Povești de viață și credințe cu Simona Melnic, CEO-ul MedicHub și sora mai mare a lui Dan Suciu

Simona Melnic este CEO-ul MedicHub, cea mai importantă agenție de promovare și comunicare a medicilor din România, publisher-ul „Vieții Medicale” și omul care a fost inspirat să devină medic de tatăl său, Titi Suciu, un internist competent și carismatic din Sibiu.

A copilărit într-o casă „de vis” din Sibiu, alături de părinții, fratele mai mic, actualul purtător de cuvânt al BNR, Dan Suciu, și de bunicii paterni, izolați voluntar de un sistem comunist bolnav și de cenzură.

După Revoluție, Simona a ales o carieră în management, iar acum conduce o companie profitabilă ce se ocupă de destinele celor ca tatăl ei, omul care a inspirat-o toată viața.

Ana, fiica ei, pe care o crește singură de câțiva ani, a fost provocarea cea mai importantă și este catalizatorul voinței de a fi mai bună.

Iată povestea unui om care ne inspiră!

Care era contextul tău de viață când ai devenit manager Medic Hub?

Eu m-am făcut medic acum foarte mulți ani pentru a fi ca tatăl meu, pentru care am avut foarte mare admirație. El era medic, la noi, în Ardeal, și avea un dar: punea mâna pe pacient și se pogora ceva de neînțeles, iar tu vedeai cu ochiul liber că se întâmplă ceva. Avea har tata, cred că așa se cheamă asta.

După ce vezi așa ceva, sigur că ești inspirat să faci și tu. Cu atât mai mult, să ții piept unor provocări de genul: „de ce nu dai tu la stomatologie?”. Or, mie mi se părea trivial: „cum să fac eu altceva decât face tata?”.

Ei bine, tot din cauza lui m-am și lăsat de meserie. Cred că aș fi fost un medic conștiincios, nu cred că aș fi ajuns vreunul spectaculos, dar atunci când puneam mâinile pe pacient nu se pogora nimic. (râde). M-am străduit cât am putut, dar nu am reușit.

Am terminat facultatea imediat după 1990 și am înțeles schimbarea în sensul de a vira către altă meserie. Eram medic secundar, rezidentul de astăzi, am fost ultima generație de medici secundari, aveam 28 de ani, eram în București, iar mama, medic pensionat m-a sunat și mi-a spus că strânsese bani să-mi iau și eu o pereche de pantofi noi. Lucru care mi s-a părut umilitor.

Recunosc, noi am crescut îndestulat, fără a fi bogați. Dar aveam cât ne trebuia și probabil un pic în plus. Dar în acei ani de după Revoluție am simțit ce înseamnă sărăcia, în sensul că îmi puneam întrebarea dacă îmi ajung banii să îmi iau ciorapi.

Inițial am început să fac ceva în plus și am constatat că îmi place și că mi se potrivește. Chiar că aveam talent, nu știu dacă să îi spun har. Am început niște cursuri de marketing, am văzut că mă pricep, am dat câteva răspunsuri bune și uite-așa m-am pomenit cu o carieră de 28 de ani în pharma.

Am făcut de toate, cum se spune, de la reprezentant medical la director general și am lucrat cu pasiune. Cred că toate companiile sunt bune în intențiile lor, oamenii însă creează probleme. Și cred că totul ține de compatibilitatea ta de moment cu acele tipuri de probleme.

Nu știu, obiectiv vorbind, dacă a fost mai bine sau mai rău decât a fi medic, dar cu siguranță a fost diferit.

Iar într-un context când mă aflam între job-uri, când mă gândeam să îmi clădesc propria companie de consultanță, (orice corporatist se visează consultant într-o bună zi sau invers), în management strategic și afaceri publice, adică ce făcusem eu în ultimii ani.

Exact atunci m-a rugat Wargha Enayati, care fusese colegul meu de facultate, la Cluj, să mă uit cu atenție la o companie pe care voia să o cumpere. Se numea Versa și o vindea un mare grup de presă din Cehia, care avusese ambiții expansioniste în toată Europa Centrală, la care însă renunțase. Nici nu mai contează motivul. Wargha tocmai ieșise din Regina Maria, iar această intenție de achiziție mi-a dat un pic de gândit. Mai mult, mi-a și zis, cu un ușor șantaj emoțional, „Dacă nu vrei, nu o cumpăr!”. (râde)

M-am uitat, cam sceptică la început, după care am făcut un audit operațional, erau oameni tineri, entuziaști. Am analizat procesele, rezultatele, premisele de lucru și prognozele posibile și m-am implicat. Și nu-mi pare rău, fiindcă sunt deja 4 ani interesanți, în care firma practic s-a dublat.

Am început să facem lucruri noi, interesante: o companie ce se dorește unică în felul ei, care își propune să devină un fel de Mediafax a lumii medicale. MedicHub este o firmă de comunicare pentru medici, are un număr de publicații, face telemarketing, face e-learning, iar în ultima vreme servicii digitale. Am lansat platforma MedicHub, un loc de întâlnire virtual al lumii medicale și face și servicii digitale pentru lumea medicală și am lansat conceptul de integrare a produselor, astfel încât astăzi putem crea orice produs de la strategie, la implementare, o campanie completă, coerentă pe orice tip de comunicare.

La sfârșitul anului 2017 MedicHub a achiziționat și Viața Medicală, revistă pe care eu o știu de când eram mică. În vremea aceea intra în casa părinților mei ca „Muncitorul sanitar”. Cred că tatălui meu i-ar fi plăcut să știe acum că am și eu un cuvânt de spus în această revistă, cred că l-ar fi amuzat teribil acest lucru. Așadar, sunt doi ani de când am reușit să facem un face-lift acestei reviste, iar următorul obiectiv, foarte apropiat, este să o aducem și pe ea în secolul nostru și să o trecem în digital.

Te întorc un pic la tatăl tău, omul care te-a inspirat în carieră și nu numai. Cum era?

Tata, Titi Suciu, cum îi zicea toată lumea, era un bărbat extrem de energic și de vesel, prietenos și sociabil, care fascina audiența de toate sexele cu niște ochi mari, albaștri strălucitori, știi? Nu de un albastru cerneală, ci unul radiant. Dincolo de culoare, acolo vedeai tot suflul și viața lui.

Tata iubea viața, avea bunele și relele lui, dar se străduia să ajungă pe drumul cel bun și finalmente reușea. A fost un tată senzațional, sper că a fost și un soț bun, a fost un profesionist bun, un lider comunitar și îi port o mare și dragă amintire.

Viața merge înainte și fără el, s-a dus de 8 ani de zile deja, dar a lăsat o gaură mare-mare în sufletul meu pe care văd că nimic nu o mai umple. Merg ca schweitzer-ul înainte (râde).

Mama a fost medic stomatolog, iar pentru ea, cele mai importante au fost casa și familia. Fără îndoială, ea era șefa în casă. Ne-a crescut un pic tradiționalist, pe mine și pe fratele meu, ceea ce astăzi mă înduioșează și mă surprinde. La vârsta aceasta, fără să-mi fi spus nimeni, încep să fac lucrurile așa cum le făcea ea. Ceea ce mă amuză teribil.

Fratele tău este….

Dan Suciu. Nu eu sunt sora lui, el este fratele meu! (râde) Când el era un pic mai năstrușnic, prin adolescență, era el „fratele meu”! Acum, de când este pe ecrane probabil că eu sunt „sora lui” și mult timp a circulat la noi în familie gluma că el, care a terminat Filozofie, este adevăratul intelectual al familiei. Nimic nu se compară cu capacitatea de analiză și sinteză pe care o dezvoltă filozofia.

El este cu trei ani mai mic decât mine, se vede asta, din păcate!, și trebuie să recunosc, am crescut într-o casă oarecum tradiționalistă, o casă cu grădină, în Sibiu, în care trăiam noi patru și doi bunici. Casa era mare, cu camere multe, grădină superbă și a funcționat ca un fel de cetățuie în care ai mei, în special tata, au păstrat o atmosferă distantă față de reverberațiile sistemului din acele vremuri. Ajungeau la noi selectiv, gata disecate, analizate și cu un verdict pus.

Noi am fost protejați, lucru care s-a schimbat când am ajuns studentă la Cluj și realitatea devenise izbitoare pentru mine. Interacționam cu oameni ca noi, ca într-o societate civilă paralelă sistemului bolnav.

Bunicii cum erau?

Bunicul, tatăl tatălui, fusese ceferist și era un om admirabil. Mergeam cu el la cinema și se așeza între noi, să ne citească, ne ducea la muzee, la teatru, la film, cu o sete cu care și el își făcuse cultura: îngurgita orice fițuică, gazetă, volum, cu o pasiune de a afla cum rar am mai întâlnit.

Mi-e limpede cum a decurs treaba cu tatăl tău. Dar, dincolo de medicină, ce visai să mai faci când aveai să fii mare?

Am cochetat o vreme cu ideea de a fi jurnalist fiindcă aveam o oarecare ușurință de exprimare.

Nu aveam vreun reper de jurnalist la vremea aceea, dar mă mai uitam la câte un film care venea pe casetă video și am realizat că îmi creștea pulsul, statistic vorbind, când personajul era ziarist. Însă traseul din România pentru a fi jurnalist era destul de complicat, includea și Universitatea Ștefan Gheorghiu, lucru care nu m-a pasionat. Ulterior, prin clasa a X-a, a XI-a, poate, mi-am definitivat ideea că vreau să fac medicină, să fiu ca tata, și mi-am găsit, ca orice student care se respectă, și o motivație umanistă – că fac bine oamenilor, că salvez vieți! Important scop, e adevărat.

De ce la Cluj? Bucureștiul nu era o opțiune validă?

Mama terminase la București, tata la Cluj. Evident că a câștigat tata.

Ce specializare avea el?

Boli infecțioase. Avea o gândire de internist, bună, își venera maeștrii, pe Hațegan, iar venera nu este un cuvânt întâmplător. Urmase o școală bună și se vedea bine asta în tot ce făcea, aproape că învățase ca la școală, să-ți pună diagnosticul din ușă.

Ce părere a avut el când ai renunțat la medicină?

Nu m-a descurajat deloc. Medicina românească, în anii 90 era într-o vrie mare, cred că încă este. Iar el a vorbit întotdeauna despre solidaritate de breaslă, despre competiția internă între medici, care ridică ștacheta, dar asta trebuie să fie internă, iar în exterior să fie solidară.

Pe scurt, mi-a spus că înțelege nevoia și dorința mea de a mânca o pâine mai albă.

Cum te-a schimbat Ana? Și de ce ai ales numele acesta?

Ana? Numele a fost o alegere spontană, chiar dacă am în familie rude care să mă fi putut influența să aleg numele. Interesant este că a fost unul dintre puținele lucruri asupra căruia nu am avut dezbateri contradictorii cu tatăl ei. (râde)

Ana a venit târziu, aveam 36 de ani când s-a născut, și a fost opțiunea mea de a încerca mai târziu să o am, ocupată cu alte treburi până atunci.

A fost o decizie simplă care a pornit de la gândul că un copil este o experiență redutabilă, pe care aș fi vrut să o încerc și eu.

Și s-a dovedit o experiență mai mult decât redutabilă, care îți dă viața cu susul în jos și care te transformă într-o variantă mai bună a ta.

Care este cea mai mare provocare ca mamă singură?

Cred că aceea pe care aș fi avut-o oricum: o permanentă angajare și comunicare cu ea, ca om. Când era mică o puteam influența mai puternic, acum mult mai puțin, dar, una peste alta, continuăm să ne influențăm reciproc.

Dincolo de asta, am avut o bonă care este membru al familiei și astăzi. În rest, n-aș zice că am avut obstacole pe care să nu le pot surmonta, cu o minimă disciplină, desigur.

De ce ai devenit Bahai?

Acesta chiar a fost un proces lung. Nu aș zice că am devenit, încă sunt în proces.

Nu a avut nicio legătură cu faptul că îl cunoscusem pe Wargha în studenție. Atunci aflasem că e Bahai, dar, cu excepția faptului că ei nu beau alcool, nu știam nimic despre religie. Și nici nu exista Dr. Google să-l întreb, iar curiozitatea mea pesemne nu a fost atât de mare încât să merg la Biblioteca Universității din Cluj, pentru a căuta cărți pe această temă.

După vreo zece ani de când am terminat facultatea, ne-am reîntâlnit la București. A fost o surpriză pusă la cale de fratele meu, de Dan. Și a fost foarte drăguță reîntâlnirea, care ne-a reapropiat.

Wargha m-a invitat la un cerc de lectură la un moment dat. îmi povestea despre credința Bahai, mi-a dat niște cărți, mi s-a părut interesant, dar i-am mărturisit că sunt bine unde sunt, fără a fi un practicant religios fervent, ci mai degrabă un păstrător de tradiții.

Wargha a continuat acel cerc de lectură, care s-a ținut vreo 5 ani și pe care l-a preluat mai departe Mitra, în care scrierile erau de sorginte Bahai, și mi-a stârnit admirația pentru perseverența ca în fiecare seară de luni, cinci ani de zile, să ne adune pe toți în casa lor, cu mici gustări, citeam și discutam. Am văzut cât de armonioasă este viața lor de familie, sunt niște oameni, chiar dacă nu perfecți, într-un echilibru senzațional.

Crezi că Bahai este răspunsul la asta?

Disciplina care vine de acolo. Acele întâlniri stârneau apetitul de a citi. Dincolo de asta, dacă gândești religia ca pe un sistem de învățare, de dezvoltare materială și spirituală, automat depășești acel unghi îngust al credinței habotnice.

Este interesantă această idee Bahai care spune că, prin grația divină, apar în omenire manifestări umane ale lui Dumnezeu care sunt în stare să întoarcă cu susul în jos istoria omenirii, prin crearea unei religii noi.

În continuare nu mă consider o persoană religioasă, dar uită-te un pic la valori, acelea ce țin de morala lumii. Deschide televizorul și vei vedea interlocutori care se acuză reciproc: „tu ai furat!”, „ba tu ai furat!”. Ce nu spune nimeni este că e rău a fura. Atunci mă întreb de ce, dacă într-o lume care se raportează la aceste valori de mii de ani, ce legitimează acele valori? Nu cumva voința divină? Și nimic altceva? Asta-mi place. Iar până nu am discutat aceste lucruri în cercurile lui Wargha, nu îmi dădusem seama că îl iubesc pe Iisus.