„Putem analiza fericirea aşa cum o facem şi când vorbim despre economie, PIB sau rata şomajului”, spune scriitorul Meik Wiking, CEO al Institutului de Cercetare a Fericirii din Copenhaga

Meik Wiking este un scriitor şi cercetător danez preocupat de fericire. Este autorul bestsellerului „Mica Enciclopedie Hygge. Reţeta daneză a fericirii”, iar de curând a lansat (şi în România), un nou volum intitulat „Mica Enciclopedie Lykke. În căutarea celor mai fericiţi oameni din lume”. Wiking este, de altfel, CEO al Institutului de Cercetare a Fericirii din Copenhaga. Sună aproape ca un început de poveste. Cum se poate măsura şi cerceta fericirea? – m-am întrebat, aflând despre demersul său şi despre funcţia pe care o ocupă. Însă, citindu-i cărţile şi citind despre Meik Wiking că a demarat studii cât se poate de „aplicate” în acest domeniu (iar uneori „numără” zâmbetele oamenilor, la întâmplare, tot ca parte a unor studii), am fost curioasă să aflu mai multe despre fericire, acest ţel, pe care – să recunoaştem! – îl urmărim cu toţii, toată viaţa!

Ce voiaţi să deveniţi când eraţi mic şi cum aţi ajuns să conduceţi Institutul de Cercetare a Fericirii din Copenhaga (Happiness Research Institute)?

(râde) Ok, ca să fiu foarte sincer, când eram mic voiam să fiu Indiana Jones (râde cu poftă). Şi… de fapt, mai nou chiar sunt numit „The Indiana Jones of Smiles” (Indiana Jones al Zâmbetelor), datorită cercetărilor mele. Aşa că pot spune că m-am apropiat cât de mult s-a putut de visul meu.

Am pornit Institutul de Cercetare a Fericirii ca urmare a două lucruri: în 2012 am observat cât de multe se întâmplă în „domeniul fericirii” pe plan global – fericirea a început să fie un domeniu discutat în politică, vorbesc de Rezoluţia ONU cu privire la fericire, despre publicarea „World Happiness Report”, despre guverne care sunt preocupate de gradul de fericire al naţiei. În plus, mi s-a părut un domeniu de activitate deosebit de interesant, şi eram curios să aflu de ce Danemarca şi ţările scandinave au întotdeauna punctaj mare la acest capitol. Şi mi-am zis „cineva ar trebui să cerceteze treaba asta!”. După care mi-am zis „Poate chiar eu ar trebui să cercetez lucrurile astea!”.

Unele dintre cele mai frumoase şi importante lucruri se pot întâmpla atunci când îţi dai seama că persoana aceea care „poate că ar trebui să facă lucrul x”… eşti chiar tu!

Dar în acel moment aveam un job bun, bine plătit la un alt Think-tank şi iniţial mi s-a părut că e cam riscant să încep un think-tank care să studieze fericirea. Şi aici intervine cel de-al doilea lucru care s-a întâmplat: cu mulţi ani în urmă, în 1998, mama mea a murit la vârsta de 49 de ani, iar atunci, în 2012, un foarte bun prieten şi mentor a murit la aceeaşi vârstă. În 2012 aveam 34 de ani aşa că am început să mă gândesc: „Ok, dacă apuci să trăieşti doar 49 de ani, mai ai doar 15 ani rămaşi. Prin urmare ce ţi-ar plăcea să faci cu restul vieţii tale? Ai să continui ceea ce faci, ceea ce e ok, dar nu e neapărat un domeniu de care eşti pasionat, sau ai să te apuci de această nebunie numită Institutul de Cercetare a Fericirii?”. Am demisionat şi probabil asta a fost cea mai bună decizie pe care am luat-o în cariera mea. A fost un început greu, am început cu mine, cu o idee bună şi cu un laptop rablagit, undeva într-o curte din Copenhaga, dar acum merge foarte-foarte bine.

Cum aţi reuşit să finanţaţi această idee?

Oooh, a fost dificil şi încă mai este, pentru că în fiecare an trebuie să găsim finanţări pentru munca noastră. Dar devine din ce în ce mai uşor acum. La început am apelat la fundaţii, ministere, companii, fonduri de pensii etc., iar acum lucrăm pentru fundaţii, guverne, companii din lumea întreagă şi asta ne ajută să ne finanţăm. Desigur câştigăm şi din vânzarea cărţilor pe care le publicăm. Acum suntem 5 angajaţi ai Institutului, 10 dacă îi numărăm şi pe consilierii noştri… şi e distractiv. (râde).

Pare aproape ireal ce aţi reuşit, pentru că dacă cineva ar propune înfiinţarea unui astfel de institut în România, spre exemplu, ar fi luat drept nebun sau i s-ar zice „altă treabă n-ai?!”. Aţi întâlnit scepticism în demersurile dvs.?

Desigur. Încă mai există scepticism în această privinţă, sunt oameni care pun la îndoială capacitatea noastră de a aborda fericirea într-o manieră ştiinţifică. Dar ştiţi ce e interesant? Că nu sunt niciodată sceptici atunci când vine vorba despre studierea depresiei, a stresului sau a anxietăţii. Şi, sincer, nu primesc nici un argument convingător în ideea că ar fi mai abordabile din punct de vedere ştiinţific emoţiile negative faţă de emoţiile pozitive. Şi cred cu tărie că noi, oamenii, ca specie, suntem profund interesaţi de fericire, ne dorim mereu să fim fericiţi… şi atunci de ce să nu încercăm să ne dăm seama care ar fi condiţiile necesare pentru ca oamenii să ducă o viaţă fericită?

Ok, dar cum, mai exact, studiaţi fericirea? Şi ce faceţi, de fapt, la acest Institut? Care e job-ul dvs.?

(râde) Mi se pare corect să mă întrebaţi asta! Poate părea ceva abscons… Noi, la Institut încercăm să răspundem la trei întrebări: „cum măsurăm fericirea?”, „de ce unii oameni sunt mai fericiţi decât alţii?” şi, în al treilea rând, „cum îmbunătăţim calitatea vieţii?”.

O să vă dau două exemple. Noi lucrăm pentru o fundaţie daneză şi încercăm să ne dăm seama cum putem îmbunătăţi calitatea vieţii în rândul tinerilor. Aşa că am studiat pe un eşantion de 500 de tineri, i-am urmărit timp de doi ani pentru a vedea cum anumite schimbări în circumstanţele vieţii lor au un impact asupra anumitor dimensiuni din „starea de bine” sau de fericire. Aşadar, în cazul acestor 500 de tineri şi copii am observat care este impactul mediu asupra stării lor de bine în cazul în care – să zicem – părinţii divorţau, dacă se înscriau într-un club de fotbal, dacă erau tachinaţi la şcoală, dacă se descurcau bine la şcoală etc. Am încercat să stabilim o cauză şi un efect în ceea ce priveşte fericirea sau starea lor de bine. Într-un alt studiu, pe 1.200 de pacienţi din peste 100 de ţări, am analizat cum influenţează starea de sănătate a oamenilor starea lor de fericire. Şi, desigur, nu e o surpriză că boala influenţează negativ, însă am studiat în ce măsură un pacient cu boala respectivă din Anglia, Danemarca, SUA, Norvegia etc. este mai nefericit decât o persoană sănătoasă din respectivele ţări. Studiem impactul bolilor asupra femeilor şi bărbaţilor să vedem pe cine afectează mai mult, putem să vedem mecanica acestor boli şi care sunt şansele ca aceştia să se bucure de viaţă trăind cu această boală.

Aşadar, munca noastră este legată de dovezi, date, statistici. Încercăm să „descompunem” fericirea în mai multe „dimensiuni”, şi apoi, urmărind oamenii de-a lungul vremii, să vedem cum fericirea lor se schimbă sub acţiunea unor circumstanţe de viaţă.

Şi, pentru că tot vorbim despre aceste „dimensiuni” ale fericirii, din ce e compusă, de fapt, fericirea?

Asta e o temă încă în discuţie… (râde) şi e o temă de discuţie de 2.000 de ani, nu-i aşa? Pe de o parte a discuţiei îl avem pe Aristotel, care credea că „o viaţă bună este o viaţă trăită cu sens”. Deci ne trebuia un scop, un ţel ca să fim fericiţi. De cealaltă parte se află teoria lui Epicur, care credea că fericirea rezultă din plăcere şi că ar trebui să maximizăm plăcerea minimizând durerea. Aceste două teorii se intersectează într-un anumit punct şi este o luptă constantă între scop şi plăcere. E ca atunci când ne trezim dimineaţa şi oscilăm între a ne apuca de treabă (pentru a ne atinge ţelul promis şi pentru a trăi o viaţă plină de sens) şi a mai lenevi un pic (bucurându-ne de un mic dejun copios cu dulceaţă şi pâine prăjită). Deci, noi privim fericirea sub diversele ei aspecte şi componente şi de asemenea încercăm să măsurăm ceea ce numim „life satisfaction”, ca atunci când faci un pas înapoi şi îţi evaluezi viaţa: îţi imaginezi cea mai bună variantă a vieţi tale şi cea mai rea variantă şi îţi dai seama unde te situezi în acel moment. Toate aceste trei dimensiuni (scopul, pasiunea, satisfacţia) sunt legate între ele. Dacă trăieşti fiecare zi cu plăcere putem spune că ai o viaţă plină de satisfacţie.

După ce am stabilit aceste dimensiuni putem observa cum anumiţi factori le influenţează. Spre exemplu banii, îţi vor afecta satisfacţia, dar nu pot afecta idealul tău, scopul tău în viaţă. Banii nu pot afecta prea tare emoţiile pozitive, dar pot avea un impact asupra emoţiilor negative – dacă îi ai, nu te mai stresezi, nu îţi mai faci atâtea griji.

Sau atunci când ai copii – aceştia în mod clar îţi dau un scop în viaţă, dar la capitolul plăcere mai rămâne de discutat… rezultatele pot fi şi pozitive şi negative. Relaţiile sunt un factor care are un impact pozitiv asupra tuturor celor trei aspecte: cu cât suntem mai fericiţi în relaţiile noastre, cu atât scopul, ţelul în viaţă sunt mai pline de sens, cu cât suntem mai satisfăcuţi de viaţa pe care o ducem, cu atât mai mult vom experimenta în fiecare zi emoţii pozitive.

Deci, da, descompunem fericirea şi privim fiecare componentă în parte. Şi îmi place să spun că o privim şi o studiem aşa cum am vorbi despre economia daneză sau românească spre exemplu, despre PIB, inflaţie, rata şomajului şi multe alte aspecte din viaţa noastră… Şi cred că aşa câştigăm un limbaj cu ajutorul căruia să putem vorbi despre fericire mai bine.

Şi totuşi, „ce e fericirea?” era această întrebare care ne chinuia la orele de filozofie… Iar acum e ciudat să o privim din punct de vedere statistic, nu?

Nu e vorba doar despre statistici, e vorba despre moduri de a privi fericirea. Cred că atunci când vorbim despre fericire ar trebui să fim conştienţi că e un concept foarte vast, care poate fi explicat în diferite moduri. Pentru tine fericirea poate însemna ceva, eu s-ar putea să am o percepţie uşor diferită asupra acestei idei, la fel cum tu s-ar putea să ai o altă definiţie pentru ideea de singurătate, pe când eu mă pot simţi altceva. Tu poate defineşti singurătatea ca sentimentul pe care îl ai când eşti singură acasă şi vrei să fii cu cineva, iar eu pot să mă simt singur chiar şi când sunt înconjurat de oameni cu care nu relaţionez foarte bine. Singurătatea este un alt termen vast pe care îl putem înţelege diferit. Dar dacă aplicăm metodele de studiere de care vorbeam mai sus şi încercăm să fim mai precişi în definirea lor şi încercăm să avem un limbaj cât mai complex atunci când vorbim despre fericire, stare de bine sau calitatea vieţii, cred că e un punct bun de pornire întru a înţelege mai multe despre aceste aspecte ale vieţii.  

Am văzut că la Institutul pe care îl conduceţi lucrează sau colaborează o serie de scriitori şi oameni de ştiinţă. E în creştere comunitatea de cercetători care studiază fericirea?

Da, categoric. Lucrăm nu doar cu scriitori, ci şi cu economişti, filosofi, antropologi, psihologi care vin din mai multe ţări. Şi da, se simte un interes din ce în ce mai mare din punct de vedere academic pentru acest domeniu. E un trend în creştere şi se poate observa dând un simplu search pe google. Iar acum noţiuni ca acestea pe care le studiem au început să pătrundă în alte arii precum economia, politica, designul urban etc. Anul trecut, Universitatea Howard din State a deschis un centru de cercetare pentru sănătate şi fericire. Cel mai popular curs al lor este despre fericire. În plus, primim foarte multe semne de la oameni care vor să studieze sau să cerceteze acest domeniu de care ne ocupăm.

Am văzut că sunt unele ţări care au deja un Minister al Fericirii (ceea ce e uimitor) şi ştiu că faceţi consultanţă pentru oraşe pentru a găsi soluţii ca locuitorii lor să fie fericiţi. Ce poate să facă administraţia pentru ca oamenii să fie fericiţi?

Depinde despre ce oraş vorbim!

Să luăm, spre exemplu, Bucureştiul. Sunteţi aici de câteva zile…

Am stat foarte puţin ca să pot face o analiză completă, dar din ce am văzut, sunteţi în situaţia „clasică” în care oraşul e făcut pentru maşini, nu pentru oameni. Dar vorbeam acelaşi lucru şi despre Kuala Lumpur, unde e şi mai rău, oamenii aproape că nu au trotuare şi sunt „forţaţi” să aibă maşini. Practic, situaţia în Malaezia transmite cumva oamenilor că dacă nu au o maşină sunt cumva „cetăţeni de mâna a doua”. Iar aceasta este una dintre greşelile pe care multe dintre oraşe le fac. Ceea ce îmi place, de exemplu, la Copenhaga este faptul că nu am maşină, nu sunt obligat să am maşină pentru că nu am nevoie de ea şi îmi dă senzaţia de confort ideea că mobilitatea mea nu depinde de ideea de a avea o maşină. Cred cu tărie că dacă vom gândi oraşele pe această idee, ne vom putea bucura de o mai bună calitate a vieţii. De altfel, şi pentru cei care au o maşină e mai bine dacă, să zicem, 15% din populaţie merge cu bicicleta, pentru că nu mai există acel trafic congestionat care ne înnebuneşte pe toţi.

Dar ai dreptate, există mai multe ţări care se preocupă de fericirea oamenilor şi au ministere dedicate, aşa cum este Bhutanul, care se ocupă de asta de la începutul anilor ’70. Iar toate deciziile politice au la bază întrebarea „asta va îmbunătăţi calitatea vieţii oamenilor sau nu?”. În Europa, Marea Britanie este una dintre ţările „fruntaşe” în preocuparea legată de „măsurarea fericirii”, fac studii anuale pentru asta. Mai sunt Emiratele Arabe Unite. Şi acolo a fost numit un ministru de stat pentru fericire. Jobul acestuia este să ducă Emiratele în primele 5 ţări ale lumii în acest domeniu până în 2021. E un target admirabil!

Care este cel mai surprinzător lucru pe care l-aţi descoperit în căutarea fericirii oamenilor?

Cred că sunt mai multe lucruri surprinzătoare. Unul dintre cele mai surprinzătoare lucruri a fost să descopăr faptul că genetica este un factor important atunci când vorbim despre fericire. Şi genetica poate spune dacă vom fi mai mult sau mai puţin fericiţi. Am observat asta studiind fericirea în cazul gemenilor: gemenii identici au o traiectorie asemănătoare din acest punct de vedere, pe când la gemenii non-identici nu există corelaţii. În State, la Universitatea din Minnesota, au un registru destul de larg al gemenilor care (datorită unui set de legi valabile într-o anumită perioadă) au putut fi adoptaţi de familii diferite şi crescuţi în contexte diferite. Din punct de vedere ştiinţific acesta a fost un lucru bun, pentru că au avut material genetic identic crescut în circumstanţe diferite. Şi datorită studiilor lor am putut observa că genetica e foarte importantă atunci când vorbim despre fericire. Asta mi s-a părut surprinzător, dar dacă stai să te gândeşti n-ar trebui să fie aşa o surpriză, luând în considerare faptul că genetica are un cuvânt de spus atunci când e vorba de sănătatea mintală (depresie, schizofrenie, anxietate…), aşa că e cumva firesc ca genetica să conteze şi de cealaltă parte a sănătăţii mintale.

Citind noua dvs. carte, „Mica Enciclopedie Lykke”, mi-am dat seama că pentru a fi fericiţi ar trebui să ne întoarcem la unele lucruri pe care le ştiam. Ce am uitat şi ce ar trebui să ne amintim pentru a fi fericiţi?

Cred că mulţi oameni şi multe ţări au căutat fericirea unde nu trebuie. Cred că mulţi dintre noi am crescut cu ideea că starea materială şi starea de bine sunt conectate indisolubil: cu cât suntem mai bogaţi, cu atât vom fi mai fericiţi. Da, banii contează, pentru că o viaţă lipsită de bani poate cauza nefericire. Dar odată ce am ajuns la un nivel al bunăstării materiale, orice adaos, orice venit suplimentar nu va mai creşte starea de fericire. Dacă deja ai bani suficienţi, 10 euro pe lună în plus nu vor mai conta în felul în care te simţi în viaţa de zi cu zi. Dar oamenii au fost obişnuiţi să creadă asta multă vreme, iar acum numeroase ţări au decis să transforme „bogăţia” acumulată şi să o investească în calitatea vieţii oamenilor. Am avut ocazia să observ acest trend în Coreea de Sud, care a avut o perioadă de 50-60 de ani de creştere economică şi au trecut de la una din cele mai sărace ţări ale la a fi una dintre cele mai bogate ţări ale lumii, iar acum se străduiesc să transforme acest capital în „calitate a vieţii” (din păcate au una dintre cele mai mari rate de sinucideri). Acum este una dintre ţările cele mai preocupate de acest aspect, primim adesea vizite din partea cercetătorilor lor la Institutul nostru. Dar şi-au dat seama că e important să schimbe lucrurile şi sunt preocupaţi de ideea de a gândi un nou concept pentru societatea lor.

Şi, ca să revin, din păcate am crescut cu ideea că fericirea are neapărat o etichetă cu un preţ, că bogăţia contează (şi contează până la un anumit punct!), dar începem să ne dăm seama că sunt alte lucruri mai importante, ca de exemplu un puternic sentiment al comunităţii, încrederea în vecini, relaţiile cu familia şi prietenii, un scop în viaţă, un ţel etc.

Câte zâmbete aţi numărat în Bucureşti de când aţi venit?

(râde) Să ştii că am văzut destul de multe! Desigur, te referi la studiile pe care le fac acum… dar când fac aceste studii nu pot „polua” mediul în care fac acest studiu. Aşa că dacă noi doi avem o conversaţie şi fac o glumă şi tu eşti destul de politicoasă să râzi la gluma mea, nu se pune! Când fac aceste studii nu pot influenţa în nici un fel subiecţii, ei nu trebuie să îşi dea seama că sunt observaţi. Când merg într-un loc în acest scop, selectez la întâmplare subiecţii (aleg, de exemplu, prima persoană care o să intre acum pe uşă), şi îi observăm timp de câteva secunde şi vedem dacă zâmbesc sau nu. Dar dacă ei cumva observă că noi ne uităm la ei şi devin conştienţi că sunt priviţi, atunci îi ştergem din registrul studiului. Aşa că aici, în Bucureşti, n-am avut timp să mă aşez undeva şi să observ pur şi simplu. Dar pot zice că am văzut un număr mediu de zâmbete (calculat la media europeană). Cea mai mare frecvenţă a zâmbetelor am calculat-o până acum în Spania şi în Malaezia.

Dar ţin să precizez că eu nu pun semnul egal între fericire şi zâmbete, cred cu tărie că putem zâmbi chiar şi atunci când nu suntem fericiţi sau putem fi fericiţi fără să zâmbim. Dar sunt întrebat adesea despre importanţa zâmbetelor, aşa că am decis să adun date şi despre acest aspect, ca parte a cercetărilor pe care le facem.

Ce bine că n-aţi spus „oof! voi, românii nu zâmbiţi deloc!”…

(râde) Dar n-am nicio dovadă ca să pot spune asta! Din contră, dacă ar trebui să mă bazez pe experienţele plăcute cu oamenii pe care le-am avut de când am venit, şi dacă ar fi să mă iau după numărul zâmbetelor de la lansarea de carte de la Târgul Gaudeamus, aş putea spune că în Bucureşti se zâmbeşte foarte mult! (râde)

Dacă ar fi să facem o paralelă cu genetica… credeţi că sunt naţiuni predestinate să fie fericite, unele mai mult decât celelalte?

În Raportul Mondial despre Fericire sunt incluse 155 de ţări. În topul celor mai fericite ţări se află Ţările Nordice, iar la capătul de jos al listei se află Siria, Republica Centrală Africană etc., ţări cu instabilitate politică, cu războaie, războaie civile şi aşa mai departe. Dacă le aşezăm pe o scală de la 0 la 10, ţările din top întrunesc undeva în jur de 7,5 puncte, iar cele de la baza scalei undeva pe la 3,3 puncte. Sunt unele lucruri care ţin de context, de politică, de forma de guvernământ de politicile interne – de factori cumva externi oamenilor. Cred că e dificil să susţii în faţa acestor naţii (precum Siria) că fericirea e o alegere! Aşa că desigur că ţara contează, desigur că politica ţării respective contează. De aceea sunt şi aşa de interesat să aflu ce anume fac acele ţări care se află în topul celor mai fericite ţări în materie de politică, legi, infrastructură, egalitate de gen etc. şi să găsesc cumva „o reţetă” care poate fi transmisă şi altora.