Discursuri și idei de salvat omenirea de la o puștoaică de 17 ani. Cine este Daria Antonescu, fetița ale cărei vorbe mișcă suflete de adulți

Daria Antonescu are 17 ani și este elevă la unul dintre cele mai bune colegii din Focșani (Vrancea), Colegiul Al. I. Cuza.  Săptămâna trecută, Daria a primit un premiu în competiția interjudețeană Let’s talk about you(th)  pentru cel mai bun moment de public speaking, când a vorbit despre iubire.

Daria visează să-și pună forța discursului, pe care și-a șlefuit-o ani la rând, împreună cu bunicul ei, profesor de istorie, cu mama ei, profesoară de limba engleză, ori cu diriga ei, profesoară de istorie, în slujba unei cauze bune: să salveze copiii, să lucreze la ONU, să salveze oamenii care nu sunt tratați cu demnitate, să salveze omenirea.

Momentul acela nu este departe, dar până atunci se bucură de ce are, în micul ei oraș de provincie: este majoretă, scrie pentru revista online a liceului, citește și învață fără nicio presiune de a avea cele mai bune note.

Care este importanța acestui concurs de public speaking pe care l-ai câștigat, pentru tine și pentru cei care te-au pregătit?

Daria Antonescu: Cred că este foarte important fiindcă este ceva unic pentru toți participanții, în ideea în care nu ne-am putut întâlni și a trebuit să ne înregistrăm toți pe o platformă online. De altfel, este și primul concurs pe care l-am organizat în formula asta, între liceul nostru, Colegiul Pedagogic și Colegiul B.P. Hașdeu din Buzău. Mai mult decât atât, acum ne-am auzit unii pe alții vorbind și a fost momentul în care a văzut fiecare cam ce poate celălalt.

Ce a însemnat să vă vedeți și să vă analizați unul pe celălalt?

Daria Antonescu: Cred că a însemnat să ne evaluăm. Eu i-am ascultat pe toți cei din concurs, pentru că nici nu îi cunoșteam pe toți și voiam să aflu cum gândesc, dar nici nu aveam vreo altă ocazie de a ne întâlni.

Mie îmi place să vorbesc entuziast, cu un ritm alert. Și îmi place atât de tare să vorbesc, încât se vede că-mi place și nu am nicio problemă să personalizez discursul.

Cum se face de nu v-ați văzut până acum?

Daria Antonescu: Ne-am văzut doar o dată, când am mers la Buzău. Domnul profesor de la Buzău, Dănuț Solcan, se știa deja cu doamna dirigintă, doamna Gabriela Obodariu, iar cei din Buzău aveau deja oarece experiență în acest sens. Așa încât am zis să încercăm și noi să luăm exemplu de la ei și pur și simplu să învățăm împreună.

Primul pas în această colaborare a fost să ne urcăm în tren într-o zi de sâmbătă și să mergem în Buzău. Și chiar a fost foarte fain.

Am fost 10 persoane, elevi de liceu, ca și mine, iar un lucru m-a „lovit” foarte tare atunci: în liceul meu, în Cuza, este foarte greu să aduni oameni să facă orice. Nu știu exact de ce, dar este un soi de comoditate, dezinteres față de orice nou s-ar întâmpla. Au fost apeluri la care veneau 3 persoane.

Dar am ajuns la întâlnirea noastră de la Buzău, unde ne așteptau 20 de elevi, cu 2 profesori, iar fiecare aducea covrigi de Buzău ori câte ceva de mâncare, fiindcă s-au gândit ei că s-ar putea să ne fie foame.

Toți erau foarte deschiși.

A fost foarte simpatic pentru mine să realizez că există lume faină și în afară de Liceul Cuza și în afară de Focșani, unde totul se întâmplă foarte greu, iar la o oră de mers cu trenul, lucrurile se mișcă mai ușor.

Scopul acestei competiții care este? Este un concurs de discursuri, iar voi puteți opina despre ce vă doriți voi, nu? Până la urmă ideea e ca voi să căpătați libertatea de a vorbi în public, iar discursul să fie structurat și să transmită niște idei, nu?

Daria Antonescu: Da. La început nu exista ideea de competiție, ci funcționam în echipe de trei persoane. Fiecare echipă își alegea câte o temă, iar echipa mea a avut tema iubirea. Ulterior, lucrurile s-au aranjat într-o competiție de discursuri publice, Let’s talk about you(th), am avut și un juriu de specialitate, dar și susținerea celor de la Expert Forum.

În esență despre asta a fost vorba: să vorbim și să învățăm. Este știut că, în momentul în care trebuie să înveți să ții un discurs, să te joci cu niște idei este mult, mult mai bine să înveți prin exercițiu și nu neapărat teoretic, fiindcă teoretic nu prea-ți iese. Teoria îți spune că discursul trebuie să aibă introducere, cuprins și încheiere și trebuie să fie cât se poate de bune fiecare în parte.

Bine, aceasta este și structura unei compuneri.

Daria Antonescu: Exact. Până nu te apuci tu să compui un discurs, să-l gândești, să-l vorbești nu ai cum să reușești.

Cred că acesta este și atu-ul meu: am vorbit dintotdeauna și am crescut într-o familie în care s-a vorbit mult.

Mama este profesoară de limba engleză, iar bunicul a fost profesor de istorie, Radu Ștefan. A predat la Liceul Economic, apoi a fost director acolo și ulterior inspector.

Ce ți-a rămas de la el?

Daria Antonescu: Foarte multe mi-au rămas de la el, dar cred că semăn foarte mult și cu mama. De fapt, cred că de la acești trei oameni din viața mea, bunicul, mama și doamna dirigintă, am descoperit plăcerea de a vorbi, pentru că am fost încurajată de când mă știu să fac asta.

De când mă știu nu a existat alegere în viața mea care să nu fie discutată cu bunicul, cu mama sau cu doamna dirigintă care să fie bazată pe altceva decât pe argumente logice.

Toată plăcerea și dorința mea de a folosi cuvântul bine vine de la ei.  Pentru că așa m-au crescut. Ei m-au învățat că nu luăm lucrurile pur și simplu, ci trebuie să avem o argumentare foarte bună în spate.

Bine, Daria, dar aceste cuvinte sunt ale unui adolescent de 17 ani. Când erai tu mică și tot ce voiai era să te joci cu păpușile, cum sunau aceste îndemnuri de la bunicul tău de pildă? Cum a făcut el să ajungă la sufletul tău?

Daria Antonescu: Când eram mică eram un pic „Gică contra”. Și acum îmi place foarte tare să zic nu, să fiu opozantul și la debate, și la orice. Tot ce fac e pe nu.

Ți-aș zice că bunicul nu a trebuit să facă mari eforturi să mă provoace să vorbesc, fiindcă asta vine din mine, nu simt niciodată vreo dificultate în a vorbi. Pe de altă parte, nu am niciun fel de explicație pentru modul în care bunicul mă convingea de ceva. Era pur și simplu atât de apropiat de mine, de cald și de blând iar mesajul lui era mereu acesta: orice spun este bine și poate folosi drept punct de pornire.

Prin clasa a V-a am început să vorbesc mai mult cu bunicul, fiindcă atunci am început să fac teme cu el.

La istorie?

Daria Antonescu: Nu, făceam și temele la Limba română împreună.

Era bun la limba română?

Daria Antonescu: E foarte sensibil și era bun și la Română. Eram pe comentarii amândoi. Asta e și diferența între mine și fratele meu, în sensul că el nu a putut niciodată să facă teme cu bunicul nostru fiindcă bunicul vorbea prea mult. Dar mie îmi plăcea că vorbea prea mult, fiindcă și mie îmi place să vorbesc mult. (râde)

În plus, semănăm foarte bine și în energia pe care o dăm.

Dacă e ceva ce admir foarte mult la bunicul e că atunci când vorbim despre ceva la Istorie, de pildă, rămâne cu discuția în minte, ajunge acasă, ia o carte din bibliotecă, citește din ea și mă sună să-mi spună că își amintește el că am scris greșit la compunerea cutare și, uite, a verificat, și bine ar fi să modific! (râde)

E fascinantă atâta energie. Și apreciez foarte tare la oamenii din jurul meu forța asta de a face lucrurile.

Cum era bunicul tău?

Daria Antonescu: Bunicul este blând și prezent în tot ce făceam, foarte atent la tot ce spuneam, la toate detaliile. El este susținătorul meu nr. 1. Este foarte empatic cu tot ce se întâmplă și, deși este mai în vârstă, nu este depășit de prezentul nostru.

Învață continuu, acum învață să folosească Whatsapp și-mi trimite poze, video-uri amuzante.

Bunicul știe că mănânc foarte multă ciocolată, iar pentru că acum nu mai pot ieși din casă se duce el, în ora aceea de ieșit în oraș, când își face cumpărăturile, îmi cumpără ciocolata și o duce la mama, ca să mi-o aducă acasă. Este foarte grijuliu și atent la tot ce fac.

Este mai apropiat de mine, cred, și pentru că avem pasiunile astea comune: vorbitul, istoria; îi place că merg la olimpiada de istorie, mai mult pentru el merg, fiindcă olimpiada nu este chiar pasiunea mea, dar știu că îi face plăcere să vină la mine să lucrăm la istorie și știu că nu atât pentru că lucrăm, cât pentru că în acest fel mai putem sta un pic împreună și ne putem vedea în fiecare zi.

Locuiți împreună sau mergi la el?

Daria Antonescu: El stă în Focșani, eu locuiesc lângă oraș, în Vâlcele, dar asta, iată, nu este nicio piedică pentru el să vină la mine.

De dirigă ce te-a apropiat?

Daria Antonescu: Diriginta mea este o prietenă apropiată a mamei, îmi este profesoară din clasa a V-a, dirigintă din clasa a VII-a și cred că faptul că sunt prima acolo când se dă o strigare pentru orice, sunt prezentă, a ajutat mult și a sudat relația noastră.

De facem public speaking sunt acolo! Facem debate, sunt prezentă! Facem revista online, sunt prezentă! Facem antrenament de majorete, iată-mă din nou! Orice se întâmplă în liceu, eu sunt prezentă, iar orice se întâmplă în liceu este organizat de dirigă. Deci, iată legătura! Ne întâlnim la toate și le facem împreună!

Cum te-a inspirat ea totuși?

Daria Antonescu: Sunt foarte multe lucruri care mă inspiră la ea.

Acum mi se pare fascinant cum la fiecare oră online își pune cămașa drăguță, se așază pe canapea, ne zâmbește și ne dă toată energia posibilă.

E fascinant cum se mișcă să facă orice.

Ca să înțelegi, tot ce se întâmplă în Liceul Cuza, se întâmplă prin doamna Obodariu. Se ocupă de revista online, deși ea predă istorie, nu română. Eu o ajut acolo și pur și simplu facem de toate: încurajăm oamenii să scrie, îi încurajăm să încerce, scriem articole, le corectăm, iar diriga îți dă așa o încredere că poți face orice încât nici nu te mai gândești vreo clipă să te îndoiești.

Doamna Obodariu se ocupă de majorete, deși nu e profă de sport, evident, și nici vreo sportivă din fire, dar pentru că am spus că avem nevoie de o profesoară să se ocupe de noi, ea nu a refuzat. În fiecare sâmbătă este și cu majoretele la repetiții.

Facem public speaking, în principiu cu clasa mea, și vine în fiecare sâmbătă, deși, cum ziceam, uneori ne strângem doar trei. Iar de fiecare dată aduce și ceva dulce ori un biscuit, pentru că se gândește că e devreme, sigur nu ai apucat să mănânci, dar ai nevoie de energie.

Face pregătire pentru olimpiadele la Istorie de fiecare dată, te cheamă și la ea acasă dacă ai nevoie. Face pregătire cu cei care dau Bac, cei care nu au atât de multă încredere în ei, iar profa îi ajută să o capete.

Diriga face tot ce poate fi făcut în acel liceu, iar cu acest entuziasm și energie pe care o vezi de la ea, nu ai cum să-i fii în preajmă și să nu iei din dorința asta de a face încontinuu ceva.

De ce crezi că o face?

Daria Antonescu: De drag de elevii ei. Mai ales pentru clasele unde este dirigintă, este acolo trup și suflet. Iar acesta este tipul de profesor pe care îl apreciez.

Ei sunt profesorii minunați, care predau din plăcerea de a învăța și pe altcineva ceea ce și ei știu, de a le da mai mult decât niște cunoștințe, obligatorii prin programă.

Ei au o energie și o dorință de a descoperi mai mult. Iar dacă e ceva ce îi unește pe dirigă și pe bunicul cred că această dorință este. Și bunica era profesoară, Emilia Ștefan, preda chimie și cred că la fel era.

Tu ce visezi să fii?

Daria Antonescu: Îmi doresc să fiu avocat. De fapt, îmi doresc să dau la Drept și mai departe să văd ce se întâmplă. Îmi doresc foarte multe lucruri, îmi doresc să lucrez pe Drepturile omului.

De ce? Vrei să salvezi omenirea?

Daria Antonescu: Da, atât cât se poate. Și mai ales copiii. I-aș salva pe toți, i-aș lua acasă la mine de s-ar putea. Dar nu numai pe ei. Cred că aș vrea să ajut pe oricine nu este tratat cu demnitate.

Vorbeam zilele trecute cu o fostă elevă a dirigintei mele care lucrează la ONU și stă în New York. Ne-am văzut online și am discutat și brusc mi-a surâs ideea că și o carieră la ONU, în drepturile omului, mi-ar plăcea.

Îmi doresc să reprezint pe cineva. Cuvântul meu, care deja este destul de puternic chiar de-acum, pe care îl voi întări, îl voi modela și îl voi face și mai puternic, să ajute pe cineva, să fie pus în slujba unei cauze bune.

Cum îți construiești discursurile?

Daria Antonescu: Hai să-ți spun un secret: nu-mi prea construiesc discursurile. Vorbesc liber. Discursul din această competiție a fost singurul pe care l-am scris și am făcut-o pentru că ideea de a ne filma nu era neapărat o manieră prin care să-mi pun calitățile în evidență, mai ales că sunt genul care vorbește liber.

Nu-mi scriu discursurile pentru că mă plictisesc foarte repede. Gândește-te, îl scriu, îl mai citesc de trei ori după aceea, iar a patra oară deja mă plictisesc să aud aceleași idei și mă apucă pofta să îl schimb.

De obicei încep cu o poveste personală în introducere: ”Eu vreau să vorbesc despre asta pentru că atunci când eram eu mai mică am trăit ceva și mi se pare relevant să discutăm aici!”. Cred că acesta este un alt atu al meu: abordarea personală.

Mă feresc de cuvintele mari, Iubirea, Libertatea, Dreptatea, fiindcă ele nu ajung la oameni și prefer abordarea familiară, adică un gând, o poveste, o idee la care poate și ascultătorul meu s-a gândit ieri, când nu făcea nimic.

Exista într-o vreme eticheta elevului tocilar ca opus al celui care se distrează, merge în club, hedonistul. Mai există aceste etichete și tu, în care te-ai așeza? Iar dacă nu vrei, nu punem etichete!

Daria Antonescu: Nu punem etichete și în niciun caz între tocilar și cel care se distrează, fiindcă cineva poate fi tocilar, iar sâmbăta să iasă în club.

Eu nu sunt sigur tipul tocilarului. Sunt omul care iese în club. Dar nu doar atât, ci pleacă oriunde sau face orice și abia apoi se apucă de făcut teme.

Sunt cel care de obicei se duce la un ceai întâi, dar apoi se mai duce la încă unul, fiindcă nu a văzut pe cineva, omul de două zile. (râde)

Aș zice aici că mă și avantajează profilul: eu sunt elevă la științe sociale, iar dacă e ceva ce trebuie să fac aici este să vorbesc. Și iată-mă că tot vorbesc.

Nu am niciun fel de presiune din partea părinților, din acest motiv nici nu vreau să pun vreo etichetă tocilarului fiindcă nu știu deloc ce se poate ascunde în spatele acestei etichete. Apoi este o mare problemă a sistemului care încurajează acest tip de învățare, în condițiile în care se pun niște note pe niște cunoștințe de date, nimic aplicat.

Or, aceste note nu mai au niciun fel de însemnătate, sunt foarte puține facultăți care fac admitere pe baza notelor din liceu. Iar dacă tu ai orgoliul de a avea note mari și te lovești și de un profesor al cărui stil de predat este așa, trebuie să te apuci să tocești.

Așa încât, cum eu nu am nicio presiune din partea părinților de a avea note mari, nu am orgoliul de a avea 10 pe linie, deși nu cred că este un efort foarte mare pentru a obține asta, prefer să învăț ce-mi place. Pot să învăț la istorie și să citesc mai mult, pot bate câmpii la română în toate eseurile, pot să învăț limbi străine.

Cred că liceul este momentul în care fiecare dintre noi ar trebui să înțeleagă ce îi place. Sigur că e complicat, fiindcă te poți lovi de părinți, care au niște pretenții, sau de faptul că pur și simplu nu știi ce vrei să faci și mai bine înveți la toate materiile ca să fii în siguranță. Dar nu aș putea să-i judec vreo clipă pe tocilari, fiindcă, Doamne!, cum o să fie când o să am nevoie de toate datele pe care le știu ei! (râde)