Raisa Beicu: ”Am ajuns la echilibru acum. Sunt om de casă, îmi cumpăr flori, gătesc zilnic, am cinci prieteni cu care vorbesc constant, deşi am mii de oameni care mă urmăresc pe blog. Chiar dacă sunt atât de populară, petrec foarte mult timp singură.”

Raisa Beicu are 27 de ani, vine din Bacău, este bloggeriţă, lucrează în departamentul de comunicare al unui producător auto, îşi ia concediu pentru a citi, face recenzii de carte şi interviuri îndrăzneţe cu autori străini renumiţi. În ultimii ani, miile de oameni care îi urmăresc blogul au ajuns să cunoască o fată îndrăgostită de cărţi, fotografie, design şi flori, dar care a trebuit să ajungă la capătul puterilor într-o luptă unu la unu cu moartea şi cu un diagnostic misterios pentru a descoperi în final cât iubeşte şi preţuieşte viaţa.

Cum ai ajuns să faci şcoala primară la ţară?

M-am născut la ţară, într-un sat din Moldova, Onişcani, unde am trăit până în clasa a VI-a, într-o casă  superbă. Mama amenajase o grădină cu flori şi două magnolii. Aveam o plantaţie mică de zmeură, o livadă şi un mic pârâiaş în spatele casei, unde stăteam cu orele şi ascultam apa curgând. De mică eram melancolică.

Am făcut şcoala primară în sat, cu domnul învăţător Brumă Vasile, un fel de domnul Trandafir cu mustaţă şi o Dacie vişinie. Învăţam patru clase în paralel în aceeaşi sală de studiu. Făceam 10 minute de matematică pe zi, lucru care, sunt convinsă, se întâmpla cam în toate satele din vremea aceea. Părinţii noştri şi-au dat seama că nu e suficient ce învăţam acolo, aşa că, în clasa a VI-a, ne-am mutat la oraş, la Bacău.

M-am întors abia anul trecut  în casa în care m-am născut, iar asta a fost o durere imensă. Îmi dau seama că nu m-am împăcat niciodată cu gândul că ne-am mutat de acolo. Ţin minte că în noaptea de dinaintea plecării stăteam în curte, ascultam câinii din sat şi plângeam pentru că plecam din casa noastră splendidă într-un apartament de bloc. Cred că atunci a fost prima mea depresie. Eram atât de ataşată de spaţii, atît de mult trăiam pentru zmeura, grădina şi pentru momentele mele de singurătate în leagăn! Vara trecută am avut curajul să înfrunt amintirile, m-am întors la casa şi la şcoala mea, dar nu ştiu dacă a fost bine. Casa este în paragină, iar acum, la cei 27 de ani ai mei, mi s-a părut extrem de mică. Mă simţeam ca un gigant dintr-un joc de lego. În locul florilor, aveam buruieni, zmeura era de multă vreme moartă, râul secătuit. A fost o suferinţă cumplită, de parcă mă uitam la viaţa mea şi o vedeam micşorată şi degradată. Şcoala este distrusă complet, dar am intrat pe geam şi am luat un scaun, pe care, probabil, am stat şi eu, la grădiniţă. Mă uitam la ruine şi nu îmi venea să cred că de acolo am plecat. Viaţa mea a evoluat fulminant şi sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Un noroc pe care nici nu ştiu de ce l-am primit.

Cum arăta biblioteca ta de ţară?

La şcoală nu exista bibliotecă, dar acasă aveam una imensă. Chiar dacă veneau de la ţară, părinţii mei, oameni educaţi, au început să cumpere cărţi din studenţie. Tata, chiar cu eforturi supraomeneşti, pentru că venea dintr-o familie foarte săracă, de pe lângă Piatra-Neamţ, şi fiecare carte era cumpărată cu greu, din banii drămuiţi din bursa de studiu. Apoi s-a căsătorit cu mama (a cerut-o la trei zile după ce a cunoscut-o) şi fiecare volum a devenit o investiţie de familie. În vremea comunismului, îmi povesteau, trebuia să aştepţi săptămâni pentru o carte şi luai o carte de Djuvara la pachet cu alte 30 de volume de maculatură. Aşadar, fiecare carte din bibliotecă este sfântă pentru ei. Iar toată pasiunea mea şi a Nonei, sora mea, pentru citit a pornit de la mama, care a fost foarte dură cu noi pe subiectul ăsta: nu aveţi voie să vă jucaţi, nu ieşiţi afară dacă nu citiţi. Aveam termene clare şi obligaţia să facem rezumat pe caiet dictando. Toată copilăria asta am făcut, în vacanţe sau în timpul şcolii, fără excepţie. Evident că nu îmi plăcea să citesc! Cărui copil îi place aşa ceva? Acum sunt recunoscătoare, pentru că primele mele recenzii de carte atunci s-au născut.

Cum percepeai tu eşecul atunci?

Eram un copil de la ţară care abia în clasa a VI-a a ajuns la o şcoală în oraş. Povara asta este foarte greu de dus. Dezvoltasem un complex de inferioritate din cauza asta. Părinţii m-au înscris la o şcoală de cartier, Mihail Sadoveanu, un loc de vis: cu colivii cu papagali, cu o grădină superbă şi cărămidă vişinie. Aveau toalete separate: fete şi băieţi, ceea ce era de neimaginat pentru mine, care veneam de la WC-ul din curtea şcolii. Ţin minte că i-am spus tatălui că nu vreau să mă duc acolo pentru că e prea frumoasă şcoala pentru mine. Evident, nu m-au ascultat. Prima zi a fost o lungă zbatere să găsesc hainele aşa încât nimeni să nu îşi dea seama că sunt de la ţară. Apoi, să nu care-cumva să vorbesc cu accent să îşi dea seama cineva că sunt de la ţară. Plângeam pentru că nu îmi imaginam că o să fac faţă nivelului din acea şcoală. Parcă intrasem la Oxford! Ei bine, după primul an, am ajuns cea mai bună şi, după alţi trei, şefă de promoţie. Iar acum mi se pare firesc succesul acesta. Pentru că, terorizată de ideea de eşec, ajungeam să fiu cea mai bună. Şi asta m-a urmărit toată viaţa: să nu fiu ultima din turmă! Iar şcoala şi cititul au fost calea mea.

Mama ne-a dat nişte trasee foarte clare, mie şi Nonei: ”doar dacă studiaţi şi învăţaţi, evoluaţi! Alte căi nu avem! Nu suntem bogaţi, nu avem protectori, nu există altă cale. Şcoala este singura!” Iar adevărul aşa este. Am învăţat foarte bine mereu, am intrat la un liceu de top, apoi cu 10 la facultate, am avut bursă în Spania. Practic, asta m-a salvat! Iar acum, angajată într-o corporaţie, am acest tabiet: îmi iau două săptămâni concediu să citesc. Îmi închiriez o casă la munte sau mă duc la mare, singură, şi citesc. Este forma supremă de relaxare pentru mine.

Am momente cand simt că am ajuns cu cititul la paroxism şi încerc să explorez şi alte forme de artă, (în acest moment sunt acum), dar, pe de altă parte, sunt teribil de recunoscătoare căii mele. Acesta este şi motivul pentru care fac voluntariat cu cercuri de lectură pentru copiii din mediul rural, din Vizureşti şi alte sate, pentru că eu sunt cea mai în măsură să le explic că se poate. Dacă un copil din treizeci se prinde de asta, merită tot efortul!

Aşadar, multă vreme cititul a fost o rafinată metodă de tortură. Când a început plăcerea cititului, totuşi?

Deja prin clasa a IX-a devenisem o rebelă. Luam note mici la şcoală, nu mai voiam să citesc, ca orice copil torturat de carte. Şi atunci m-a salvat sora mea. Ea este un om foarte calm şi cald şi cum mama deja capitulase în faţa răzvrătirii mele, Nona m-a luat la o discuţie foarte matură: ”Raisa, nu ai mai pus mâna pe o carte de jumătate de an! (ceea ce era incredibil la noi în casă) Nu poţi continua aşa!”. Nu ştiu alţii cum s-ar fi simţit, dar eu m-am simţit foarte prost faţă de Nona. Dacă pe mama voiam să o înfrunt, pentru că aşa face orice adolescent, Nona mi se părea foarte cool, îmi plăcea de ea şi am intrat în pământ de ruşine când m-a certat. Cam pe-atunci am început să citesc de drag, de dragul de-a mă lăuda Nona, apoi am integrat asta în mine.

De unde nevoia ta de solitudine?

Sunt un introvertit mascat, un om exagerat de sensibil. Încerc să maschez asta, iar literatura mi-a creat o lume paralelă foarte complicată în care fac tot felul de conexiuni: citesc o carte, îmi iau notiţe, o compar cu alţi autori, citesc un titlu, fac paralele cu mulţi alţii din trecut, studiez tot ce a scris, îl disec. Şi toate astea îmi menţin mintea ocupată de la problemele, uneori extreme de grave, pe care le am. Nu e o formă de a fugi de adevăr, ci doar un mod de a ameliora şi compensa. Cred că la un moment dat ţi se ia foarte mult, dar ţi se dă la fel de mult în schimb. Iar eu am primit capacitatea asta mare de introspecţie.

Am ajuns acum la echilibru. Am făcut curăţenie în prieteni şi viaţă. Petrec foarte multe seri singură acasă, călătoresc mult singură, sunt foarte apropiată de familie, iar acesta este un suport colosal pentru mine. Ştiu de tendinţa asta în care trebuie să fim cât mai libertini, independenţi, cool, mondeni. Eu sunt, dimpotrivă, om de casă, investesc mult în spaţii, în emoţii, îmi cumpăr flori, gătesc zilnic, am cinci prieteni cu care vorbesc constant, deşi am mii de oameni care mă urmăresc pe blog. Chiar dacă sunt atât de populară, petrec foarte mult timp singură. Este un tip nou de singurătate pe care l-am cultivat. Singurătate, nu însingurare.

Şi fata care pleacă de la Bacău, ajunge, după o oprire scurtă în Bucureşti, la Barcelona. Şi ne gândim că nu ar fi posibil ca acest oraş să treacă prin amintirile ei fără nicio urmă.

Am studiat la Girona, la Universidad de Girona, în Ciudad de Piedra. Era un oraş splendid, boem, burghez, nu puteam să aleg altul mai bine: totul din piatră, cu multe poduri şi râuri, cu aceată universitate de piatră, care arăta senzaţional. Am avut o bursă de un an de zile acolo, am studiat advertising. Partea amuzantă este alta: am câştigat o bursă de studii în spaniolă, fără ca eu să ştiu o boabă de spaniolă. Cum s-a întâmplat? Eu voiam să plec în Franţa, vorbeam franceză foarte bine, doar o învăţasem de mică pentru că mi se părea o limbă boemă. Şi cumva se potrivea cu felul mamei de a ne educa: trebuie să ţii în armonie totală fizicul cu psihicul. Aşadar, nu ieşi din casă nearanjată. Şi mereu spune: o femeie care nu arată impecabil înseamnă că are nişte probleme cu ea şi nu se respectă. Aşa că, din toată eleganţa asta cu care ne-a obişnuit mama, mi-a rămas franceza lipită de suflet. Am învăţat foarte bine, am dat bacalaureatul la franceză, dar la bursa în Franţa nu am reuşit. M-au refuzat. A fost o dramă.

Mai aveam însă o şansă: Spania. Şi am minţit la interviu că ştiu spaniolă, cu riscul să mă întrebe cineva ceva în spaniolă şi eu, jur, nu ştiam un cuvânt. Mai mult, am minţit cu neruşinare pentru că, în vreme ce fetele din jurul meu au zis că ştiu spaniolă, eu am zis că ştiu perfect spaniolă. Aşa că am primit bursa. Am început meditaţii în vara aceea, am învăţat de mi-a ieşit pe nas. Ei bine, în toamnă ajung la cursuri, unde, surpriză: se preda în catalană – o combinaţie de portugheză, franceză şi spaniolă. Am crezut că leşin. Şi a trebuit să învăţ catalană. În prima lună nu înţelegeam nimic din ce spunea profesorul. Râdeam când râdeau ceilalţi, mă strâmbam când se strâmbau ceilalţi.

Am rămas un an acolo, apoi am terminat un summer school chiar în Barcelona şi pe urmă m-am întors în România. Am momente în care regret că nu am rămas, dar sunt foarte legată de familie, iar asta a fost decisiv. Barcelona, însă, m-a transformat psihic, temperamental şi mai ales cultural. M-am întors cu totul diferită de-acolo.

Care e cartea care ţi-a schimbat viaţa?

”Demonul amiezii. O anatomie a depresiei”, de Andrew Solomon, m-a scos dintr-o depresie foarte grea. Şi ”Amintiri, vise, reflecţii”, a lui Jung. Sunt nişte lecturi care m-au ajutat enorm. Iar ca beletristică, tot ce a scris Franzen. El a apărut în viaţa mea când trebuia, când aveam foarte mari dileme asupra existenţei mele şi a relaţiei cu familia. Am discutat cu el pe tema asta, pentru că am marele noroc să corespondez cu Jonathan Franzen îi mulţumesc mereu pentru binele pe care mi l-a făcut. A te curăţa prin artă este un alt mare privilegiu pe care l-am primit eu în viaţă.

Cum arată introspecţia asta a ta? Ce cauţi în tine? Să te găseşti, să te validezi?

Am căutat până la 27 de ani continuu în mine şi în cărţi. Iar singura data în viaţă când mi s-a părut inutil că citesc atât de mult, de fapt atunci totul mi s-a părut inutil în viaţă, a fost când am avut probleme foarte mari de sănătate. La terapie intensivă totul a devenit vid şi inutil. Şi, oricât de fatalist sună, aceste probleme au produs transformarea mea radicală în bine. Aveam succes, îmi mergea bine profesional, evoluasem mult de tot, însă eram adesea foarte agresivă şi nefericită, plângeam ore în şir fără să mai ştiu de ce, aveam depresii pe care nu mai puteam să le acopăr în public. Îmi adunasem nişte frici de a fi judecată de oameni, de a nu fi vulnerabilă, era o luptă continuă de a ascunde lucruri. Iar dacă acum am câştigat ceva, este libertatea de a spune că sunt vulnerabilă, iar asta m-a eliberat de depresie. Depresia te copleşeşte cu totul şi nu îţi lasă nicio şansă să scapi când eşti în mijlocul ei.

Niciodată nu ştii când şi de ce exact te loveşte depresia. La mine au fost factori care au ţinut de starea de sănătate, de o relaţie de iubire foarte toxică şi dureroasă, de oameni care m-au marcat, de nişte situaţii din familie pe care nu le-am reglat la timpul lor, iar eu, emoţională fiind, am denaturat totul, am scăpat frâiele. Am ajuns în spital vara trecută, epuizată şi neputincioasă în faţa medicilor care căutau (tardiv) un diagnostic. Depresia mă oprise să mă duc în timp util la spital şi ce a urmat apoi a fost un coşmar infernal. Disperarea şi spaima îţi anihilează existenţa. Deşi am suferit în ultimul an dureri fizice de neimaginat, mereu spun că cea mai mare durere suportată nu a fost cea fizică, ci depresia cumplită prin care am trecut.

Acum sunt bine, am depăşit fricile şi angoasa, problemele de sănătate m-au dus între timp la clinici din Viena, unde medicii au grijă de tot, de unde am primit vestea că viaţa mea va continua cu zile nenumărate. Dar, după ce ai fost luni de zile în starea aceea şi când ţi-ai revenit, eşti un supraom. Iar asta nu este deloc o exagerare. Acum am primit o forţă superioară. Acum clădesc de la zero pe acel vid. Acum nu mai am nelinişti, nu mai am atacuri de panică şi îmi este clar ce decizii să iau. Înainte aveam nevoie de oameni care să îmi valideze frumuseţea, inteligenţa sau calitatea recenziei, să mă verifice cineva pentru orice respiraţie. Acum pot să fac orice singură, iar deciziile vin mult mai uşor şi mă bucur de ele.  Mă bucur de viaţa asta nouă pe care am primit-o şi e fantastic.