Premiera „Westworld” la HBO: o poveste la graniţa dintre umanitate şi Inteligenţa Artificială

Jonathan Nolan şi Lisa Joy (Nolan), producătorii „Westworld”, noul serial HBO, deschid „cutia Pandorei” şi vorbesc despre Inteligenţa Artificială, despre comportamentul uman şi despre tema „memoriei” – într-un interviu pentru care mulţumim HBO România.

„Westworld” va avea premiera la HBO pe 3 octombrie, în acelaşi timp cu premiera din Statele Unite ale Americii. Primul episod va putea fi urmărit fără abonament pe HBO GO din 4 octombrie. Noul serial HBO, al cărui prim sezon are 10 episoade, este o odisee întunecată despre începutul conştiinţei artificiale şi evoluţia păcatului care explorează o lume în care fiecare poftă umană, fie ea nobilă sau depravată, poate fi satisfăcută. Într-un parc de fantezie futurist, cunoscut ca Westworld, mai mulţi androizi „gazdă” deviază de la scenariile programatorilor săi şi au un comportament haotic.

Din distribuţia serialului fac parte Anthony Hopkins, Ed Harris, Evan Rachel Wood, James Marsden, Thandie Newton, Jeffrey Wright, Sidse Babett Knudsen, Rodrigo Santoro, Shannon Woodward, Ingrid Bolsø Berdal, Ben Barnes, Jimmi Simpson, Clifton Collins, Jr., Simon Quarterman şi Angela Sarafyan.

Anthony Hopkins joacă rolul doctorului Robert Ford, cel care conduce parcul de distracţii, iar Wood îi dă viaţă lui Dolores, o „gazdă” care treptat începe să realizeze că realitatea ei nu este chiar ceea ce pare.

Westworld va fi difuzat la HBO din 3 octombrie, în fiecare luni, de la orele 04:00 şi 20:00. Serialul va fi disponibil pe HBO GO, iar primul episod va putea fi urmărit fără abonament din 4 octombrie.

Sursa de inspiraţie pentru cea mai nouă producţie originală HBO este western-ul SF din 1973, Westworld: Lumea roboţilor care a fost regizat de Michael Crichton (Jurassic Park). Serialul a fost adaptat pentru televiziune de producătorii executivi Jonathan Nolan (Interstellar, Cavalerul negru) şi soţia acestuia, Lisa Joy (Pushing Daisies, Burn Notice). Printre ceilalţi producători executivi se numără J.J. Abrams, Bryan Burk (Lost, noile filme Star Wars şi Star Trek) şi Jerry Weintraub.

Cum aţi ajuns la această idee? Aţi fost amândoi fani ai originalului?

Jonathan Nolan: Eu am fost. Lisa nu l-a văzut, dar eu l-am văzut, copil fiind, şi am rămas îngrozit de Yul Brynner. Acum 20 de ani, JJ Abrams a stat de vorbă cu Michael Crichton despre ideea a reface filmul original. Ideea i-a rămas în minte, chiar dacă au trecut decenii de atunci. Însă, din păcate, Michael Crichton nu mai este printre noi, dar JJ s-a gândit că, poate, în loc să facem un nou film, ar fi mai bine să facem o serie. Atunci ne-a contactat.

Ideea principală pe care JJ ne-a sugerat-o, pe care noi am îmbrăţişat-o şi pe marginea căreia am construit, a fost de a întoarce filmul original pe dos. În loc de a ajunge într-un parc tematic cu un grup de băieţi într-un weekend al burlacilor, mai bine am începe din perspectiva gazdelor.

A fost greu de imaginat refacerea a ceva ce a fost conceput în anii ´70, luând în considerare cât de mult a evoluat tehnologia de atunci?

Jonathan Nolan: Încă vedem povestea ca pe un science-fiction, dar, în cei 40 de ani care au trecut, am ajuns mult mai aproape de povestea originală decât eram atunci. Ce a devenit presant în povestire nu a mai fost întrebarea ce credem noi despre inteligenţa artificială, ci mai ales ce va crede ea despre noi?

Este o presupunere cât se poate de firească faptul că în următoarele două decenii va apărea Inteligenţa Artificială, deci rămâne întrebarea cum va interacţiona cu noi, ce va crede despre părinţii ei?

Westworld combină două genuri – western şi SF – şi ambele sunt despre teama de schimbare, teama de a evolua, disconfortul care apare când lumea se schimbă, dar reprezentat în feluri diferite, nu credeţi?

Lisa Joy: Cred că atunci când priveşti westernul ca pe un gen şi SF ca pe un alt gen, sunt amândouă, în felul lor, poveşti de frontieră. Western-urile sunt despre om versus ţara fără-de-lege, neîmblânzită. În SF, peisajul este diferit, dar temele rămân aceleaşi – este omul versus graniţa necunoscută. În cazul Westworld, acea graniţă este tehnologică – crearea maşinăriilor cu inteligenţă artificială şi felul în care oamenii vor interacţiona cu ele. Aceste două feluri de poveşti de frontieră funcţionează în paralel şi se simulează una pe alta în feluri simbiotice, destul de interesante.

Cred că este un moment oportun de a explora inteligenţa artificială în ficţiune. Înainte, pentru o lungă perioadă de timp, ideea de IA a fost un concept vag şi îndepărtat. Oamenii şi naratorii au avut tendinţa de a trata această idee ca pe un coşmar apocrif al unei poveşti exagerate. Dar acum tehnologia există. Apariţia unei IA adevărate este reală – iminentă chiar.

Ca de obicei, cu cât ceva este mai aproape de a deveni realitate, cu atât mai mult eşti capabil să îl analizezi în detaliu – cu atât ai mai multe perspective. În zilele noastre avem o oportunitate incredibilă să privim aceste aspecte din perspectiva actuală, în termeni de societate şi tehnologie, şi să săpăm ceva mai adânc cu ajutorul informaţiilor noi pe care le avem.

Jonathan Nolan: Celălalt gen care se ascunde în filmul original – sunt cel puţin două genuri la suprafaţă – este thriller-ul paranoia din urma Watergate-ului din 1970, unde nu ne îngrijorează doar faptul că tehnologiile şi creaţiile noastre ne pot devora, dar şi dorinţele noastre.

Montajul filmului de la care am pornit a fost această idee a unui spaţiu – o cutie cu nisip – în care oamenii pot veni şi se pot transpune şi pot juca în cele mai întunecate fantezii ale lor. Suntem concentraţi pe oamenii care au venit în Westworld pentru a face exact ce vă închipuiţi, pe modelul Vegasului de „ceea ce se întâmplă în Vegas, rămâne în Vegas”.

Şi există acea teamă că tehnologia va grăbi ciclul karmic, în care propriile noastre dorinţe vor veni să ne lovească peste ochi; sentimentul că aceşti oameni au ajuns în centrul fanteziei lor, şi aceste fărădelegi vor fi răsplătite pe deplin.

Deci, nu ar trebui să fie consecinţe, dar voi spuneţi că nu puteţi evita existenţa unor consecinţe?

Jonathan Nolan: Nu ar trebui să fie consecinţe, nu ar trebui să fie supravegheaţi, comportamentul lor nu ar trebui înregistrat şi, desigur, noi punem la îndoială toate aceste lucruri.

Având în vedere că Vegasul există în realitate, ar trebui să ne aşteptăm cu toţii să se fisureze poleiala rafinamentului şi să ne manifestăm cele mai josnice dorinţe?

Lisa Joy: Cred că oamenii pot fi reduşi la culori primare în multe feluri şi, în funcţie de cum priveşti acele culori primare, ei pot fi frumoşi sau hidoşi. O culoare primară este violenţa. Există posibilitatea pentru ea, la niveluri diferite, în fiecare din noi. Îndrăznesc să spun că aproape fiecare din noi are un punct în care să riposteze sau să lupte pentru cineva sau ceva iubit. Acel impuls provine de la o altă culoare primară. Care este dragostea. Ceea ce este un lucru minunat.

În această serie examinăm comportamentul uman – acele impulsuri, fie ele frumoase şi transcendente sau teribile şi tragice – care sunt programate în codul nostru, în ADN-ul nostru.

Toţi membrii distribuţiei au menţionat că au primit scenariile unul câte unul – a fost acest lucru o strategie voită pentru a vă asigura că ei nu ştiu mai multe decât personajele lor?

Jonathan Nolan: Una din dificultăţile unui film este aceea de a cere actorilor să fie prezenţi şi angajaţi emoţional într-o scenă când ştiu ce se întâmplă apoi şi ştiu cum se va termina povestea. Şi motivul pentru care nu le poţi da câteva pagini din când în când este pentru că, adesea, filmezi încontinuu. Dar, dacă poţi, este minunat să fii capabil să le ceri să renunţe la unele măsuri de control. Am simţit că şi ei s-au bucurat de experienţa de a fi ţinuţi în întuneric alături de personajele lor şi să nu ştie atât de bine ce se va întâmpla în continuare. Când povestea era legată de ce s-a întâmplat în trecutul personajelor, am fost întotdeauna sinceri şi deschişi. Mai puţin pentru personajele cărora nu le este permis să îşi amintească trecutul.

Memoria este, evident, o temă puternică şi în serie. Este ceva de care sunteţi interesaţi amândoi – unde se trage linia? Ce este memoria de fapt?

Lisa Joy: Da, este un lucru interesant – ca fiinţe umane, ne spunem nouă înşine povestea despre cine suntem, dar nu suntem povestitori de încredere. Nici măcar memoria noastră nu este de încredere. Evident, nu vine nimeni în mijlocul nopţii să ne şteargă memoria aşa cum li se întâmplă gazdelor. Dar este aproape mai înşelător de atât pentru că noi ne amintim lucruri cu propria noastră interpretare. Ţesem povestea noastră cu acele fire nedemne de încredere. Într-un fel, miturile noastre personale sunt o născocire aşa cum se întâmplă şi în cazul gazdelor.

Jonathan Nolan: Pentru noi, să construim la acel nivel este întotdeauna fascinant şi amuzant, şi să ne jucăm cu felul în care oamenii îşi amintesc lucruri. Aşa se întâmplă şi când luăm în considerare posibilitatea ca acele creaturi cu conştiinţă artificială pe care le-am construit să fie uituce şi să ne imaginăm care ar fi limitele memoriei lor. Este una din temele principale ale sezonului, care demontează ideea potrivit căreia acel loc nu are consecinţe.

Sunteţi de multă vreme interesaţi de tema „memoriei”?

Jonathan Nolan: Da, primul film în care am fost implicat a fost Memento, care a fost doar despre memorie. De la acel film şi acea idee am petrecut mult timp gândindu-mă la cât de inseparabil legată este identitatea ta de propriile amintiri. Aşa cum a spus Lisa, suntem mereu în proces de creare şi re-creare a noastră, folosindu-ne de amintirile noastre, amintirile noastre imperfecte – şi gazdele învaţă să facă acelaşi lucru.

Care este relaţia voastră cu tehnologia? Am înţeles că aveţi o maşină care se conduce singură…

Jonathan Nolan: Avem această maşină de câţiva ani. Este o experienţă nouă să ai o maşină care, uneori, când te trezeşti dimineaţa te anunţă că acum poate face ceva diferit.

Wow, are micile ei „upgrade-uri” – aşa cum au şi gazdele…

Jonathan Nolan: Da. Când am cumpărat maşina, era un vehicul drăguţ şi complet normal. Avea control al navigării pentru a putea seta viteza, dar asta era tot. În timp ce făceam această serie despre roboţi care prind viaţă, maşina noastră a evoluat. Până am terminat de filmat finalul, maşina se conducea singură, la propriu. Ne-am trezit într-o dimineaţă, ne-am dus pe platoul de filmare şi când ne-am întors în maşină, a spus „Hei, acum pot să conduc.” Îmi aduc aminte acea noapte, întorcându-ne de la platou, prima dată când am dat drumul la volan… Am început să conducem şi s-a îndreptat singură spre casă.

Te obişnuieşti destul de repede să nu mai apeşi pe pedala de acceleraţie şi de frână, dar să nu mai ţin de volan a fost într-adevăr un sentiment foarte concret al viitorului.

Deci tu, ca şofer, nu faci nimic?

Jonathan Nolan: Nu faci nimic.

Lisa Joy: Îţi ţii mâinile pe volan pentru siguranţă, dar nu conduci cu adevărat – maşina face asta. Este un sentiment bizar – să ai încredere într-o maşinărie – mai ales dacă eşti pe autostradă şi mergi cu 140 de kilometri la oră. Cred că există dovezi că maşinile conduc mai bine decât oamenii – dar tot este dificil să te relaxezi şi să te bucuri de călătorie când realizezi cât de mult control ai cedat maşinii.

Jonathan Nolan: Este incredibil de lin, incredibil de sigur, dar acel sentiment de renunţare la control – este terifiant. Bineînţeles, copiii noştri nu vor avea idee despre ce vorbim. Gen, stai, cum?! Tu chiar trebuia să o ghidezi? Despre ce vorbeşti? Devine ceva mai mult ca relaţia pe care ai avea-o cu un cal. Ai putea să încerci să îl faci pe cal să sară într-o prăpastie, dar nu te-ar asculta. La fel se întâmplă şi cu maşina, doar că ceva mai bine. Chiar este extraordinar!

Lisa Joy: Şi apoi apare din nou mitul pe care noi oamenii ni-l spunem. Sunt atât de multe persoane pe care le cunosc şi care se tem să zboare cu avionul. Cred că o parte din acea frică se datorează lipsei de control asupra situaţiei. În zilele noastre multe zboruri sunt controlate de maşinării – pe pilot automat. Cred că oamenilor le place iluzia de a avea control, chiar dacă ei sunt mai supuşi greşelilor decât o maşinărie.

Este chiar foarte interesant faptul că noi credem asta, când, de fapt, este atât de evident că nu este adevărat…

Lisa Joy: Oamenii au tendinţa să vadă lumea prin lentilele lor egocentrice, să creadă că ei sunt excepţionali, să îşi atribuie o întâietate asupra experienţelor, o tragedie asupra durerilor, o dreptate asupra acţiunilor. Rareori ne creionăm ca personajele negative în poveştile noastre. Acest egocentrism ne conferă beneficii clare în termeni de supravieţuire. Dar ne poate eclipsa adevărul despre o situaţie. Aşa ne este mai dificil să fim empatici cu alţii.

Jonathan Nolan: Acesta este unul din lucrurile cu care ne jucăm în serial – felul în care noi vedem lumea, felul în care ne vedem pe noi în ea, şi acest loc, Westworld, acest parc, care amplifică acel egocentrism, acel narcisism, unde oricine poate fi eroul sau oricine poate fi personajul negativ. Lumea îţi este devotată… până când nu mai este, până când decide că nu mai vrea să ne mai fie devotată nouă.

Lisa Joy: Credinţa noastră în caracterul nostru excepţional este cel mai puţin individual sau excepţional lucru despre fiecare din noi. Este o absurditate omniprezentă.