Scenariul filmului unei vieți de regizor: Cu Radu Muntean despre copilărie, familie, implicare socială și cinematografie

Radu Muntean face parte din generația tânără de regizori, apărută după Revoluție. Filmele sale cuprind o serie de mesaje profunde, proiecții ale realității în care am trăit sau trăim azi, subtilități ale unor forme de comportament ce ne caracterizează. Cine nu-și amintește „Boogie” filmul extrem de actual pentru orice generație tânără care se trezește în acel moment ale vieții de cuplu? Cine nu-și amintește „Hârtia va fi albastră” sau „Marți, după Crăciun”? Cine nu și le amintește probabil că nu le-a văzut și i le recomand cu căldură.

Alice T., ultimul film al lui Radu Muntean „a fost un film greu”; mi-a spus, asta din prisma faptului că a creat probabil cel mai complex personaj al său de până acum, personaj jucat de către o tânără de 17 ani, a cărei singură tangență cu actoria a fost în vremea în care mergea la grădiniță.

De-a lungul timpului i-am văzut filmele, i-am urmărit reclamele și i-am apreciat talentul și dăruirea de fiecare dată. Însă, personal, recunosc că am fost extrem de emoționată, zilele trecute când s-a distribuit pe net clipul în care actorul Șerban Pavlu ne îndeamnă să ieșim la vot și să nu ne mai limităm la „meme-uri pe Facebook și unicorn din luminițe în Piața Victoriei” pentru că #gatacugluma. Clipul a înregistrat milioane de vizualizări și sute de mii de share-uri în numai câteva zile.

În scurt timp am aflat că Radu Muntean a scris textul și a regizat acest clip, ocazie cu care mi-am propus să aflu povestea lui.

Am vorbit cu Radu despre importanța votului și necesitatea acțiunii sale de a scoate un astfel de clip, despre ultimul său film „Alice T.”, despre copilăria sa, despre tatăl său, marele regizor și om de televiziune Titus Munteanu, dar și despre soția și cei doi copii ai lui. Enjoy!

De ce crezi că ar trebui să ieșim la vot?

Aș putea să citez toate clipurile și toate articolele care au apărut în ultima vreme și cred că, până la urmă, esențialul e de bun simț. E singurul fel în care te poți manifesta ca cetățean, cu convingerea că părerea ta contează. Este momentul în care, în mod legal, poți face o diferență, poți avea o atitudine. În rest, sigur că putem să ne manifestăm fiecare cum dorim, public sau mai puțin public, în social media sau oriunde altundeva, dar nu garantează nimeni impactul. Pe când la vot e clar. Putem așadar să votăm, ca să putem protesta apoi cu conștiința împăcată…

Să nu facem meme-uri pe Facebook și unicorni din luminițe…

Să nu facem numai meme-uri pe Facebook. Să știm că am făcut tot ce a depins de noi. Votul ăla amărât e al nostru și trebuie să ne folosim de el.

E mai important votul acesta decât oricare altul de până acum? Personal, eu cu senzația asta am rămas după ce am văzut clipul…

După o perioadă în care a părut cel puțin că ne îndreptăm înainte, că suntem integrați și asimilați în UE și NATO, că facem parte din lumea civilizată, de ceva vreme mi se pare că, prin acțiunile și declarațiile politicienilor care ne conduc, riscăm să ne întoarcem, cum spune Pavlu în clip, “în beznă și-n izolare”. Personajul negativ și-a dat masca jos, și-a tras gluga de pe ochi și are curaj să ne privească în față. Nu se mai ascunde. Și dacă nu facem ceva acum, nu mi se pare foarte hazardat să ne gândim că e posibil să fie ultimele alegeri libere de până la următoarea revoluție.

Clipul a avut la bază reacția mea la grosolănia, mitocănia, tupeul discursurilor politice din ultima vreme. Am luat-o personal. Mi s-a părut că-și bat joc de mine și că mă calcă în picioare.

Nu am fost niciodată pasionat de politică,  deși am fost întotdeauna la vot, nu sunt conectat la Social Media, deschid televizorul doar la meciuri, citesc știrile desigur, dar nimic mai mult și cu toate acestea, la un moment dat ceva a făcut scurt circuit la mine în creier și am considerat că dacă nu iau atitudine, accept să fiu călcat în picioare. Vorbesc doar din punctul meu de vedere personal.

Șerban Pavlu a fost primul care a răspuns sau doar la el te-ai dus?

Șerban a fost unul din cei la care m-am gîndit de la început, e un actor pe care-l apreciez, cu care am lucrat foarte bine de câteva ori, un om inteligent și responsabil, dar recunosc că m-am gândit și la alți actori care fac comedie, și mi-am imaginat că ar fi fost mai bine din punct de vedere conceptual să încep cu cineva care e cunoscut drept comic și care să spună: „Gata cu gluma!”. Până la urmă conjunctura a fost de așa natură încât Șerban a fost cel care a răspuns cel mai prompt la proiectul acesta și asta a contat cel mai mult. A fost trup și suflet pentru proiectul acesta și lucrurile au mers șnur.

Când ai intrat la UNATC ce-ți imaginai că vei face? Ce visai?

Am intrat la UNATC în 1989.

IATC, atunci…

Da. A fost un an important în care percepția despre viitor s-a schimbat. După admitere, în ’89, am făcut armata și în ‘90 am început facultatea. Așa era legea pe vremea aceea, după ce intrai la facultate, făceai armata și apoi mergeai la școală. Pe mine m-a prins Revoluția în armată…

„Hârtia va fi albastră” e de acolo?

Da, dar fără să fie nimic autobiografic, totuși. Filmul este inspirat din ce am simțit eu în zilele acelea. La o distanță de 16 ani am revizitat sentimentele și amintirile respective.

Dar la ce visai când ai dat la UNATC?

Sigur că voiam să fac filme, dar pe vremea aceea era destul de greu; trebuia să treci prin tot felul de etape, trebuia să fii o bună perioadă de timp asistent, unii rămâneau asistenți zeci de ani de zile, filmele erau supuse cenzurii, nu făceai chiar ce-ți trecea prin cap… După aceea, toate lucrurile s-au schimbat, chiar din facultate. Au plecat o parte din profesori, au venit unii noi; norocul nostru a fost că fiind prima serie de după Revoluție am putut face ce ne-a trecut prin cap. Din cei patru profesori din an, am avut norocul să fiu repartizat la Ovidiu Bose Paștină care era un tânăr și foarte promițător regizor, se vorbea despre el la ora aceea ca despre o speranță a cinematografiei, un tip foarte cool, foarte citit, cu o cultură cinematografică importantă și cu care m-am înțeles foarte bine. Facultatea a fost ca o casă de producție, mai mult; școala pentru mine a fost un prilej de a-mi face niște prieteni și de a produce niște filmulețe, atâta tot.

Unde ai făcut armata?

La Bacău.

Dar nu ai fost în București la Revoluție, nu?

Nu, eram la Bacău și am păzit tot ce se putea păzi pe acolo.

Dar nici nu se întâmpla nimic acolo, nu?

Nu, nu. A tras la un moment dat unul din greșeală și ne-am speriat cu toții.

Când erai mic ce ziceai că vrei să te faci?

Eee, voiam să mă fac îngrijitor de animale, asta după ce am trecut de faza gunoier pentru că-mi plăceau uniformele portocalii ale gunoierilor și felul în care stăteau agățați de mașinile de gunoi. Mi-au plăcut foarte mult animalele și aș fi vrut să fac ceva legat de animale, însă, în rest, nu am avut nimic în cap până în clasa a XI-a.

Erai copilul acela care voia „la tata la serviciu”?

Nu, deloc.

Erai conștient de numele lui?

Sigur că da pentru că veneau acasă tot felul de cântăreți și compozitori, dar nu m-a interesat foarte tare zona asta. Nici tatăl meu nu m-a împins niciodată și țin minte că avea o poveste legată de asta: pe vremuri când șeful lui era Tudor Vornicu, m-a luat la o filmare cu Mihai Constantinescu și m-a suit pe un cal de lemn. Eu eram prieten cu Mihai, îl știam de când eram mic și eram destul de relaxat în postura asta, însă, Tudor Vornicu l-a certat pe taică-meu când m-a văzut în platou: „De ce-ți aduci copilul? Îți bați joc de el, îl pui pe calul ăsta de lemn. Lasă copilul în pace, nu-l mai târî prin platouri”. Nu m-a mai târât și nici pe mine nu m-a interesat.

Și mama ta ce era?

Mama e avocat. Pe vremea aceea era consilier juridic la APACA și după Revoluție a intrat în avocatură.

Cum era copilăria ta? Care e amintirea aia ce s-a povestit de fiecare dată în familie: „Radu când era mic…”?

Radu când era mic, mânca multe șnițele. Eu am rude la Timișoara și țin minte că am fost într-o vacanță acolo, la vărul meu care era de vârsta mea, dar care, spre deosebire de mine, era foarte mofturos la mâncare. Și mama lui i-a spus: „Uită-te la Radu cu ce poftă mănâncă!”. Iar el s-a uitat la mine și a zis: „Mi-e scârbă!” și nu a mai mâncat nimic.

Am fost un copil normal. Am copilărit pe Brezoianu, am stat la bunici până la 18 ani. Știu Cișmigiul pe dinafară. Jucam fotbal la porumbei, acolo unde e chioșcul fanfarei.

Și ai făcut și liceul tot acolo, nu?

Am făcut și școala generală care era în curtea catedralei Sfântu Iosif, acum e pe Știrbei Vodă, și liceul Bălcescu la vremea aceea, acum Sf. Sava. Am avut aproape aceeași colegi timp de 12 ani. Am dat la Bălcescu nu de drag de matematică și fizică, ci pentru că acolo a dat toată clasa mea din generală.

Ce înseamnă că ai fost un copil normal?

Nu am creat probleme; bine, toți copiii creează la un moment dat probleme, dar nu am fost un copil râzgâiat, agitat, răsfățat, sau cel puțin așa spun ai mei. Par mulțumiți.

În liceu cum erai? Mai artist sau mai preocupat de integrale?

Jucam fotbal în curtea liceului, eram destul de sociabil, eram în gașca copiilor mai cool, dar nu cel mai cool dintre ei, am făcut tot felul de prostii prin clasele mai mari, dar nu ceva exagerat.

Și cum te-ai împăcat cu matematica? Era foarte grea…

Nu m-am împăcat grozav, dar am învățat, am luat treapta I, am luat treapta a II-a ca să rămân coleg cu prietenii mei. Fără să fiu strălucitor, m-am descurcat. Dar am fost foarte bucuros când am terminat școala că am scăpat de matematică și am uitat tot instantaneu. I-am spus lui fiu-meu când a ajuns în clasa a III-a că nu îl mai pot ajuta la mate.

Prima iubită din liceu ți-o amintești?

Sigur că da.

….

Sigur că da (râde).

Când a apărut gândul de a da la Regie? Ai tăi nu au zis nimic?

Într-a XI-a. Ai mei au fost destul de relaxați. Mama a avut la un moment dat un gând, ca mai toți părinții de pe vremea aceea care încercau să le sugereze copiilor să dea la Medicină, numai că eu leșinam numai dacă vedeam sânge, așa că s-a exclus instantaneu din paleta de opțiuni.

Nu știu exact care a fost momentul.

Știu că îmi plăcea să mă uit la filme, aveam video și eram parte din rețeaua clandestină de VHS-uri dublate de Irina Margareta Nistor și vedeam o grămadă de filme, majoritatea prostii cu karate și comando, dar se mai strecura câte un Kubrick sau un Sergio Leone.

Până la urmă am realizat că un tip de meserie din asta vocațională mă avantajează mai mult pentru că mă uitam la maică-mea care se trezea la 5 dimineața să ajungă la 6.30 la fabrică, și mă uitam și la taică-meu care se trezea la 9.30 -10.00 și avea un program mai relaxat – sigur, când avea filmare stătea și câte 15-16 ore la muncă. Tata era un om extrem de pasionat de munca lui și mi s-a părut că aș putea să încerc tipul acesta de meserie.

Se intra greu la UNATC?

Se intra greu, însă odată ce am început să mă pregătesc pentru Regie cu Tudor Mărăscu –  profesorul ideal pentru pregătirea pentru admitere și pentru primii ani de facultate, un om cu multă răbdare și foarte metodic – am înțeles multe lucruri, m-a prins foarte tare și am devenit pasionat de meseria aceasta, cel puțin din perspectiva modului în care o înțelegeam eu la 17-18 ani.

Nu m-am mai ocupat absolut deloc de școală. Una dintre tâmpeniile sistemului acesta de învățământ este că în ultimii doi ani de liceu, trebuie să faci 12-15 materii care se întîmplă să  nu-ți folosească la nimic.  Mie nu mi-a folosit decât limba română, și asta doar într-o oarecare măsură.

Și BAC-ul?

La română m-am descurcat bine pentru că deja aveam un exercițiu destul de bun de scriere, format în ultimii doi ani în care m-am pregătit pentru facultate; la mate am copiat tot de la cel din față, pe care aproape că l-am amenințat.

Eu am mai spus asta la un moment dat și m-a înjurat toată lumea că e un exemplu prost pentru copiii care citesc, însă eu am o mare problemă cu sistemul de învățământ românesc; mi se pare formatat pe copiii care trebuie doar să rețină niște informații. În școala noastră copilul nu e încurajat să-și dezvolte gândirea, ci doar să-și antreneze memoria, ceea ce mi se pare groaznic. Acesta ar fi unul dintre lucrurile pe care mi-aș dori ca cine vine la putere să îl schimbe/reglementeze, mai ales că reprezintă și principalul motiv pentru care majoritatea copiilor cu ceva minte pleacă din țară.

În schimb eram atât de pasionat de ce învățam pentru facultate, că mă pregăteam cu toate forțele și am intrat din prima. Erau acolo oameni care dădeau pentru a 15-a, sau a 20-a oară, erau deja bătrâni, poate mai bătrâni decât ai mei.

Care ți se pare că e cea mai importantă lecție de viață pe care ai învățat-o de la tatăl tău?

Taică-meu mi-a zis la un moment dat: „Indiferent ce meserie alegi să faci, încearcă să fii cel mai bun, să fii cât poți tu de bun. Și încearcă să-ți facă plăcere.

Taică-meu a fost cel mai pasionat om de meseria lui pe care eu l-am întâlnit. El aproape se chinuia când era în vacanță, deși ne iubea foarte mult și își dorea să fie cu noi, dar el se juca la serviciu, îi plăcea foarte mult și pentru el era un chin dacă nu filma, dacă nu avea ceva de făcut, dacă nu putea să inventeze lucruri.

Și ai ajuns la vorba lui?

Da, sigur, fac ce-mi place. Altfel nu aș face film, aș face doar reclame ca să câștig bani.

Banii vin din spoturi și filmele sunt pasiunea?

Sigur. Asta nu înseamnă că nu particip cu plăcere și la reclame, sau că nu găsesc și în reclame lucruri care să mă intereseze. Acolo încerc să-mi fac meseria cât pot de bine și să nu-i dezamăgesc pe cei care mă plătesc pentru asta. Fac de 20 și ceva de ani.

Ce lecții de viață ai vrea să rețină copiii tăi de la tine?

Am trecut de mult de etapa planurilor de educație pentru copii. Cred că unui copil trebuie să-i dezvolți discernământul până la un moment dat, după care, dacă ai făcut treabă bună, ar trebui să se vadă. De la 12-13 ani copilul are viața lui, încearcă să-și dezvolte propria personalitate și trebuie să încerci să intervii cât mai puțin.

Mi se pare foarte important de spus: cred că e groaznic să spui că ai înțeles treaba cu parenting-ul. Nu mai suport oamenii care dau lecții despre cum să-ți crești copiii, ce să le spui, ce să nu le spui, cum să-i motivezi sau nu. Cred că exemplele sunt atât de diferite încât e foarte greu să dai lecții.

Eu spun că am norocul de doi copii foarte buni, cu suficient discernământ – nu știu dacă eu și soția mea am contribuit sau nu, mie îmi face plăcere să cred că da – o fata de 13 ani și un băiat de 16 ani, destul de autonomi și nu-mi fac griji prea mari în ceea ce-i privește.

Când, cum și unde a apărut în scenă soția ta?

În facultate. Imediat facem 26 de ani de când suntem împreună. Ea era la scenaristică, eu la regie, ea era cu doi ani mai mică decât mine și…

Și cum sună povestea?

E, nu aș vrea să încep acum cu texte din alea romantice…

Eram în bar la UNATC, la o bere cu niște colegi și în capătul barului, pe tejghea era un casetofon la care noi mai puneam uneori muzică. Eu pusesem o casetă cu trupa Pixies, o trupă de punk rock. A apărut nevastă-mea, tunsă periuță, vopsită roșcat și mi s-a părut mie că în timp ce se îndrepta spre masă, fredonează versuri din piesa lui Pixies, avea și o față ingenuă, arăta ca o căprioară care fredonează Pixies, tunsă punk și vopsită. Am zis: „Gata, asta e! Nu mai căutăm nimic!”. Ulterior s-a demonstrat că habar nu avea de Pixies și că era doar produsul imaginației mele.

Hai să mergem la filme! E greu să faci film azi în România?

E greu să faci film peste tot în lume, din diferite motive. Eu fac film de autor, nu comerciale, care să se supună regulilor unui produs comercial. Beneficiez încă de sistemul de finanțare națională și europeană și produc filmele cum pot. Pentru că sistemul acesta este imperfect și pentru că banii nu sunt suficienți, din păcate e nevoie câteodată să aștepți și câte doi-trei ani după ce ai scris scenariu, până apuci să filmezi filmul.

Personal mi se pare că regizorii români trebuie să fie de 10 ori mai talentați și de 20 de ori mai muncitori decât cei din afară…

Nu e neapărat adevărat. Sunt situații diferite pentru că și afară e greu să faci film. Și nu ține neapărat de talent ci mai degrabă de un tip de insistență pe care trebuie să o ai. Și dacă vrei să faci un film comercial trebuie să convingi niște producători că filmul tău o să facă bani, e ca și cum ai avea un strat-up și încerci să faci rost de bani pentru finanțare; nu e ușor, trebuie să ai determinare, trebuie să fii ambițios, trebuie să insiști.

Cum vezi tu filmele tale de până acum? De la „Furia” până la „Alice T.”?

„Furia” este un caz aparte pentru că a fost primul film, atunci lucram cu Media Pro și cu Adrian Sârbu pentru tot felul de lucruri legate de TV, și pentru că voiam cu tot dinadinsul să debutez, rezultatul a fost un compromis între ce am vrut eu și ce a vrut el, un rezultat care m-a reprezentat doar parțial. De la „Hârtia va fi albastră” până la „Alice T.” pot să-mi asum aproape totul din film. Asta nu înseamnă că am făcut eu tot. Am scris împreună cu Alex Baciu și Răzvan Rădulescu, am filmat cu Tudor Lucaciu, am produs cu Dragoș Vâlcu și cu Dragoș Potop, am montat cu Andu Radu, am făcut sunetul cu Electric Brother și așa mai departe. Suntem o echipă, dar pot să-mi asum de la ideea filmului și până la modul în care arată posterul și dacă e ceva în neregulă, eu sunt primul în care poți să arunci cu roșii.

Ți se pare că vreunul dintre filme e mai reprezentativ pentru tine, cel de azi?

Totdeauna, cel mai recent este cel mai reprezentativ și e normal să fie așa, pentru că și eu m-am schimbat față de acum 10 ani. Filmele mele ar trebui să mă reprezinte pe mine, cel din momentul respectiv. Asta nu înseamnă că nu înțeleg ce m-a făcut să fac „Hârtia va fi albastră” sau „Boogie” sau „Marți, după Crăciun” sau „Un etaj mai jos”; înțeleg foarte bine lucrurile acestea, dar oamenii se schimbă și eu admit că m-am schimbat.

Cum caracterizezi tu „Alice T.”? Ce nu ai mai spus despre el?

A fost un film foarte greu…

În ce sens?

În sensul în care parametrii care descriu personajul principal sunt mai degrabă emoționali decât raționali, iar felul în care el se expune în film, felul în care nu e, cel puțin până la finalul filmului, un personaj cu care să-ți vină să empatizezi îl face poate mai atipic și mai dificil de digerat la prima mînă.

În plus, e prima oară când am avut un personaj principal jucat de un actor neprofesionist pentru că am vrut să fie o fată cât mai apropiată de personajul din film. A fost interesant să antrenezi pe cineva de la zero pentru un rol atât de complex și pot să spun că nu am avut până acum nici un rol atât de complex în filmele pe care le-am făcut. Andra a mai filmat pentru un film doar cînd era foarte mică, pe la avea șase ani, îți dai seama, că asta n-a contat.

Fiul tău a jucat în „Boogie”. Are vreun gând să te urmeze?

Nu, nici un gând. Avea 4 ani când a jucat în „Boogie” și a făcut-o pentru că am avut nevoie de el. Am ales alt copil care avea tot 4 ani, pentru că nu am vrut să amestec lucrurile, dar odată ajunși la mare și începând repetițiile, mi-am dat seama că oricât de drăguț era copilul respectiv, nu putea funcționa: se uita tot timpul în aparat, o voia pe maică-sa, îi deranja și pe actori, mai ales că filmam și cadre foarte lungi ceea ce implică o mare concentrare… Atunci am sunat-o pe nevastă-mea și i-am zis să vină cu Vlad să-l încerc pentru că eram disperat; eram într-un mare impas deoarece mai era o săptămână până începeam filmările, se pornise producția, se cheltuiseră bani și eu nu aveam copilul. Cu Vlad știam că mă înțeleg și a făcut săracul ce i-am spus. Nu cred că a fost ușor, trăgeam și de câte 30 de ori același cadru și nu avea voie să se uite în cameră, a fost destul de chinuitor pentru el, oricât am încercat eu să-i fac suportabilă perioada aceea. Acum nu mai ține minte mai nimic din experiența aceea, dar probabil că ceva nasol i-a rămas în minte pentru că nu are nici un fel de gând pentru drumul acesta.

Dar ce vrea să facă?

Nu știe.

Și fiica ta?

Fiică-mea, în mod sigur ceva legat de design, desen, artă. E foarte talentată și îi place foarte mult să bricoleze. Fiecare temă a ei poate fi înrămată și expusă.

Ce te face fericit?

Sunt un om foarte pretențios la capitolul acesta; așa e felul meu de a fi și totdeauna găsesc mai degrabă motive să nu fiu fericit decât să fiu fericit, deși, dacă mă dau doi pași în spate îmi dau seama că am toate motivele să fiu. Așa e construită personalitatea mea. Încerc să fiu cât pot eu de echilibrat pentru că am o familie pe care o iubesc, sunt înconjurat de cine îmi doresc și nu am nici un motiv să nu fiu fericit. Dar, repet, întotdeauna îmi găsesc un motiv să fiu mai degrabă neliniștit, preocupat, stresat.

Lucrezi la ceva acum?

Da, chiar azi e prima zi în care mă gândesc să mă apuc de scris. Am făcut deja sinsopsis-ul următorului proiect, tot împreună cu Răzvan Rădulescu și Alex Baciu, l-am împărțit și urmează să ne scriem fiecare partea lui de scenariu.