Radu Iacoban: Nu cred în marochinării cinematografice sau teatrale, ci în alea reale în care te duci să îţi repari un fermoar la rucsac sau la geacă

Poate l-ai văzut în vreo piesă de teatru de la Teatru Mic sau la Odeon, unde apare destul de des. Poate l-ai văzut la Godot, unde îşi mai pune în scenă propriile piese. Poate ţi-l aminteşti din ”Autoportretul unei fete cuminţi” sau ”Amintiri din Epoca de Aur 1 – Tovarăşi, frumoasă e viaţa!”. În toate, Radu Iacoban (actor, dramaturg, regizor) e demenţial creându-ţi sentimentul că vrei să-l revezi, cât de curând, în altceva. Dacă ştii despre ce vorbesc, însemană că numeri zilele până pe 8 iunie, când va intra în cinematografe „Charleston” – debutul în lungmetraj al lui Andrei Creţulescu, un film în care Iacoban joacă alături de nume precum Şerban Pavlu, Victor Rebengiuc, Ana Ularu (iubita lui), Gabriela Popescu sau Adrian Titieni.

Pornind de la acest film, pe care criticii îl consideră „o gură de aer proaspăt în cinema-ul românesc”, l-am provocat pe Iacoban la un scurt dialog despre ce înseamnă „Charleston” pentru el, despre provocările cinema-ului şi ale teatrului, despre lucruri care-i fac plăcere, despre momente amuzante. A răspuns sincer şi relaxat aducându-ne astfel şi nouă ”o gură de aer proaspăt”.

1.Ce înseamnă „Charleston” pentru tine şi ce aduce el nou în cinematografia românească?

„Charleston” e primul film de lung metraj în care pot să zic cu mâna pe inima că am lucrat la realizarea unui personaj în adevăratul sens al cuvântului. Până la el, nu am provocat imaginaţia regizorilor români, fiind deseori solicitat pentru roluri în care felul meu de a fi se aseamănă cu personajul respectiv.

2. Ai simţit vreo secundă nevoia să schimbi ceva din film? Dacă da, ce anume?

Cred că ăsta e genul de întrebare la care doar regizorul poate să răspundă. Ca actor, faci parte dintr-un mecanism creat de către regizor. Treaba ta este să crezi până la capăt în lumea pe care a creat-o el sau ea şi să încerci să transmiţi această convingere spectatorului.

3. Eşti foarte selectiv când vine vorba de roluri. Cu ce te-a convins personajul pe care-l interpretezi în “Charleston”?

Nu sunt selectiv deloc. Nu am avut propuneri în zona de film sau când acestea au apărut de cele mai multe ori, bifam un număr de participant la casting.

4. Care a fost cel mai enervant moment de la filmări? Dar cel mai amuzant?

Enervantă a fost ultima secvenţă pentru că se termina filmul şi amuzante au fost momentele de retardare totală pe care le-am avut pe tot parcursul filmărilor cu Şerban.

5. Cum ai spune, pe scurt, unui copil povestea din film?

Nu i-aş spune-o. L-aş pune să vadă filmul şi aş fi tare interesat de reacţia lui.

6. Au existat personaje, de film sau de teatru, care te-au acaparat atât de tare încât ţi-ai reintrat cu greu în propira piele? Care au fost acestea şi cum a fost ”drumul de întoarcere”?

Nu. 🙂 Şi deoarece nu, intratul şi ieşitul din pielea personajului nu a existat niciodată în manualul personal de instrucţiuni pentru realizarea vreunui personaj. Nu cred în marochinării cinematografice sau teatrale, ci în alea reale în care te duci să îţi repari un fermoar la rucsac sau la geacă. Evident că mai ai o replică sau o situaţie pe care o recunoşti şi în viaţă. În momentele alea, te opreşti şi îţi zici: “Ce chestie?”

7. Eşti tentat să încerci şi regie film? Ce ai lua din realitatea imediată şi ai pune în film?

Dacă o să găsesc o poveste care mă emoţionează foarte tare şi banii necesari ca să o spun cu mijloace cinematografice, o să mă arunc şi în domeniul acesta. La momentul acela voi împrumuta ce mă apasă cel mai mult din realitatea pe care o resimt esenţială pentru dinamica poveştii. Dar mai e ceva până la momentul ala…

8. Dar vreun roman românesc contemporan ai adapăta? Care ar fi acesta şi de ce?

Nu m-aş arunca la adaptări de roman, mai ales dacă acesta e cunoscut şi ridică un grad de aşteptare mare. Ca să poţi face asta, trebuie să ai experienţă multă în film şi eu, din păcate, nu prea dispun de skill-ul ăsta. 🙂

9. Ce satisfacţii îţi oferă screirea unei piese de teatru?

Faptul că ai şansa să vezi întreg traseul. De la momentele de solitudine care ţi se pare că nu se mai termină şi în care vorbeşti singur prin casă şi petreci mult timp în faţa unui ecran care nu se mai umple odată, până la momentul în care spectacolul pornit de la o primă replică, s-a terminat. E o senzaţie unică şi e dificil să o descrii în cuvinte. E un love/hate permanent care te trece prin toate stările posibile şi care nu e recomandat cardiacilor.

10. Cum îţi construieşti textul şi cât la sută din el vizualizezi încă de la început?

Pornesc de la o premisă care mă sensibilizează sau mă intrigă sau mă amuză – deci de la ceva care e mai degrabă in zona viscerală – şi mai apoi încerc să găsesc o formă dramatică care să ajungă cât mai aprope de simţurile spectatorului. De vizualizat pot să o vizualizez eu în mii de feluri, dar când actorul care interpretează rolul începe să-şi spună părerea, începe practic o altă etapă care de cele mai multe ori e plină de surprize plăcute şi necesare.

11. Cu ce actor/actriţă străin/străină ţi-ar plăcea să joci?

Cu William H Macey.

12. Ce relaţie ai cu Bucureştiul?

Oraşul nostru e plin de suprize. Ăsta e parfumul lui specific şi tare m-aş întrista dacă lucrurile s-ar schimba vreodată. Datorită acestei demenţe continue, mi-am petrecut o jumătate de viaţa aici. Când o să mă plictisesc, o să schimb cu drag geografia.

13. Care e cel mai mare atuu al tău? Dar defect?

Treaba asta cu atuurile şi defectele vine mai degrabă emisă din tabăra de afară, adică de cei din jurul tău. Defectul e că sunt uneori prea cuminte, atuul e că sunt uneori nesimţit.

14. Cel mai bun prieten?

Ana Ularu.

15. Momentul preferat din zi?

Seara.

16. Gustul care te înnebuneşte?

Gustul de vin roşu sec iarna şi de roze păstrat la rece corespunzător, vara.