Preot Lucian Bobârnac, misionar Franciscan, coordonator al Fundației Pacea: „ Îmi place că văd copiii fericiți, pentru că eu știu de unde vin. Acolo e iadul pe pământ.”

Lucian Bobârnac este preot misionar, călugăr cu jurământul sărăciei, care lucrează pentru Fundația Pacea, instituție care oferă educație, joc și hrană copiilor din comunitatea vulnerabilă din orașul Roman. La 15 ani, Lucian a intrat în ordinul Franciscan, a plecat din București și s-a mutat la Roman, unde funcționează Seminarul Franciscan, acolo unde a terminat studiile liceale și unde i-a încolțit gândul de a pleca în lume, ca preot misionar. De atunci, Lucian Bobârnac a ajuns în mai multe țări din lume, cu unica misiune de a se pune în slujba celorlalți. Acum, în zile de sărbătoare, este preot capelan pe un vas de croazieră care îl poartă în Caraibe, iar misiunea sa este de a oferi sprijin credincioșilor catolici, marinari, aflați de luni bune pe mare, sau turiștilor. Alteori, oferă daruri, hrană, o vorbă de mângâiere sau pur și simplu o glumă bună copiilor sau adulților care-i ies în cale, fiindcă Dumnezeu e în fiecare gest bun și darnic pe care îl face fiecare dintre noi, preot sau laic.

Ce te-a făcut să decizi să te dedici bisericii catolice?

Lucian Bobârnac: De mic copil am crescut în jurul bisericii. Provin dintr-o familie cu părinți tot catolici, obișnuit să frecventez biserica de mic, să merg la activitățile corespunzătoare vârstei. Adică la noi, la catolici, se fac activități cu copiii și cu adolescenții sau cu tinerii altele. Eu eram obișnuit să fac asta acolo, în București, la Catedrala Sf. Iosif. Cumva îmi plăcea de figura preotului sau erau niște preoți exponențiali care erau ca niște oameni de duh, care prezentau într-un mod frumos viața. Apoi am citit niște cărți cu misionari, chiar cu Sf. Francisc de Assisi, fondatorul ordinului Franciscan, care mergeau la leproși, s-au întâlnit cu bolnavii și încercau să meargă în misiune. Apoi am mai văzut niște filme cu misionari și așa s-a trezit în mine ideea asta de a merge preot misionar.

Ce înseamnă asta?

Lucian Bobârnac: Adică să mergi în America Latină, în Africa, să ai grijă de oamenii bolnavi sau de cei care nu au absolut nimic, să educi civilizația, să le vorbești despre Dumnezeu. În zilele noastre, o figură de misionar adevărat ar fi Maica Tereza de Calcutta. Am aflat de seminarul Franciscan, care e tot aici, în Roman, și am zis că vreau să vin la franciscani că eu vreau să plec misionar. Așa era gândul meu de tinerel. Aveam 15 ani. Am venit la liceu aici. Sămânța asta a încolțit și mai puternic, după contactele luate cu fel și fel de oameni.

Altfel, am avut o tinerețe normală, ca orice tânăr, mergând la festivalul de la Sighișoara de muzică rock și artă medievală, sau în București, unde nu iertam nimic. Am combinat distracția cu binefacerea. Și acum mă mai duc la câte un concert, dacă se ivește ocazia.

Am terminat seminarul și am stat aici o perioadă. După terminarea studiilor, am mai avut doi ani de stat până să fiu sfințit pentru profesiunea pe viață, voturile pe viață, după aceea diaconatul, apoi preoția. În perioada asta am stat tot aici, la Roman.

După ce am fost sfințit, am fost trimis în Anglia, Irlanda, iar în Anglia am stat cel mai mult, adică 5 ani. După aceea m-am întors în România, am stat puțin la Bacău, dar mie îmi plăcea tot aici, la Roman. Am discutat cu superiorii și m-au trimis aici. Probabil era și necesar să fiu. Și la noi în provincie, în rândul călugărilor franciscani catolici, cei mai mulți dintre noi știm italiană. Cei mai tineri învață și engleza, dar cei mai în vârstă se descurcă mai greu în engleză. Așa că a fost nevoie de mine, pentru că am pus bazele mai multor parteneriate cu unele asociații de prin țările scandinave, deci era nevoie să corespondezi, să raportezi. Așa că am acceptat.

Ce-ți oferă și ce-ți ia menirea de preot misionar?

Lucian Bobârnac: Îți dă satisfacția că faci ce îți place. Pentru mine nu e un job a fi preot. Dar dacă ai un job care e și hobby, nu-l mai simți ca pe un job. Mă simt util.

Ce-mi ia? N-am simțit încă să-mi ia ceva. Unul dintre elementele importante este ASCULTAREA – adică trebuie să asculți de superior. Dacă el te trimite în Honduras, te duci în Honduras. Sau dacă te trimite în Rusia, în Ucraina, acolo te duci, fără să poți refuza. De vreo 50 de ani însă Biserica a mai evoluat și nu mai există ”ascultarea oarbă”. Acum, dacă ai niște motive serioase pentru care nu vrei să mergi în anumite zone și îi explici superiorului, acesta acceptă, dar te trimite în altă parte.

Unde ai mers în misiune?

Lucian Bobârnac: În afară de a fi în Anglia, ca preot într-o parohie, nu am fost în multe locuri. Adevărul este că Europa are mare nevoie de preoți. Aș zice că deja importăm preoți din Africa sau din America Latină. În Germania, Italia, Franța, Anglia, sunt deja preoți din Africa, din Asia, din America Latină care lucrează cu parohiile din Europa.

Eu, în Anglia, m-am simțit foarte bine primit și oamenii mă apreciau foarte mult, deși m-am lovit în multe cazuri de zidul acesta al discriminării că suntem din România, că suntem asimilați cu rău-făcătorii, cu delicvenții, la nivel național. La nivel personal, pe mine oamenii m-au apreciat chiar dacă veneam din România și nu eram brunet, cum credeau ei că sunt românii.

Cum ți s-a părut experiența din Anglia?

Lucian Bobârnac: E o experiență, ca în fiecare loc nou, în care trebuie să ciulești mai mult urechile. Să asculți mai mult și să te impui, cel puțin la început, să asimilezi obiceiurile, tradițiile, capriciile –  că toți le avem. Cred că i-am înțeles, poate nu în totalitate, dar i-am înțeles.

De ce ai plecat de acolo?

Lucian Bobârnac:  Am fost chemat înapoi. Superiorul de atunci mi-a spus că ar avea nevoie de mine în România, iar eu voiam să mă întorc pentru că tata era bolnav. Am vrut să fiu aproape de părinți cât de mult puteam. Deci a fost o ascultare dialogată. Am zis că mă întorc pentru o perioadă și sunt conștient că nu voi sta toată viața aici, decât dacă mor. (râde)

E un loc în care ți-ai dori să ajungi?

Lucian Bobârnac: Da, deja îmi fac scenarii. Aș vrea să merg într-o țară de limbă spaniolă sau într-o țară de limbă engleză. Dacă e musai să mă întorc în Anglia, mă întorc, dar aș merge în altă parte.

Ce te mână în luptă?

Lucian Bobârnac: Vreau să descopăr lucruri noi, oameni noi, locuri noi. Mie îmi place asta la noi, la catolici, și mai ales la franciscani. Noi ne rotim și mai des decât un preot din București pe lângă care ai trecut. Avem mandat de 4 ani, ne alegem singuri superiorul, deci suntem foarte democratici. La noi nu e ca la Papă. Acolo e pe viață sau până la demisie. La noi e pe 4 ani. Azi ești superior, mâine ești supus. Nu poți să devii tiran. E o lecție de smerenie, să nu ți se urce puterea la cap.

Ți s-a întâmplat vreodată să fii într-o astfel de poziție?

Lucian Bobârnac: Când m-am întors în țară, mă aleseseră vice provincial, cum ar veni un fel de vicar al superiorului direct. Dar nu mi-a plăcut. Nu e pentru mine. Eu sunt mai revoluționar. Nu-mi place tradiția, nu mă regăseam. Ori mă lăsau să fac ce-mi place, ori mă întorceam în Anglia, unde era important ce voiam. La noi încă e multă tradiție.

Ce este Fundația Pacea și ce te leagă pe tine de această fundație?

Lucian Bobârnac: Fundația Pacea e un ONG dedicat persoanelor sărace din zona orașului Roman. La început, cei mai mulți identificați ca fiind săraci erau de etnie romă. Au rămas în continuare cei mai mulți beneficiari ai Fundației.

• 

• 

• 

• 

• 

Fundația este constituită de un frate franciscan misionar, venit în anii 90 în România, care acum trăiește în Kazahstan. Încet, încet noi, frații români, am preluat și am continuat activitatea fundației, pe care am transpus-o într-o activitatea mai clară. De exemplu, trebuie să te aliniezi normelor la zi. Acum, acest loc nu ar putea funcționa fără acreditare și licență pe servicii sociale, iar noi a trebuit să facem toate astea. Așa am conceput niște activități, niște proiecte pe termen mediu și lung, nu doar proiecte de ajutor umanitar ”îți dau o sacoșă de produse, mănânci două zile, apoi iar ți-e foame, iar bați la ușă, și încurajăm și lenea, și dezinteresul”.

Am decis să facem programe mai dedicate, cu viziune, și ne-am axat pe acțiuni de educare a copiilor, care sunt mai ușor de educat decât adolescenții, punând primele cărămizi ale vieții – educația, un mediu favorabil prin comparație cu zonele din care vin ei – aici pentru ei e raiul pe pământ. Mulți zic că muncim în zadar, că acești copii vor ajunge tot ca părinții lor. Dar noi avem exemple de copii care au frecventat școala cât de mult au putut și au luptat pentru o viață mult mai bună pentru ei și pentru copiii lor. Avem acum în grădiniță doi copii ai căror părinți au fost la noi la școală. Eu văd o evoluție în capacitatea lor de a vedea viața și de a dori ceva bun de la viață pentru ei și familiile lor.

Cine sunt beneficiarii voștri?

Lucian Bobârnac: Sunt de aici, din România, în general de etnie romă, dar nu neapărat declarați romi. Dacă aș vrea să accesez fonduri europene pentru minorități, ar trebui ca ei să meargă să se înregistreze ca romi. Ori 80% dintre ei nu sunt înregistrați ca fiind romi. Știți cum e la noi: unii nu se înregistrează de rușine, de a nu fi stigmatizați, în vreme ce alții se înregistrează fără să fie romi, ca să beneficieze de anumite avantaje: locuri speciale în școli, în facultăți, și-așa mai departe.

Unde locuiesc?

Lucian Bobârnac: Două treimi din copiii ce vin aici locuiesc în 4 foste grajduri, transformate în locuințe sociale de primăria orașului Roman, acum 20 de ani. Grajdurile erau pentru vaci pe vremea comunismului. Dintr-o capacitate de 50 de vaci pe grajd, acum există undeva la 180-200 de persoane într-un grajd, deci 900 și ceva de oameni. Dintre aceștia sunt vreo 300 și ceva de copii. Mulți nu merg deloc la școală, abandonează foarte ușor studiile, de aceea noi avem activități dedicate și îi răsfățăm așa de mult. De la an la an, văd o evoluție în faptul că părinții văd importanța școlii pentru copiii lor. La noi vin la grădiniță și la învățământul primar. Mai sunt câțiva de care avem grijă, frați cei celor ce vin aici. Le mai dăm rechizite, alimente, pe baza frecvenței la școală. Așa facem familia să îi trimită la școală.

Cadrele didactice sunt voluntare?

Lucian Bobârnac: Nu. Cele trei clase sunt arondate la o școală din oraș. Cele trei cadre didactice sunt plătite de Ministerul Educației. Restul, asistenți sociali, bucătari, șoferi și alte cadre auxiliare sunt plătiți de fundație.

Ce-ți place ție la munca asta?

Lucian Bobârnac: Îmi place că văd copiii fericiți, pentru că eu știu de unde vin. E iadul pe pământ. Când îi vezi aici bucuroși, știi că le dai mai multe raze de lumină. Sunt unii care au plecat în străinătate, mai vin vara acasă și trec pe la noi. Îi vezi că sunt bine, conduc o mașină. Sunt lucruri pe care poate nu le-ar fi putut face dacă cineva nu avea o grijă mai specială pentru ei.

Care e alternativa dacă nu vin la voi?

Lucian Bobârnac: În mod normal, ei pot merge la școlile și grădinițele din oraș, dar se lovesc de multe bariere. De unde vin ei, e greu cu apa. Copiii vin curați, dar pentru asta, părinții lor trebuie să facă de trei ori mai mult efort decât au făcut pentru mine când eram mic. Acolo îi spală la lighean, încălzesc apa la foc, aduc apa de la 100 de metri poate și mai bine. Nici măcar ca la țară nu e, că acolo ai fântână în curte.

Ce o să te convingă pe tine să pleci din Roman?

Lucian Bobârnac: Superiorul. Ascultarea. Eu sunt conștient că nu voi fi veșnic aici. Sunt la al doilea mandat acum, care se termină în 2024, când ar trebui să fiu schimbat. Că și aici este o regulă: nu poți să stai mai mult de două mandate, maximum trei, dacă sunt cazuri excepționale. Eu deja am două și jumătate.

Ți s-a întâmplat vreodată să intri într-o stare de disperare? Tu la cine te duci să-ți găsești echilibrul?

Lucian Bobârnac: Da, și eu mă spovedesc. Unii dintre noi avem ceea ce voi numiți duhovnic – noi l-am numi un preot spiritual. Unii nu au. Eu nu am, de exemplu. Mă spovedesc la cine nimeresc. Noi ne spovedim între noi. Și eu ascult spovada altor preoți, și eu mă spovedesc altui preot.

Ai crede că preoții nu se lovesc de disperare, că și-au găsit calea…

Lucian Bobârnac: Da, suntem toți niște sfinți, doar că sfinții sunt doar în calendar și toți sunt morți.

Toți avem păcate: și pe mine mă paște invidia, și răutatea… se spune că chiar și un sfânt păcătuia de cel puțin 7 ori pe zi. Avem și noi momente de descurajare sau de cumpănă, mai ales că suntem singuri deși, Slavă Domnului, noi aici nu suntem chiar singuri. Trăim în comunitate. Avem activități comune, ceea ce ne ajută mult. Noi vorbim des. Avem întâlniri lunare.

Ce-o să faci de sărbători?

Lucian Bobârnac: Mă duc preot capelan pe un vas de croazieră, voluntar, tot cu un ONG din Anglia. E un fel de ONG care are grijă de viața lucrătorilor pe mare. Una dintre activitățile lor presupune să meargă în porturi, să vadă dacă marinarii sunt tratați ok, dacă au nevoie de ceva, îi mai ajută să sune acasă. Multe vase de croaziere, vapoare au membri ai echipajului din Asia, contractați pe 8 luni. Deci aproape un an ei sunt numai pe mare sau în porturi, departe de casă. Unii sunt tratați ca sclavii. Mulți chiar. Sunt multe cazuri de marinari sau membri ai echipajului care se aruncă de pe vapor, de dor de casă, neînțelegeri, plăți mici sau cine știe ce alte nemulțumiri.

Eu merg ca preot capelan, de Crăciun și de Paște, pentru a le oferi asistență spirituală, în primul rând echipajului. Mulți sunt din India și din Filipine. O parte sunt creștini, o parte nu sunt creștini. Dar cei din partea creștină, 90% sunt catolici. Le oferim servicii religioase, sprijin, facem pe psihologii, ascultăm ca la spovedanie, facem colocvii cu încurajări. Dar le oferim servicii religioase și pasagerilor. Asigur liturghie în seara de Crăciun și pentru asta sunt plasat în zona entertainer. E clar o pastorație atipică, dar eu nu am activitatea religioasă aici, așa că în timpul vacanțelor pot să fac ce vreau: pot să stau acasă, să merg la o biserică sau în croazieră. Anul ăsta o să mă duc în Bermude, spre Caraibe.