

Mergi și prin școli și faci educație judiciară.  Unde te găsim?

În mare parte în liceele şi şcolile din oraşele Braşov şi Zărneşti, aici activez pentru că aici locuiesc şi e mult mai facil de ajuns. Dar, evident, mi-ar plăcea să ajung să vorbesc cu elevi şi din alte oraşe şi am de gând să fac acest lucru.

De când împarți și cu elevii elemente de acest gen?

De aproximativ doi ani de zile ţin aceste cursuri ca voluntar şi stau de vorbă cu ei. La un prim calcul, cred că am ajuns cam la 9.000 de elevi diferiţi din 7 unităţi şcolare, calculând că fiecare clasă are cam 30 de elevi. Mă mândresc cu acest lucru şi ador să stau de vorbă cu ei. Îmi iau o energie fantastică din asta.

E nevoie acută de educație juridică în sistemul de învățământ? Ce părere ai?

Fără a diminua importanţa niciunei materii din curricula şcolară, chiar cred că trebuie aplicate cuvintele celebre ale cronicarului Miron Costin „Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma vremii”, dar într-un mod oarecum productiv. Cu alte cuvinte, trebuie să ne adaptăm constant vremurilor actuale, cerinţelor, să extindem puţin sfera de interes. Din punctul meu de vedere e nevoie atât de educaţie juridică în sistemul de învăţământ pe cât este nevoie de educaţie ecologică, de educaţie financiară. Lumea se schimbă şi dacă nu ţinem pasul cu ea e posibil să tragem lozul necâştigător pe viitor în materie de dezvoltare durabilă a societăţii.

Adrian Chiper: „M-am îndrăgostit de copii. Împreună putem face o infinitate”

Apetitul pentru voluntariat când ți s-a deschis?

Mereu mi-a plăcut să dau ceva la schimb, să ajut. Pentru mine acesta este sensul vieţii: să îi ajut pe alţii şi să produc o schimbare. Când eram mic participam la diferite acţiuni de ecologizare a mediului. Chiar era o satisfacţie imensă să vezi că produci o mică schimbare în bine. În mod concret ce fac acum, respectiv proiectele de educaţie juridică în şcoli şi licee, s-a dezvoltat în ultimii doi ani iar în ultimul an într-un mod intens ca o a doua latură a mea. Spre exemplu, acum câteva săptămâni am ajuns de două ori şi la o fundaţie de aici din Braşov (Bucuria Darului) şi efectiv m-am îndrăgostit de acei copii şi abia aştept să mai merg la ei.

Care a fost motivația din spate?

De a mă implica, de a face o schimbare, de a lăsa ceva înapoi. Ce este foarte interesant la a face voluntariat, de orice natură şi de orice calibru ar fi el este că nu e nevoie de niciun fel de experienţă. Da, în regulă, tipul de voluntariat pe care îl fac eu derivă din profesia mea şi practic l-am dezvoltat în acest sens, dar oricine poate face un lucru bun măcar în pătrăţica lui. De schimbări vorbim cu toţii, dar de ce nu punem mâna să facem ceva în acest scop? Puţine putem face singuri, dar împreună o infinitate.

Citește și: Cancerul a învățat-o să o ia de la zero. Până la 35 a fost chelneriță, vânzătoare, cameristă, dar nu a știut cum să își gestioneze emoțiile și situațiile limită și s-a îmbolnăvit. Cătălina Alexandra Gavril: Mi s-a spus: „vă văd și vă simt puternică!” și atunci mi-am dat seama ce va urma

Adrian, și noi, adulții, învățăm de la cei mai mici. Tu ce ți-ai extras frumos pentru suflet de la ei?

Cred că este nevoie de un interviu întreg doar pe acest topic, sincer îţi zic, ha ha. Să fiu concis şi la obiect, copiii ăştia din ziua de azi sunt un univers de curiozitate şi de dezinvoltură. Pe bune, chiar sunt fascinat de tipul de întrebări adresate, de ideile lor, de mintea lor mult mai deschisă decât a generaţiilor ce au trecut. Chiar cred că ţara are viitor dacă se încurajează libertatea lor de gândire prin diferite activităţi ce le provoacă mintea şi spiritul. Eu am învăţat să fiu umil pentru că aveam impresia că mă duc să învăţ pe cineva ceva dar, pe bune, eu am plecat cel instruit după fiecare întâlnire cu ei.

Cu ce ți-ar plăcea să te asociem cel mai mult dintre rolurile pe care le onorezi?

Cu a fi un om şi cam atât. Multă lume, puţini oameni.

Adrian Chiper: „Am jucat handbal, baschet, fotbal. Acum mă rezum la a alerga, uneori pe munte”

Știu că nu ai cochetat doar cu un sport, ci cu mai multe. Ce detalii îmi poți oferi?

Mereu am privit sportul ca pe un stil de viaţă în sine. Să fii activ şi să te menţii sănătos necesită multă disciplină şi autocontrol, dedicaţie şi rezistenţă. Să adopţi un comportament de genul te ajută nu doar în materie de sănătate fizică dar şi mentală. Cred că în mare parte sportul arată o parte din caracterul omului: cât e de ambiţios, dedicat, puternic ş.a.m.d. Cât despre mine, am alergat, jucat handbal, baschet, am înotat, am jucat fotbal, am încercat de toate. În mare parte acum mă rezum la a alerga (uneori şi pe munte), la a face sală, a înota şi a face drumeţii cât mai multe pe munte. Detaşare sau nu, sportul e parte din mine şi mereu va fi.

Se iubește Adrian?

O întrebare prea recurentă în zilele noastre, nu crezi? Ne iubim pe noi înşine? În mare parte aş spune că mă iubesc pe mine îndeajuns de mult încât să ştiu când greşesc şi să îmi pară rău când am exagerat cu unele lucruri şi am rănit oameni sau m-am rănit pe mine. Din toate învăţăm dacă suntem dispuşi să învăţăm şi ne iubim îndeajuns să ne dăm seama că între încredere în sine sănătoasă, aroganţă şi mulţumire de sine există mari diferenţe şi că mereu este preferabil să ne iubim pe noi îndeajuns de mult încât să ajungem să îi iubim pe alţii cu tot ce avem. Individualismul acesta de tip modern (eu sunt cel mai important pentru mine, eu contez cel mai mult) cred că a suferit nişte preschimbări foarte ciudate în ultima vreme uitând că, de fapt, iubirea de sine ar trebui să ne facă oameni mai buni, mai empatici, mai darnici şi mai aplecaţi spre a trăi în comunitate în linişte şi pace. Vrei să te iubeşti mai mult? Oferă altora ceva! Vrei să fii mai puternic? Ajută pe cineva! Vrei să dobândeşti respect pentru tine? Încearcă să îi respecţi pe alţii. Din punctul meu de vedere, gratitudinea este cea mai înaltă formă de respect de sine. Puţin din puţinul meu pentru alţii şi uite aşa se împlineşte viaţa.