Radu Szekely:” În România am auzit că, dacă cineva te poate înșela, o va face. Finlanda mi-a construit însă o nevoie de încredere, care aici pare naivă.”

Radu Szekely este profesor, a lucrat mai bine de 20 de ani în Finlanda, a fost profesor, politician, activist în organizații nonguvernamentale și a învățat filozofia de predare constructivistă, formatoare a elevului, iar de câțiva ani s-a implicat activ în reforma educației din România.

Acum lucrează în Ministerul Educației și crede că marea schimbare pe care și-o poate asuma țara noastră în materie de educație este legată de modul cum adulții se raportează la învățare și se vor întoarce cu nevoia de dezvoltare și cu toată curiozitatea spre ea, precum și în modul în care elevii, adolescenții găsesc relevantă pentru ei învățarea, materia, programa școlară.

Radu Szekely este de asemenea „tatăl” lui Vincent, un bulldog francez cu care a aplicat aceleași instrumente de formare pe care le promovează în educație și, fără pedepse, a obținut un câine foarte cuminte și ascultător. J

De ce v-ați întors în țară? De ce Finlanda nu mai era o opțiune sau de ce România devenise o variantă mai bună pentru dvs.?

Radu Szekely: Primii mei ani în Finlanda au fost foarte provocatori în privința adaptării la o cultură diferită, la o altă etică a muncii, la un altfel de sistem de învățământ, față de cel în care începusem să lucrez, așa încât aș zice că mi-a mai luat o vreme până când acest loc a devenit un alt acasă. Îmi plac foarte mult provocările, îmi place să învăț mereu lucruri noi, doar că la un moment dat am simțit că am învățat tot ce puteam învăța acolo și a devenit foarte confortabilă viața, lucrurile intraseră în rutină, așa că am profitat de o oportunitate, o idee a uneia dintre prietenele mele de a aduce ceva din experiența finlandeză în România. Doar că nu am revenit în România imediat, am lucrat de la distanță o vreme, am fundat împreună o școală privată de învățământ finlandez la Sibiu, școala ERI, iar relațiile mele cu țara la asta se limitau: o serie de investiții de know-how în zona educațională.

Mai târziu am primit invitația ministrului educației de la vremea respectivă, doamna Andronescu, de a veni în România, pentru a ajuta la reformarea sistemului. Am reflectat o vreme dacă chiar vreau să revin în România cu totul, fiindcă existau și alte oportunități interesante la acel moment, dar finalmente invitația mi s-a părut o provocare foarte interesantă, fiindcă toată lumea se plânge de inerția asta învechită a sistemului educațional, că nu avansăm suficient de repede spre învățământul secolului XXI și am decis să accept. Și m-am întors. Reveneam într-un sistem pe care eu îl cunoscusem înainte de a pleca în Finlanda, viziunea mea despre educație se schimbase fundamental în cei aproape 20 de ani petrecuți în Europa, în diverse sisteme de învățământ și reveneam în țară cu scopul de a aduce o parte din ce știam și a pune la dispoziție informațiile mele sistemului românesc de învățământ.

Dacă ar fi să reluăm momentul reflecției, când ați cântărit și bunele și relele acestei reîntoarceri, gândindu-mă și la confortul pe care l-ați lăsat în urmă, pe care dvs. l-ați decodat ca rutină, care au fost lucrurile care au cântărit realmente în această mutare? Și care au fost lucrurile care v-au reținut totuși de la aceasta?

Radu Szekely: Era, recunosc, un confort pe care mi-l construisem și financiar, și profesional, al unui cerc social stabil, iar din aceste motive mi-am și luat o perioadă destul de lungă de reflecție asupra subiectului. Mai acceptasem înainte contracte de scurtă durată, în Franța, în Anglia sau în Belgia, dar reveneam la viața mea confortabilă din Finlanda casa mea nordică.

Pe de altă parte, vorbisem foarte mult prietenilor din țară despre modelul finlandez, am avut foarte multe vizite din partea profesorilor din România la colegiul unde lucram eu și unde au putut vedea unde și cum lucrez și am discutat despre ce ar vrea ei să preia din acel model. Doar că apărea și constatarea normală: dacă ai tot vorbit despre asta, hai acum să și faci ceva. A fost un fel de șantaj emoțional.

Dar au fost și alți factori, care țin de esența profesională: mi s-a părut o posibilitate de a face altceva, de a modifica cariera pe care o aveam înspre posibilitatea de a modifica major și a îmbunătăți modul de a face școală pentru copiii din România, posibilitate pe care în Finlanda aș fi avut-o mult mai greu. Din această perspectivă mi s-a părut mult mai interesantă munca în reformarea educației din România decât acel confort despre care vorbeam mai devreme.

Văzusem inițiative în cei 20 de ani de reformă prelungă în educația din România, Legea 1 sau curriculum bazat pe competențe, din vremea domnului ministru Andrei Marga, dar aceste inițiative nu au fost duse la bun sfârșit din pricina unor blocaje diverse. Apoi s-a revenit la o formulă mai veche, mai puțin curajoasă de a face educație.

Atunci am zis să încerc și eu și, cu experiența pe care o am din alte sisteme, mi-am zis că poate reușesc să ajut.

Când v-ați mutat dvs. în Finlanda, cu ce așteptări ați făcut-o și ce ați găsit acolo?

Radu Szekely: Am fost fascinat de țările nordice din copilărie, din vremea când rula un desen animat cu Nils Holgersson, cu gâștele lui sălbatice. Am citit și cartea, apoi am citit și poveștile cu Moomin, semnate de Tove Jansson, și am rămas fascinat de această zonă a lumii, a țărilor nordice, cu istoria lor modernă, fascinantă, cu faptul că au avut un Rege, dar până la a fi desemnat statul s-a reconvertit în republică și așa mai departe. Așa încât, imediat ce a apărut posibilitatea de a studia, am plecat.

Am găsit un spațiu care, din punctul de vedere al pedagogiei, m-a fascinant. Am văzut filozofia constructivistă în pedagogia practică, despre care citisem, dar pe care nu o mai văzusem nicăieri. Mi s-a părut atât de interesant să văd cum reușeau profesorii de acolo să ia fiecare student așa cum era și să îl construiască, fără a porni de la niște materiale pe care trebuia să le învețe, ci pornind de la ce era studentul, ce interese avea și cum poate merge puțin mai departe, și încă mai departe, construind. Acolo am văzut diferența între modul în care eu fusesem învățat să fiu ca profesor, behaviorist, adică profesorul știe ce trebuie tu să înveți și folosește toate instrumentele pentru a te aduce acolo și cel constructivist, în care profesorul știe unde tu ar trebui să ajungi, dar nu e sigur că instrumentele sunt valabile pentru toată lumea și le adaptează, încearcă să te ducă cât mai aproape de obiectivul respectiv, făcând pas cu pas, alături de tine, drumul până acolo.

A fost o decizie greu de luat și atunci, fiindcă este o țară dificilă din punct de vedere al climei, unde se vorbește o limbă extrem de diferită de toate celelalte pe care le vorbeam la vremea aceea și aveam tot felul de proiecte din societatea civilă rămase în România, lăsasem în urmă Sibiul, iar toate astea îmi lipseau foarte mult.

Dar la acel moment am decis să rămân, am învățat limba într-un an de zile, am fost cadru didactic, am făcut câteva sute de ore de practică în școli și centre de predare pentru adulți și pentru copii, pentru toate vârstele așa încât să înțeleg cum funcționează sistemul lor. Iar după ce am învățat și limba am început să mă exprim și în societate și m-am implicat în politică. Mi-am construit un nou acasă.

Cum a fost această implicare în politică și în societatea civilă? La noi se văd adversative cele două zone. Societatea civilă tinde să conteste, să influențeze, să schimbe deciziile politice. Acolo  cum e?

Radu Szekely: Să le influențeze da, să le schimbe nu. Societatea civilă funcționează diferit acolo, vine în sprijinul politicii de stat, dar este un „câine de pază” și veghează la modul în care eșicherul politic ia deciziile și stabilește politicile publice. Procesul de consultare în Finlanda este extrem de riguros și nicio decizie nu este luată fără acest proces realizat cu societatea civilă. După o serie de negocieri partenerii de dialog ajung la concluzia că măcar nu sunt împotriva deciziei. Așa se face că societatea civilă sprijină implementarea politicilor publice în Finlanda, iar dacă te înscrii în societatea civilă, într-un ONG, este foarte probabil că vei fi înscris și într-o formă de activitate politică. De fapt, modul de organizare a partidelor politice acolo este foarte diferit de cel din România sau din restul Europei. Acolo, partidele sunt formate din ONG-uri locale. Aceste organizații formează o confederație, ce devine partid politic ulterior. Așa încât acolo nu ești membru al unui partid politic, ci ești membru al unui ONG, care face parte din această federație, partidul politic. Deci acolo nu este o dihotomie atât de clară între politic și ONG.

Ce fel de politică ați făcut acolo? Care era lupta pe care v-ați asumat-o?

Radu Szekely: Implicarea mea politică a fost inițial la nivel local, printr-o asociație ce se ocupa de imigranții din Turku, orașul unde mă stabilisem eu. Am lucrat și pentru o serie de programe de educație a adulților, am fost în comisia pentru educația adulților, apoi și în comisia pentru egalitate și echitate de șanse. Apoi am fost ales președinte al unei organizații a partidului la nivel național, unde am lucrat foarte îndeaproape cu prim-ministrul de atunci, pentru niște campanii naționale de combatere a discriminării imigranților.

Apoi m-am întors în România și am pierdut legătura cu partea politică. Dar această implicare este, recunosc, mult mai ușoară în Finlanda fiindcă acolo din momentul în care ai o idee și simți că poți contribui cu ceva, o iei foarte de jos, de la asociația ta, și o duci mai departe. Oamenii se adună în jurul tău și nu există vreo barieră invizibilă de care să nu poți trece. În vreme ce în România mulți tineri spun: „ ce rost are să mă implic în politică aici, fiindcă nu o să ajung niciodată să pot schimba ceva!”. Acolo, chiar și pentru cineva total din afară, care nu știa aproape deloc cultura locală, doar pentru că avea niște idei de dus mai departe, merita să fie încurajat și susținut.

Cum v-a schimbat această experiență?

Radu Szekely: Cred că m-a schimbat foarte mult, fiindcă, pe lângă experiența Finlandei, au trecut și 20 de ani de atunci.

Mi-a schimbat întâi de toate modul în care văd și construiesc relația și cu elevii, studenții, dar și cu colegii. Vorbim despre un spirit al comunității bazat pe încredere. De multe ori, după revenirea în România, am fost considerat naiv, iar când spun lucrurilor pe nume nu sunt crezut. Experiența din Finlanda mi-a creat o nevoie de încredere, pe care și eu o acord la rându-mi altora.

La primul examen, pe care l-am supravegheat în Finlanda le-am spus studenților mei să nu încerce să copieze fiindcă am să-i prind. Am stat foarte atent la ei tot examenul, dar nu am prins pe nimeni. Unii au ieșit în primele 2-3 minute.

La următoarele examene la fel, până când m-am dus la rector și l-am întrebat dacă fac eu ceva greșit sau lor chiar le este frică de mine, de nu îndrăznește nimeni să copieze. Iar întrebarea lui a fost: „Dar de ce să copieze?”. ”Ca să treacă examenul!”, am răspuns eu. Și atunci rectorul a replicat: „Scopul nu este să treacă examenul, scopul este să învețe ceva! Dacă nu au învățat nu vor încerca să înșele. De ce ar face-o? Să-ți demonstreze ție că au învățat?”. Pe acest tip de situații s-a construit nevoia mea de încredere și mi-a trebuit o vreme până să ajung și eu la starea aceea în care nu mai suspectez oamenii de rea intenție, lucru pentru care am fost criticat în România, după ce m-am întors. Mi s-a spus că nu ar trebui să fiu așa de naiv. Dacă cineva te poate înșela, te va înșela. Dar eu refuz să revin la acest mod de a gândi și continuu să vorbesc despre încredere, ca un element important pe care îl ai în relația umană sau profesională pe care o ai cu elevii și cu studenții.

În al doilea rând, cred că această experiență m-a făcut mai tolerant într-un sens bun. Acolo am descoperit destul de repede că nu se amestecă nimeni în viața ta personală, dacă nu ceri asta. Nu există vreo curiozitate sau presiunea socială de a demonstra că ești mai bun sau mai avut decât celălalt. Atunci am învățat din aceste interacțiuni să accept omul așa cum e, să nu mă intereseze de ce ia anumite decizii, de ce are anumite opțiuni.

În al treilea rând, ceva ce am învățat acolo și am dificultăți în a mă readapta în România, este planificarea pe termen lung. Acolo am învățat să îmi setez niște obiective la distanță, nu la modul de a vedea ce se întâmplă până mâine și apoi mai vedem noi. Acolo se stabilesc niște obiective pentru 2, 5, 10 ani și te ții de ele.

Să zicem despre reforma educației: o reformă profundă a sistemului ar avea nevoie de cel puțin 20 de ani. Nimeni nu poate avea răbdarea să pună pe o foaie de parcurs aceste etape care ar trebui urmărite până ne atingem obiectivele, măsurăm și vedem dacă le-am atins și cum ar trebui ele modificate.

Nu e un pic trist să constatați că 20 de ani mai târziu în România lucrurile care s-au dovedit defectuoase nu s-au schimbat?

Radu Szekely: Nu știu dacă sunt neapărat defectuoase, cât caracteristice culturii. Nu cred că e simplu a scăpa de ele, fiindcă sunt niște construcții culturale care nu se schimbă foarte ușor.

Apropo de planificare pe termen lung, trebuie să așteptăm până când aceste valori și atitudini se vor schimba, fiindcă generații întregi au funcționat în acest fel, avem o moștenire culturală, iar noi trebuie să o receptăm, să o primim. Nu putem respinge această moștenire și adapta complet un model complet străin doar pentru că acolo funcționează mai bine. Nu ar funcționa.

Mă întristează altceva: oamenii nu mai au încrederea că se mai poate face ceva.

Care este lupta dvs. din postura de funcționar în Ministerul Educației?

Radu Szekely: Am două: să recâștigăm dorința de a învăța, ca nație. Mi se pare că privim învățătura foarte utilitarist, ca pe ceva ce ne dă o meserie, ne ajută să câștigăm mai bine. Dragostea de dezvoltare prin învățare este ceva ce mi-aș dori să văd în România. Noi avem o participare infimă a adulților la procesul de învățare și mi-aș dori să vedem peste tot oameni învățând, mergând la biblioteci, citind ziarele, discutând, organizând cluburi de carte, jucând fotbal în curțile școlilor, chiar dacă nu sunt elevi, mergând la filme și discutându-le după aceea.

A doua luptă pe care încerc să o duc este să fac școala mai apropiată de ce își doresc copiii. Nu aș vrea să fie vorba aici mai degrabă despre programe și curriculum, ci despre cum te face școala. Ce trebuie noi să facem este să apropiem conținutul din curriculum de ceea ce îi interesează pe copii, să găsim legăturile dintre aceste lucruri și să înțeleagă că ce le place se regăsește și în ce trebuie să învețe. Pe mine mă deranjează să aud că trebuie schimbată programa, ca și când în acele câteva pagini de programă școlară stă reforma învățământului românesc. Sunt foarte multe lucruri interesante și utile în programă, dar important este cum facem să îmbinăm interesul copilului, joaca, și ceea ce este în programă. Cum le punem împreună? Iar mai târziu, când devine adolescent, cum face legătura între trăirile de adolescent și ceea ce trebuie să învețe. Toate aceste lucruri înseamnă că apropiem învățarea de ce îi interesează pe copii și tineri.

Aici văd eu reforma, nu în schimbarea unor examene și a unor cicluri de învățare.

Cât timp dați acestor schimbări?

Radu Szekely: Cam 20 de ani. Iar asta am învățat nu numai din Finlanda, ci din alte sisteme de învățământ ale Europei.

Cine este Vincent și cum v-a schimbat el viața?

Radu Szekely: Vincent este cățelul meu, un buldog francez, care mi-a schimbat viața într-un mod foarte plăcut.

Vă mărturisesc că am avut îndoieli atunci când l-am luat. Aveam nevoie de un motiv să fac mai multă mișcare și aș fi avut de ales între cățel și mersul la sală. Cum acesta din urmă mi se pare foarte mecanic și restrictiv, am optat pentru un cățel.

Acum reușesc să ies la aer, să mă plimb, să mă relaxez și să mă gândesc la alte lucruri decât muncă sau politică. Și am observat un lucru foarte interesant, oamenii interacționează mult mai ușor cu tine atunci când ai un câine alături.

Vincent mi-a dat și un sentiment (câtă vreme nu am copii) că am grijă de cineva, de hrana și sănătatea lui. Și a mai schimbat ceva și sunt curios cum sună cititorilor dvs.: am folosit aceleași instrumente pedagogice în educarea lui, instrumente pe care le-am discutat de atâtea ori, adică nu l-am pedepsit niciodată, l-am oprit când făcea ceva greșit și i-am arătat alternativa. Dacă a început să roadă un pantof, l-am oprit și i-am dat un baton sau o jucărie să roadă. Și am învățat, pe același principiu constructivist, din greșeala lui am extras și am arătat alternativa mai bună. Și a funcționat foarte bine. Este un câine foarte cuminte și ascultător.

Vincent mi-a schimbat viața și adevărul este că, fără să fac o comparație cu oamenii, nu cred că este cineva acum care să mă cunoască mai bine decât el.