S-a născut într-o casă în care a fost abuzat și neglijat, dar a ajuns într-o familie în care a găsit iubire și înțelegere: cum arată drumul adopției pentru Cristian, Andreea și Matei - LIFE.ro
Prima pagină » S-a născut într-o casă în care a fost abuzat și neglijat, dar a ajuns într-o familie în care a găsit iubire și înțelegere: cum arată drumul adopției pentru Cristian, Andreea și Matei
S-a născut într-o casă în care a fost abuzat și neglijat, dar a ajuns într-o familie în care a găsit iubire și înțelegere: cum arată drumul adopției pentru Cristian, Andreea și Matei
Cristian a ajuns în viața Andreei și a lui Matei atunci când, după câteva încercări de a avea un copil biologic, au luat decizia adopției. L-au cunoscut într-un centru de plasament unde făceau voluntariat. Au depus cererea de a-l lua acasă și aceasta a fost aprobată chiar în aceeași zi. Iar trei ani mai târziu, atunci când Cristian a fost declarat adoptabil, au depus imediat actele.
Astăzi Cristian are nouă ani și același nume de familie cu Andreea și Matei. S-au mutat în Germania de aproape trei ani și încearcă în fiecare zi să acumuleze lucruri, experiențe și cunoștințe noi. Din cauza faptului că a fost ținut închis în casă mult timp, nu s-a vorbit cu el și nu i s-a oferit niciodată prea multă grijă, a avut mult de recuperat. În plus, are și ADHD. Dar progresul este incredibil. Și astăzi știe două limbi și are o viață complet independentă.
Cum s-a adaptat Cristian la toate aceste schimbări? Care sunt diferențele dintre sistemul din Germania și cel din România? Și cum se poate rezolva un atașament dezorganizat?
Cum a început această poveste pentru dvs.?
Noi nu puteam avea copii. Și, după mai multe încercări, recunosc că ne-am și pus o limită pentru acestea, n-am vrut să mergem până în pânzele albe cu încercările… așa că, ne-am hotărât să adoptăm sau să luăm în plasament. Pe atunci se adopta destul de greu și ne-am gândit că poate plasamentul ar fi o variantă mai simplă. Tot atunci am început să mergem și la grupuri de suport unde am aflat și experiențele altor părinți și am făcut și niște cursuri.
Am știut cât de cât la ce să ne așteptăm și apoi, am început să facem voluntariat într-un centru de plasament. Așa l-am cunoscut pe Cristian și, imediat ce am aflat că ar putea fi luat în plasament, am depus cererea și am avut așa o surpriză pentru că aceasta a fost aprobată chiar în aceeași zi. Și, chiar dacă noi ne pregăteam pentru acest lucru, am fost un pic luați prin surprindere atunci când practic, ne-am trezit cu el acasă. Avea doar trei ani și cinci luni.
Drumul adopției pentru Cristian, la doar trei ani și jumătate a ajuns în noua sa casă
Asta când se întâmpla?
Acum cinci ani, aproape șase ani.
Copilul a fost adoptat în România, da?
Da, da, totul s-a întâmplat în România.
Deci ați plecat ulterior în Germania?
Absolut, atunci nici nu se punea problema plecării. Asta a venit mult mai târziu și el era de mult la noi. Eram de vreo trei ani împreună. Când a fost așa, o chestie oarecum bruscă, un interviu pe care l-a dat soțul meu… și apoi am plecat.
Plecarea nu a fost pentru Cristian… a fost, pur și simplu, o decizie profesională, nu?
Plecarea noastră în Germania a fost în primul rând pentru o evoluția profesională a soțului meu. El câștiga foarte bine într-o perioadă, apoi au venit niște schimbări și am luat decizia să încercăm aici. De altfel, apropo de asta, poate îi ajută pe părinți atunci când vor să știe la ce să se aștepte, Cristian este unul dintre copiii care au nevoie de foarte multe terapii și grădinița particulară care era scumpă. Are nevoie de mai multă atenție.
Iar în Germania lucrurile stau diferit față de România?
Aici sunt gratuite, dar sinceră să fiu, unele lucruri nu au calitatea celor de care beneficiam în România… depinde unde și cum nimerești. Totul e gratuit, mai greu de accesat. Dar ne-am luptat și suntem mai bine decât alții născuți aici, dar mai sunt alte condiții.
Nu știu să zic cum este mai bine, dar noi, la acel moment, am considerat că este cel mai bun lucru pentru familia noastră. Acum plănuim să revenim, dar trebuie să vedem în ce condiții.
Deci vă propuneți să reveniți în România?
Da, da, absolut.
De cât timp sunteți în Germania?
Suntem aici de trei ani… doi ani jumătate.
Drumul adopției: a fost ținut în casă și nu i s-a oferit niciodată atenție. În plus, are și ADHD. Dar progresul este incredibil
Cum a fost schimbarea de la plasament la adopție? Cum au trecut lucrurile?
Noi ne-am pus în cap încă de la început să îl adoptăm pe Cristian. Știam de la Tzuby’s Kids care sunt pașii, ce se poate întâmpla. Într-un fel, știam și că în istoricul familiei respective au mai fost copii care au rămas în sistem și eram conștienți că sunt multe șanse ca el să rămână la noi, pentru că ne-ar fi întristat foarte tare să stăm să creștem câțiva ani de zile, apoi să plece de la noi. Dar evident că ne-am gândit mereu la binele lui, așa că am luat în calcul și acest lucru.
Așa că, atunci când a fost declarat adoptabil, asta după aproape trei ani, am și depus actele… cam ăsta a fost parcursul.
Practic, din punct de vedere legal, el s-a aflat inițial în învoire la noi. Apoi am prelungit învoirea până când un tribunal ne-a acordat plasamentul. Și apoi l-am adoptat.
Dar încă de când l-ați luat pe Cristian în plasament, era clară dorința de a-l adopta? De la început v-ați dorit lucrul acesta?
Da, adică nu l-am testat, nici nu ne-am gândit la asta. Atunci când a venit Cristian la noi, era de curând intrat în sistem și nu avea vreun diagnostic pus. Noi am fost destul de optimiști atunci și nu ne-am gândit că va fi mai greu. Dar în momentul în care ne-am suit în mașină să mergem acasă, am știut că nu mai e cale de întoarcere pentru noi, doar, evident, în caz în care tribunalul ar decide altceva – cazul în care s-ar întoarce la familia biologică, vine nu știu ce mătușă, asta era altceva, dar din punctul nostru de vedere nu era de dat înapoi că am mai văzut pe anumite grupuri de părinți oameni care se întreabă cum ar fi să ia în plasament, să vadă cum e și să nu fie definitiv. Noi n-am dorit asta, am știu că vom merge mai departe și va fi al nostru.
Și nu a existat nimic să vă dea înapoi, mă gândesc la faptul că ulterior venirii lui acasă a apărut și diagnosticul lui Cristian…
El nu are problemele de sănătate… noi avem un program de dimineață cu cântece și are unul creat medicamentos în germană. Și spune cântecul ceva de genul atunci când când ești bolnav, te face bine și el îmi zice mereu „da, eu nu sunt bolnav”. Și atunci eu îi explic că există o substanță în creier care nu se secretă și are nevoie de un anumit medicament ca să-l ajute să se concentreze. Știe chestia asta. Dar nu este bolnav.
Ne-a fost clar de la început că nu este ca toți copiii. Dar nici nu am știut exact ce se întâmplă, am crezut că poate în câteva luni se va recupera… adică am știut ceva din istoricul lui, că a fost pur și simplu ținut închis în casă mult timp, nu s-a vorbit cu el, adică când veneau adulții erau mulți copii și nu i s-a oferit niciodată prea multă grijă. Și normal că dacă nu se vorbește cu tine, nu se joacă nimeni cu tine, nu îți oferă atenție, grijă…
Acestea au fost motivele care au dus la diagnosticul lui Cristian?
Da, mă rog, familia lui Cristian spunea că l-au dat în sistem din cauza sărăciei și, cumva, de asta nici noi nu eram siguri că o să fie declarat adoptabil pentru că ei tot ziceau că poate le dă cineva o casă… îți dai seama. La noi nu sunt niște reglementări foarte clare… ei au fost neglijați și abuzați pentru că au fost și alți frați în aceeași situație.
Cu terapii poate să se diminueze acest diagnostic, nu?
Da, absolut. Însă, nu se știe exact ce și cum. Este posibil să fie și ceva genetic. Adică toți copiii cu traume au diverse probleme, dar la el s-a activat și acest ADHD care probabil că s-ar fi dezvoltat oricum. Dar mergem înainte.
Sunt foarte multe achiziții, vedem un progres enorm. Adică acum vorbește două limbi. I-a fost foarte greu atunci când a început să vorbească limba română, dar acum vorbește și germană. Asta a surprins că a învățat foarte repede germana… când am ajuns aici, în doar 7 luni, deja se descurca. Vorbea fluent, înțelegea, acum ne luptăm cu scrisul și cititul. Adică toate achizițiile au venit mai greu, bine nu pot să-mi dau seama exact, spun din ce citesc și din ce îi văd pe copiii prietenilor. Nu știu când au învățat ce au învățat, dar îi văd că prind mai repede, reușesc mai repede, la el e o luptă mai mare pentru orice achiziție.
Plus că aici ne luptam și cu niște catalogări destul de superficiale. Nu aș vrea să compar cu ce se întâmplă în România pentru că acolo am fost doar în sistemul privat. Dar aici i s-a pus de la început ștampila unui IQ mic și atunci i s-a spus că atât poate. Nu se insistă, nu i se cere mai mult. La școală mai mult îi lasă să se joace, fac într-adevăr și terapie, dar mie mi se pare că e mult prea mult relaxat și el poate mult mai mult.
Adică nu e provocat astfel încât să se dezvolte cât mai mult…
Da, face o singură oră de muncă intelectuală (matematică, germană etc) din șapte. Tocmai de aceea încercăm acasă și noi să facem cât mai multe lucruri. Plus terapiile.
Dar evoluția se vede, nu?
Absolut, doar că totul a mers mai lent decât ne așteptam sau ne doream noi. Din fericire nu are autism. Însă din ce văd la ceilalți copii care vin la terapii progresul este foarte mare. Pe el îl văd evoluând de la o săptămână la alta.
Pe de altă parte, aș vrea să vorbim și de părțile pozitive. El este un ghemotoc de bucurie, foarte iubitor, tot timpul să te îmbrățișeze și să vorbească cu tine. Foarte sensibil. Noi l-am tot învățat, cu ajutorul celor de la Tzuby’s Kids, și tehnici de calmare… uneori atunci când ne vede supărați sau nervoși vine la noi și ne zice: „mami, respiră”. Se gândește mereu la ce avem noi nevoie și a devenit foarte practic, foarte independent.
Tipul de inteligență nu e atât de apreciat în mediul academic, dar el are o inteligență practică foarte mare, se descurcă imediat, cum ajunge într-un mediu nou știe exact de ce are nevoie și ce trebuie să facă.
Gătește… mă rog, niște chestii mici așa, dar e tot timpul curios să stea lângă mine, să mă ajute în bucătărie. L-am lăsat încă de la vârste mai mici să se implice, l-am lăsat să taie, să curețe legume, își face singur smoothie-uri.
Cât de repede s-a adaptat atunci când a ajuns acasă?
La noi cred că e un caz mai atipic pentru că s-a integrat imediat. Și-a dorit mult să stea cu noi. Dar el avea un tip de atașament… să nu se bucure părinții (râde)… el avea un atașament dezorganizat, adică se ducea cam la orice adult și imediat se punea în brațe. În primul an a vrut să mai plece cu niște familii prin parc. Mai sunt glumele acelea, care sunt foarte rele, cu adulți care vor să fie simpatici și îi întreabă pe cei mici „Hai că te iau la mine. Vrei să vii cu mine acasă?”. Și el zicea atunci „da” și apoi se mira că eu nu eram de acord și stăteam în calea fericirii lui (râde). Dar erau doar gânduri de moment… îți dai seama că atunci când un copil vede super jucării sau își face prieteni noi.
Dar din fericire, tot așa, cu tehnici pe care le-am învățat de la Tzuby’s Kids am reușit cam într-un an să rezolve acest atașament dezorganizat. Și nu a mai vrut să meargă nici cu o vânzătoare de la magazinul de jucării. Acum preferă să stea mai mult cu mătușile, cu bunicile, cu rudele, decât cu oricine altcineva, chiar și cu prietenii.
El a fost conștient de toate aceste etape – plasament, adopție?
Avea șase ani atunci când l-am adoptat oficial și i-am explicat absolut totul. La vârsta aceasta nu îl cheamă și pe el la tribunal, dar noi i-am explicat toți pașii. I-am zis că o să ne întrebe dacă vrem să îl adoptăm și noi o să spunem da, apoi i-am arătat certificatul de naștere și i-am spus că de acum vom avea același nume de familie. S-a bucurat pentru că știa că la grădiniță îl strigau cu alt nume și acum o să aibă numele nostru.
Deci, da, știe toate aceste lucruri. Există niște cărți despre adopție pe care i le citim. Uneori cerea el să citească. Acum este o perioadă în care nu prea își mai aduce aminte de lucrurile astea, dar din când în când mai citim. Există o carte scrisă de o asistentă socială din Brașov care a fost și ea adoptată și care folosește o metaforă cu trenuri pentru a explica acest proces și lui Cristian îi place foarte mult.
Ce vă doriți pentru Cristian pentru anii următori? Ce vă doriți cel mai mult pentru el?
Să se dezvolte cât poate el de mult. Tot timpul am avut spaima asta că nu îi oferim tot ceea ce trebuie, am avut inclusiv teama că nu îi cumpăr niște jucării care să-l stimuleze foarte bine sau că nu aleg terapiile cele mai bune pentru el.
Asta, să se dezvolte bine și frumos. Și, în final, noi vrem să pregătim un om independent, un om care să poată să locuiască singur, care să aibă o meserie, care să-și poată întemeia o familie. Asta ne dorim pentru el.
Nu vrem să-l ținem tot timpul lângă noi sau să aibă grijă de noi la bătrânețe. Ne dorim ca el să aibă o viață independentă și fericită.
Cât de mult v-a schimbat viața venirea lui Cristian?
Enorm. A fost un taifun. Nu ne-am imaginat că va fi așa de greu, mai ales în primul an, adică foarte obositor fizic. Dar era, în același timp, un mănunchi de bucurie, de energie, de fericire.
Și, ultima întrebare, ce sfat le-ați oferi familiilor care se gândesc să adopte?
În primul rând, să se documenteze foarte bine și dacă au ocazia, să participe la niște grupuri de suport și să cunoască alți părinții adoptivi. Să-și asculte inima, să nu facă acest lucru forțat, dar dacă simt că pot, să plonjeze în această aventură. O să-i ajute și Dumnezeu și o să fie bine! Noi am avut noroc și am simțit conexiunea din prima. Cristian este și un copil foarte lipicios și am dezvoltat atașamentul foarte repede, mai ales pentru că el se apropie foarte ușor de oameni.
Dar, tuturor celor care se gândesc la acest lucru, le spun să se documenteze bine, dar să-și asculte și inima.
Cursuri TBRI, grupuri de suport și tabere terapeutice Tzuby’s Kids pentru familii adoptive și de plasament
Trust-Based Relational Intervention (TBRI) este un model terapeutic prin care specialiștii pot oferi sprijin și tratament eficient copiilor cu istoric de traumă. Metodologie recunoscută la nivel internațional prin eficiența sa, TBRI a fost aplicată cu succes în servicii rezidențiale, case de tip familial, familii adoptive și de plasament și este concepută pentru a răspunde nevoilor complexe ale copiilor vulnerabili. Asociația Tzuby’s Kids a pregătit patru specialiști care vor putea răspunde mai competent nevoilor familiilor adoptive și de plasament. Principalii beneficiari vor fi participanții la cursurile organizate de Tzuby’s Kids sau în colaborare, participanții la grupurile de suport, taberele terapeutice și copiii participanți la sesiunile de intervenție terapeutică de grup.
Tabere terapeutice
Asociația Tzuby’s Kids organizează, periodic, tabere de weekend pentru familii adoptive și de plasament. Prima tabară din acest an va avea loc în 16 – 18 februarie, în apropierea masivului Piatra Craiului. Printre activități se numără instruire în metode de intervenție la copiii cu istoric de traumă, activități recreative și terapeutice pentru copii în timpul cărora vom folosi o parte din gama de jucării terapeutice produse de Tzuby Toys.
“Mi se par fantastice taberele. Sunt foarte bune pentru copii și pentru părinți deopotrivă. Pe noi ne ajută să învățăm sau să reîmprospătăm ceea ce știm, iar pe copii faptul că socializează, faptul că sunt voluntari care le oferă atenție și cei mici se simt importanți, iar pentru noi este ca o oază să ne putem conecta, să împărtășim experiențe. “
Frecvența grupurilor de suport este lunară, cu întâlniri fizice în București, la sediul asociației. Printre temele abordate se numără: principii de conectare cu copiii, atașamentul, fundamentele schimbării comportamentale, provocări legate de școală. Întâlnirile sunt atât pentru părinți, dar și pentru copii. Aceștia au un timp separat alături de voluntarii noștri care urmăresc să aibă activități de conectare bazate pe principii TBRI (Trust based relational intervention- o metodologie de intervenție bazată pe relații de încredere).