Poveștile lui Vlad Mixich despre renunțarea la chirurgie, persecuția regimului comunist și cronica nunții sale

Vlad Mixich este medic, jurnalist și scriitor, iar acum se află în SUA cu o bursă în politici de sănătate.

Povestea lui de viață a fost spusă public în puține rânduri, iar ea cuprinde detalii legate de faptul că vine dintr-o familie cu profunde traume ale persecuției unui regim totalitar, cu un bunic deportat la 35 de ani la granița cu URSS și un tată născut în lagăr, cu o carieră de chirurg la care a renunțat și cu o familie despre care refuză să vorbească prea mult din simplul motiv că nu vrea să o expună notorietății publice, cu bunele și relele sale.

Găsiți toate aceste detalii în dialogul de mai jos, în câteva minute de lectură.

Care este scopul și durata vizitei tale în SUA?

Scopul și durata vizitei. (râde) Adevărul este că, deși nu suntem conștienți de asta, de când suntem în UE, și iată că sunt mai bine de zece ani deja, românii, s-au dezobișnuit de statul la cozi la pașapoarte și la vamă sunt foarte neplăcut impresionați de faptul că ofițerul de la emigrații te privește cam cu scârbă și te întreabă exact așa: ce faci în Statele Unite? Asta este o dovadă că ne-a crescut statutul, deși nu suntem conștient de asta.

Eu sunt aici pentru aproape un an de zile cu, ceea ce se numește, Hubert H. Humphrey Fellowship, care este o formă mai specială de Fullbright, prin care ești integrat ca și profesionist aflat la jumătatea carierei într-o universitate americană, în domeniul care te interesează pe tine, unde te poți axa pe ce subiecte îți dorești. Este o ocazie fabuloasă de a învăța și practica lucruri pe care în România nu ai unde și cum să le înveți. În plus, este o ocazie să predai, ca visiting lecturer, unor studenți străini, care, implicit, află lucruri și despre România.

Eu sunt aici pe politici de sănătate, adică ce fac de ani de zile. Ce primesc este o serie de informații legate de îmbunătățirea serviciilor medicale, iar în schimb predau și îi ajut în materie de politici de farmaco-economie și ceea ce se numește „întărirea sistemelor de sănătate”.

Ce se va întâmpla după ce termini bursa?

Ca orice bursă Fullbright, are inclusă în ea înțelegerea de mă întoarce în țară și de a aplica ceea ce am văzut cât am stat în SUA. Al doilea lucru util este că simt că la un anumit nivel am legat niște relații cu profesioniști de aici, de care ulterior să poată profita țara. Ca să dau un exemplu, în urmă cu zece zile am adus aici niște oameni care lucrează în managementul spitalicesc în România și le-am organizat vizite prin mia multe spitale, întâlniri cu medici și asistente pentru o vedere cât mai fidelă a calității serviciilor medicale, iar aici nu vorbesc despre acreditate, ci chiar despre pacient, cum să-l faci să se simtă mai bine, cum să scapi de erorile medicale, cum să-l faci să aștepte cât mai puțin. Ei au fost extrem de impresionați, cum am fost și eu când am ajuns aici.

În spitalele românești se risipește foarte mult timp și implicit bani. Uite un exemplu concret din spitalul în care lucrez acum. Există aici și o clinică destul de mare de transplant, cu un flux de pacienți foarte mare. Evident că nu au suficient personal medical pentru asta. Atunci timpii de așteptare sunt destul de mari. Aici, dacă aștepți mai mult de 15 minute, când ai o programare la medic, este deja o problemă, fiindcă timpul pacientului este la fel de important ca al oricărui medic din clinică.

Și atunci au început să se întrebe dacă pot fi mai eficienți, nu să se plâng și, eventual, să mai angajeze oameni. Așa încât, au constatat un lucru foarte interesant: pierd mult timp dând rezultatele medicale la analize, cât timp asistentele medicale caută hârtiile prin spital. Ce au făcut? Cu o investiție zero au organizat analizele pe un cod de culori foarte simplu, așa încât au câștigat lunar trei zile de lucru pline, doar cu această măsură extrem de simplă.

Aceste lucruri le putem face și noi, în țară, extrem de simplu, printr-o schimbare de viziune, din a te plânge permanent în a înțelege cum putem face lucrurile mai bune.

Sunt foarte multe lucruri pe care le poți schimba în România, de jos în sus, fără să ai nevoie de parlamentari sau ministrul sănătății, ci pur și simplu dacă medicul sau asistentele se decid să mai stea o jumătate de oră peste program să înțeleagă cum pot face ceva mai bun. Și știu că există mugurii unui astfel de comportament și în România, și din partea unui grup de medici de la Colentina, și la un spital privat din București, și la Dăruiește viață.

Aș vrea să ne întoarcem la povestea ta și să povestim puțin despre cum ai decis să te fac medic!

Cred că este mult mai ușor să-ți spun cum nu am decis. (râde)

Este marele defect al unui sistem de învățământ medical de stil franțuzesc, cum este al nostru. În SUA decizi să faci medicină pe la 23-24 de ani, uneori mai târziu. În România toată lumea decide dacă face medicină sau nu la 18 ani sau mai devreme. Aici, unul dintre cei mai buni medici americani a făcut întâi o specializare în literatură și spaniolă.

În România sistemul te obligă să iei o decizie foarte importantă pentru viitorul tău și al pacienților când ești mult prea mic și știi prea puțin.

Este  meserie foarte complicată, care necesită niște aptitudini cu care te naști și pe care este imposibil să le înveți. Așa cum nu toată lumea se naște pilot de super-sonic. La noi trebuie să ai o memorie de elefant și să fii perseverent.

Ori, medicina este mult mai mul decât memorie: inteligență, capacitatea de a face conexiuni rapide inteligență emoțională, îndrăzneală. Memoria, în epoca google, înseamnă tot mai puțin.

Eu am ajuns să fac medicină din aceleași motive ca mulți alți colegi de-ai mei și apoi m-a luat valul și am ajuns să fac ce fac acum.

Mitul ăsta al vindecătorului este tentant, dar la 17 ani știi atât de puțin despre ce urmează să faci. În liceu nimic nu te pregătește pentru medicină. Mai există mitul că dacă ai fost bun la biologie în liceu ești bun la medicină. Nu există nicio legătură între asta și ce înveți în facultate și cu atât mai puțin cu practica medicală.

Dacă ești chirurg trebuie să ai un control al emoțiilor și sânge rece. Dacă ești în zona de oncologie trebuie să ai o rezistență la stres pe care, oricât le-ai antrena, îți este mult mai greu decât cei care s-au născut cu asta. În psihiatrie trebuie să ai înclinația de a-i înțelege pe oameni și de a fi un foarte bun observator.

Când am realizat că nu voi putea fi chirurg a fost într-un moment când mă aflam în gardă și am primit vreo 5-6 răniți într-un accident complicat.

Unul dintre ei avea mâna, nu brațul și antebrațul, mâna era retezată. Șeful chirurg cu care lucram s-a ambiționat și a zis că va reuși să i-o reconstruiască, în ciuda celorlalți care erau de părere că nu se mai poate face nimic. Am intrat eu în sală, împreună cu un alt coleg, și atunci am realizat că nu sunt făcut pentru asta. Îi admir foarte mult pe colegii chirurgi care fac asta, dar eu nu sunt așa. La fel cum mulți dintre ei îi admiră pe psihiatri pentru răbdarea de a săpa atât de mult.

Cum te-ai apropiat de psihoterapie?

Mi s-a părut mult mai interesant felul în care funcționăm la nivel comportamental decât fiziologic. Inima este o pompă cu patru camere. Dacă ai minte de inginer o înțelegi foarte bine, dar după câteva intervenții nu mai este atât de spectaculoasă, decât dacă faci cercetare. În vreme ce mintea omului este fascinantă de fiecare dată când încerci să o cunoști.

Și nu te sperie puțin ideea de a te  scufunda în mințile rănite sau bolnave?

Ceea ce se spune despre psihiatri, că toți sunt nebuni, e un mit. La fel cu cel despre chirurgi care se cred Dumnezeu. Dar, într-adevăr, majoritatea chirurgilor sunt foarte siguri pe ei, iar pentru oamenii din exterior par aroganți. Dar, fără această aroganță, nu și-ar putea face meseria.

La fel psihiatrii, care par un pic săriți de pe fix sau foarte meditativi, dar fără astea nu poți să-ți faci meseria.

Eu lucrez de ani de zile cu aceleași instrumente, cu oamenii din sistem, din zona decizională politic și am tendința de a vedea lucrurile mai cinic. Dar, dacă nu le-aș vedea așa, nu aș putea să-mi fac meseria. Toți avem defecte profesionale. Cine zice că nu le are este un mincinos.

Facem parte dintr-o generație în care greșeala era foarte greu de tolerat. Iar asta ne-a dus la un fel foarte special de a gestiona eșecul și de a ne lupta cu depresia. Cum faci tu?

Eu am niște „medicamente” care mă scapă de efectele eșecului. Ce se întâmplă imediat după ce ai greșit, după eșec? Îți scade foarte mult nivelul de energie de a face ceva. Atunci e important să găsești calea prin care să îți reconstruiești rezervele.

Pe mine mă ajută foarte mult muzica, să mă retrag și să fiu singur, mă ajută liniștea. Și, cu timp și răbdare, îți revii.

Mă ajută mult natura. Când o să mă întorc în București o să-mi lipsească foarte mult orașul unde sunt acum, care este practic, o așezare în pădure. Verdele este culoarea care relaxează cel mai mult. Iar în București nu avem asta și cred că este un motiv pentru care oamenii sunt atât de stresați și încrâncenați.

Cine, din familie, te-a inspirat cel mai mult? Mama sau tata?

Mama. Suntem foarte apropiați, dar îmi place că este o femeie puternică de la care am învățat ceva foarte important: cât de mult poți să te reinventezi, indiferent ce ți se întâmplă ca individ sau țării în care trăiești. Și mi se pare că a te reinventa de două-trei ori în viață este extrem de important.

Mama a ieșit la pensie, iar asta a fost începutul unui alt drum și al unui proiect foarte frumos pe care îl face deja de au de zile: o școală de bune maniere într-un sat, Vârvor, din Oltenia („Casa pentru cultură”).

Fetele dintr-un sat destul de retras din Oltenia au ocazia de a primi vizitele unor voluntari care le povestesc despre cum s-au inventat banii, care le arată picturi  renascentiste, le învață cum să danseze vals sau rock-n-roll.

Voi, ca familie, ați avut destul de mult de suferit din pricina regimului comunist. Să povestim puțin despre asta!

Bunicul meu patern, Francisc Mixich, pe care eu l-am iubit foarte mult, când era cam de vârsta mea, destul de înstărit, era, ceea ce s-ar numi azi, un țăran destul de bogat, s-a trezit într-o dimineață la poartă cu niște soldați cu mitralieră care i-au zis: „ia-ți toată familia, soția, mama, tata și, într-o oră să fii în vagonul ăsta de marfă!”.

Bunicul a făcut parte din deja celebrul val de deportări din Banat, cele câteva mii de oameni care au fost scoși din case la mijloc de noapte și apoi lăsați în câmp undeva la granița cu URSS. Iar asta le-a distrus viața.

S-au întors după 6 ani. În satul unde aveau trei case nu mai era nimic. Într-una era un sediu de partid, în alta era o cârciumă, mobila era prin alte case, prin vecini. Zece ani pe urmă bunicul nu a avut drept de muncă și nu a reușit să-și revină niciodată. În deportare a murit stră-bunica. Bunica a fost foarte marcată de această experiență, evident.

Iar bunicul din partea mamei, care avea ceva prin Hunedoara, a fost luat la fel, de comuniști, bătut și el până la pierderea cunoștinței, și i-au luat tot.

Revoluția din 1989 a fost, pentru toată familia, singurul moment în care i-am văzut pe toți bunicii plângând de fericire. Au fost niște oameni foarte liberi, care în tinerețe au călătorit foarte mult și care au avut extrem de mult de suferit din pricina regimului politic.

Această istorie este foarte importantă pentru mine.

Generația mea este cea mai norocoasă din istorie. Ce nu înțelegem noi este că ne așteptăm, o dată ce am câștigat libertatea, să se mențină de la sine. Ei bine, nu! Pentru libertate trebuie să lupți permanent. Iar pentru mine libertatea este foarte importantă. Să arăt și să spun că într-un spital este mizerie este esențial.

Înainte de 2013 nu vorbea nimeni despre infecțiile nozocomiale, toate raportările erau perfecte. Au fost două cercetătoare de la Cluj care au publicat un articol, care a trecut neobservat șu au mai existat câteva investigații de presă în care toi medicii erau citați anonim. A trebuit să se întâmple o tragedie să se poată vorbi despre asta. De astfel de lipsă de libertate mi-e frică mie.

Ce profesii aveau părinții tăi?

Mama era biolog și tata biolog și genetician.

Ce meserii faine! Și tu de ce ai făcut medicină?

M-ai mai întrebat o dată! (râde) Este o meserie foarte frumoasă medicina.

Zici tu după ce ai renunțat la ea!

Nu am renunțat. Marea majoritatea a oamenilor care lucrează în medicină sunt fie medici, fie economiști. Eu sunt medic care are studii la cea mai bună facultate de economie din Europa (London School of Economics), deci, ca de obicei, port două pălării. Viața e prea scurtă să te plictisești. (râde)

Serios vorbind, este foarte importantă în medicină trans-disciplinaritatea. Aici în SUA ai specialiștii în medicină, ingineri, economiști, statisticieni sau bio-statisticieni și psihologi. Cam astea sunt meseriile permanent prezente în spitalele din Statele Unite și din Anglia. La noi, în România, acum câțiva ani eram într-o ședință publică în Parlament și, de cealaltă parte a mesei, erau câțiva profesori foarte puternici și, la un moment dat, unul dintre ei s-a exprimat de următoarea manieră: „Ce ne trebuie nouă manager de clinică? Managerul este pus doar să numere măturile!”

La ce vârstă ai primit primul microscop cadou?

Nu am primit niciodată un microscop cadou. M-am uitat într-unul când aveam vreo 8-9 ani și am constatat că nu este foarte interesant ce văd acolo.

Cel mai tare cadou l-am primit după Revoluție și nu are nicio legătură cu medicina, erau niște mașinuțe mici, iar printre ele erau și niște ambulanțe.

Când eram mic mă jucam de-a scriitorul, iar asta mă însoțește permanent. Prima dată am scris când aveam 8 sau 9 ani. Făcusem un ziar pentru vecinii din bloc.

Povestim despre familia, despre soția ta?

A fost o singură dată când am vorbit despre soția mea, la nuntă, când prietenii au furat mireasa, iar condiția pentru a o aduce înapoi a fost să scriu cronica nunții mele.

Nu vorbesc despre familia mea pentru că mi se pare că, atâta vreme cât nu sunt om politic, am dreptul acesta de a face o delimitare foarte clară între spațiul privat și cel public. Și este o decizie care trebuie respectată.

Vorbeam despre oamenii care te-au influențat și îmi ziceai de mama ta. Cine mai merită pomenit aici?

Sunt mulți și sunt foarte norocos că am avut parte de multe astfel de întâlniri în viață. De pildă, un medic din Timișoara, Ileana Radu, un om special, de la care am învățat multe lucruri pe care nu le înveți din cărți sau de la școală. Cum e faptul că vorba dulce mult aduce. Ea mi-a devenit și nașă și este unul dintre oamenii foarte dragi mie.

Apoi ți-aș povesti despre o întâlnire meteorică dar foarte faină. Eram student la medicină, la Timișoara, și am plecat într-o călătorie la Viena. Era prima dată când eram acolo și atunci m-am și îndrăgostit de acel oraș. Acolo am găsit unul dintre cele mai vechi și frumoase muzee de medicină din Europa. Foarte vechi și foarte bine întreținut.

Am fost să îl văd. Era destul de dimineață, vreo 8 și ceva. Să ajungi la el trebuia mai întâi să traversezi o curte interioară în stil baroc, un loc foarte habsburgic și burghez. Și m-am întâlnit cu un moș care venea din sens opus și care mi-a atras atenția prin felul în care era îmbrăcat: purta papion și avea baston cu măciulie. M-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. I-am zis ce caut și mi-a spus că mă duce el. Am vorbit un pic, i-am spus că vin din România, că sunt student la medicină, moment în care s-a oferit să îmi facă un tur al muzeului. Atunci am aflat niște povești fabuloase, iar la sfârșit mi-a dat cartea de vizită, pe spatele căreia mi-a scris adresa lui de e-mail și vorbim de anul 2002. Iar când am ajuns la hostelul unde mă cazasem i-am căutat numele pe internet: Karl Holubar. Ei bine, Karl Holubar era directorul muzeului, profesor de dermatologie și Istoria Medicinei la Universitatea din Viena și fostul Președinte al Societății Internaționale de Dermatologie. O mega-personalitate care a făcut asta într-o dimineață, la Viena, pentru un student despre care nu știa nimic, din România.

Povesteai la un moment dat despre experiența părinților tăi și despre faptul că tatăl tău s-a născut deportat. Cum te-a marcat pe tine, peste generație, această poveste?

Am realizat, cu atât mai mult aici, în SUA, că noi, cei din țările Europei de est, avem amintirea recentă a unor istorii de rupere tragică, ceea ce în America sau în Europa vestică nu se întâmplă. Cele mai recente traume și amintiri ale unor astfel de rupturi sunt legate de cel de-al doilea război mondial pentru ei.

În vreme ce la noi sunt mult mai recente. Și, când ai așa ceva în familie, asta te face și mai atent și chiar îți complică viața. Pentru colegul meu de birou de aici, care locuiește de câteva generații în aceeași casă frumoasă, cu peluză, în Atlanta, astfel de întâmplări sunt povești. Întrebarea, „dacă peste doi ani de zile vine dictatura și îmi ia totul?”, pentru el nu există. În vreme ce pentru noi toți este o realitate. Eu îmi aduc aminte bine de vremurile alea. Când le povestesc aici că noi stăteam la coadă la ouă sau de Crăciun primeam cadou banane sau portocale se uită la mine ca la o ciudățenie.

Noi totuși suntem norocoși că eram copii și nu știm multe despre astea. Dar avem părinți care stăteau ore în șir în soare să strige „Ceaușescu și poporul. România, viitorul!”. Adică un lucru care azi pare de neimaginat. Dar asta s-a întâmplat și nu de multă vreme.