Să fii mamă singură este motiv de stimă sau un stigmat? Daniela Elena Gaston, femeia care într-o zi și-a făcut bagajul și a străbătut lumea de la un capăt la altul, din dragoste pentru fiul ei

Cazurile din țara noastră în care mama își crește singură copilul încep să crească. Pentru unii, mamă singură poartă un nume: stimă. Pentru alții, mamă singură poartă alt nume: stigmat. Pentru mine înseamnă superputere. Așa că azi m-am gândit să dau cuvântul unei eroine, Daniela Elena Gaston. Este mama unui puști de 13 ani care stă numai sub aripa mamei sale de la cinci luni și care crește responsabil, demn de toată admirația în fața căruia greutățile pălesc. Împreună au dăinuit. Mai mult de atât, au învățat să facă bine atunci când sunt unul lângă celălalt. Aleargă la maratoane de pe când avea James 4 ani, în folosul unor scopuri și cauze caritabile.

Daniela a plecat din Canada, acolo unde, într-un moment al vieții sale, se mutase. S-a lăsat purtată de valurile tinereții, condusă de iubire și ghidată de euforie. Nimic de judecat. Curajoasă când a plecat pe alt continent, dar foarte curajoasă când s-a desprins de mediul care nu îi mai prindea bine ei și fiului ei. S-a întors acasă, în România. Cred cu tărie că drumul său nu a fost tocmai ușor, având în vedere că atribuțiile pe care le au doi părinți nu erau împărțite. Să o cunoaștem!

Daniela Elena Gaston:„Anul acesta a venit cu realizări, atât pe plan personal, cât și profesional, dar și cu pierderi, renunțări”

Daniela, cum te găsesc în prezent și unde?

Într-o zi de duminică, înnorată, cu căștile la urechi ascultând Florence And The Machine și uitându-mă de la troița lui Mihai Viteazu spre Munții Făgăraș. E locul meu preferat de la marginea orașului Sibiu, mai ales iarna, când lumea nu prea mai îndrăznește să își părăsească confortul casei și tot câmpul necucerit de betoane pare doar al tău, al gândurilor tale.

Să-mi fie cu iertare că te-am întrerupt din program😊Suntem pe ultima sută de metri și la final de an mulți dintre noi ne facem bilanțul acestui an. Tu ce ai putea să ne spui despre anul tău? Ce culoare i-ai da?

Aș vrea să încep cu ultima întrebare, căci azi e o zi prea gri, fără soare. Culorile mele au căpătat de mulți ani nume de copii. Verdele și albastrul poartă adesea numele băieților mei de la grupă. Rozul și roșul cel al fetelor. Apoi mai sunt culorile și non-culorile preferate de fiul meu, James: violet, indigo, negru și alb. Fiecare dintre ele îmi colorează universul ca om, mamă și educatoare. Însă, dacă ar fi să mă decid asupra unei singure culori, ar fi cea aleasă de către Pantone Color Institute pentru anul 2022: Lila, 17-3938 Very Peri. Este o nuanță violet, aproape de albastru, care îmi aduce aminte de culoarea care îmi plăcea în copilărie, asupra căreia pusesem ”monopol”: movul. Niciunui copil nu avea voie să îi placă aceeași culoare. Eram prințesa culorii mov despre care aflasem mai târziu că se numește heliotrop și că apogeul ei ar fi fost în secolul 19, că eu m-am născut cu 200 de ani mai târziu. Ce reprezintă pentru mine culoarea Lila, 17-3938 Very Peri la final de 2022? Reflectare cu propria persoană, conștientizare spirituală, liniște, echilibru, spirit creativ, fortificare între granițe nou descoperite, claritate mentală, blândețe față de propria ființă, o înțelegere a celuilalt la un nivel și mai empatic, dacă se poate spune așa. Mai reprezintă și dorul meu de cealaltă identitate a mea cu păr albastru, la care am renunțat în favoarea celei cu fire albe, cea care își asumă cu bucurie firescul anilor. Anul acesta a venit cu realizări, atât pe plan personal, cât și profesional, dar și cu pierderi, renunțări. A fost nevoie de un întreg registru de evenimente și conștientizări pe toate planurile pentru a se mai adăuga o cărămidă la maturizarea mea emoțională, pentru ca înțelepciunea să își continue firul roșu.

Ești recunoscătoare pentru tot ce ți s-a întâmplat?

Desigur, mai ales pentru oamenii din viața mea.