Saxofonistul norvegian Håkon Kornstad vine la Gărâna Jazz Festival: „Muzică pentru oameni cu urechile deschise!”

Håkon Kornstad este un saxofonist norvegian care dă un alt sens ideii de „tenor” şi care a adus împreună opera şi jazz-ul. Da, muzicianul născut în Oslo este un jazz-man cu rădăcini adânci în tradiţia jazz-ului norvegian, însă asta nu l-a împiedicat ca la 32 de ani să descopere opera şi să devină un dublu tenor: în stilul clasic, la voce, şi la saxofon. Din păcate, limba română are un singur cuvânt pentru „singing” şi „playing”, dar Kornstad face asta pe scenă, ducând o „bătălie” muzicală între tenorul de operă şi tenorul de saxofon (a şi lansat, în 2015, albumul „Tenor Battle”). Iar muzica sa, indiferent că vorbim despre cariera solo sau despre formule de quartet sau quintet, face bolte stilistice între jazz şi operă, prelucrând arii şi lieduri de operă şi îmbinându-le cu bucle de jazz contemporan. Îl veţi putea vedea pe Håkon Kornstad alături de Håkon Kornstad Quartet, pe 8 iulie, pe scena Gărâna Jazz Festival. „Pentru oricine are un minim interes în a descoperi opera sau muzica jazz, Kornstad reprezintă un muzician care trebuie ascultat măcar o dată în viaţă”, spunea despre tenorul norvegian publicaţia The Journal. Cu alte cuvinte: un concert de neratat!

Având în vedere că se vorbeşte despre Håkon Kornstad ca despre doi muzicieni, doi tenori… cum simţiţi albumele şi concertele solo prin raport cu muzica pe care o faceţi cu Håkon Kornstad Quartet?

În concertele mele solo îmi folosesc vocea mai puţin, mai ales pentru a „puncta” buclele muzicale şi texturile muzicale ale saxofonului. Folosesc o abordare mai minimalistă şi mai sugestivă datorită acestor „bucle”. În grupuri, fie că e vorba despre quartet sau quintet, cântăm uneori aceleaşi piese, dar cu mai multe trimiteri către original, către versiunea de „gramofon”, dacă vreţi. De asemenea, sigur că în cadrul grupului facem fragmente de improvizaţie care îşi au rădăcinile în jazz-ul de tradiţie scandinavă.

Jazzul şi opera nu sunt două concepte uşor de alăturat. Care a fost momentul definitoriu pentru alegerea acestei nişe?

Nu eu am ales aceste nişe, ele m-au ales pe mine. Am avut posibilitatea să fiu atât saxofonist de jazz, cât şi un tenor de muzică clasică separat, sau puteam să încerc o combinaţie între acestea. Muzica barocă a avut elemente înrudite cu jazz-ul, iar mai târziu, muzica modernistă a avut legături clare cu jazz-ul. Muzica romantică, ca aceea pe care o cântăm noi, aproape că a fost abandonată total în jazz-ul modern de azi, totuşi, aş putea spune că muzica americană s-a bazat pe compozitorii din epoca romantică – şi aşa s-au născut originile jazz-ului. E o legătură clară acolo, dacă mergem, de exemplu, înapoi în anii 1940.

Cum aţi ajuns la acest „gen” de muzică? Implică mult curaj, nu-i aşa?

Implică un pic de curaj, da, sau poate mai degrabă un dram de curiozitate, să faci ceva care nu se prea practică în zilele noastre. Astăzi, free jazz-ul modernist cu rădăcinile în epoca post-Coltrane este etalonul. Muzica romantică este adesea subapreciată de către iubitorii de jazz „modern”. Am fost foarte exigenţi cu repertoriul nostru de-a lungul timpului şi ne-am întrebat „oare asta e soluţia?”. Nu toate ariile şi cântecele din operă merg, tocmai de aceea am ales un material care se poate adapta felului nostru „liber” de a trata acest gen.

Dacă ar fi să poată alege, ce gen de spaţii de concerte ar alege saxofonul dvs. Dar vocea de tenor? Unde vă place să cântaţi?

Cred că e la fel pentru ambii tenori: atât saxofonul, cât şi vocea mea sunt instrumente bazate pe acustică şi se simt cel mai bine în spaţii cu acustică bună: săli de concerte, biserici, teatre vechi sau chiar scene în aer liber – dacă inginerul de sunet ştie ce face! (râde)

Care au fost „întâlnirile muzicale” care v-au marcat cariera?

Cred că una dintre întâlnirile importante a fost cea din copilărie, cu pianul din subsolul casei mele, un instrument mare, la care abia puteam ajunge, dar când am reuşit, a produs sunete minunate şi am putut încerca să reproduc pe el orice muzică auzeam: colinde de crăciun, cântece pentru copii, muzică la modă. Am petrecut mult timp făcând improvizaţii la pian şi chiar dădeam recitaluri când aveam 4-5 ani. Apoi a apărut saxofonul în viaţa mea, când aveam 13 ani, cu toată bucuria de a descoperi marii maeştri ai jazz-ului pe vinil, în acelaşi subsol al casei. Apoi, a fost întâlnirea cu opera la Metropolitan Opera din New York, la vârsta de 32 de ani. Iar acum am redescoperit pianul şi exersez cu sârg din nou la pian, acasă.

Cât de importantă este întâlnirea cu un producător sau cu o casă de discuri potrivită pentru un artist care vrea să meargă dincolo de „reţetele” obişnuite ale muzicii?

Asta depinde de situaţie, căci fiecare carieră este diferită. Prima mea „casă de discuri” şi primul meu producător a fost Bugge Wesseltoft, iar el m-a învăţat câteva „trucuri” legate de formă şi de felul în care pot adapta muzica. Dar asta se întâmpla acum 20 de ani, şi de atunci mi-am continuat drumul de unul singur. Un bun producător poate fi de real ajutor în a descoperi lucruri noi, dar, de asemenea, ar putea sta în calea acestor descoperiri care sunt pe cale să se întâmple. Iar casele de discuri şi-au cam pierdut impactul în lumea „new media” de azi, nu-i aşa?

Cum a fost primul concert în care aţi cântat atât la saxofon, cât şi la voce? Care au fost reacţiile sălii?

A fost o întâmplare. Cântam într-un duo alături de contrabasistul Ingebrigt Håker Flaten şi am decis să cânt ceva… atunci am văzut expresie de pe chipurile oamenilor. Erau în mod clar foarte surprinşi şi sper că erau surprinşi într-un mod plăcut! (râde)

După concert, câţiva oameni din public au venit la mine şi mi-au spus că au plâns pentru prima dată – după mulţi ani – la un concert. Atunci am realizat faptul că vocea umană are puteri speciale şi poate conecta oamenii, putere pe care muzica instrumentală poate nu o are în aceeaşi măsură.

Ce pregătiţi publicului de la Gărâna Jazz Festival?

Noi ne pregătim de 5 ani pentru asta! (râde) Vom cânta lieduri, arii de operă şi cântece Napoletane de pe albumul „Tenor Battle”, din 2015. Dar, din moment ce noi tratăm ca fiind jazz toate acestea, nu va suna niciodată la fel. Lucruri noi se întâmplă în fiecare concert de-al nostru şi sper ca noi şi captivante idei muzicale să se dezlănţuie la Gărâna!

Mulţi critici au încercat să găsească un nume, o definiţie pentru muzica lui Håkon Kornstad. În ce termeni vă place să vorbiţi despre muzica dvs.? Cum aţi descrie-o?

Muzică pentru oameni cu „urechile deschise”! O abordare modernă a jazz-ului şi a muzicii clasice, dar nu „modern” în stilul tradiţional al anilor 1960… Modern în sensul în care muzica vorbeşte oamenilor şi îi poartă într-o călătorie prin diferite peisaje muzicale, o muzică ţesută, însă, cu acelaşi fir –  poate e pedigree-ul nostru, al jazz-ului scandinav. Oricum, muzica e muzică!