Sebastian Lupu, vocea desenelor animate din copilăria românilor :„Au fost peste 2200 de personaje. Pe rând, s-au adunat”

Desenele au apărut în viața dvs ca o întâmplare frumoasă, ca o dorință sau ca un joc al vieții? Care este povestea din spate?

Era în anul 2000. În acel an, a venit un coleg de al nostru care ne-a zis că este un studio de dublaj și ne-a propus să facem un ban. Exista un studio în care se făceau dublaje pentru maghiari și au dorit să începem să lucrăm acolo. Nebunia aceasta frumoasă s-a născut odată cu noi. Au început să vină rezultatele. A fost foarte frumos. Rezultatele au fost recunsocute de către oameni importanți din țară. Au început să apară contracte cu studiouri importante de televiziune. Noi am ținut Minimaxul, Cartoon și Jim Jam ul. Am lucrat enorm de mult. Toată lumea crede că e ceva spectaculos. Este, dar de fapt, e munca mea. Acum îmi dau seama ce am făcut noi când văd atâta lume că ne apreciază. Cred că ar fi trebuit să fiu mai atent, dar cert este că mi-a plăcut enorm de mult joaca de-a personajele desenelor animate.

Vocea câtor personaje ați fost?

Ema, foarte multe! Gândește-te că din 2000 pune aproape 100 de personaje pe an, deci pune vreo 2200 de personaje. Enorm! Le-am făcut pe rând. Ca și vorba aceea a mea:„de departe, dealurile par mari!”. La fel ca și personajele mele, de departe par enorme, dar, pe rând s-au adunat.

Ați avut unul preferat?

De departe, Dop Rock ținându-se de mână cu povestitorul paznicul criptei, dar mai sunt multe. Toate sunt minunate, au fost minunate, dar ca să stabilesc o ierarhie, e Dop Rock. Ah, nu uit și de Miau din Pokemon. E primul meu rol important în dublaj, chiar la începutul carierei mele.

Dar cel mai provocator?

Cel mai provocator personaj a fost paznicul Criptei pentru că are o voce foarte dificială. Mi-a consumat foarte multe resurse, dar au fost și cele mai frumoase.

Ce sentimente purtați când știți că ați făcut toți copiii fericiți?

Împlinire! Satisfacție! Neliniște! Neliniștea de a face mai departe același lucru. Cât timp pot dansa, vreau să dansez cu această meserie de mână, cu tot sufletul meu. Până și cel mai bun dansator se va retrage, la un moment dat, de pe scenă. O voi face și eu, dar mă voi zbate să îi iubesc pe oameni cât mai mult timp, iar dacă iubirea aceasta este vizibilă, ei mă vor iubi înapoi. Singurului lucru căruia nu îi poți răspunde este iubirea. N-ai cum să nu îi răspunzi iubirii!

Copiii dvs au fost cel mai sincer „juriu”? Ce păreri v-au tot comunicat de-a lungul anilor?

Copiii mei n-au fost juriu. Ei s-au născut cu noi așa. Pentru ei este o normalitate ca părinții lor să fie actori. Ei nu puteau să meargă duminica cu alți colegi, că noi lucram. Ei au fost frustrați de această meserie. Ei erau întrebați la școală dacă tatăl lor duce gunoiul. Sebastian Lupu duce gunoiul?! Acum, poate, sunt un juriu pentru noi. Acum se bucură odată cu noi.

Sebastian Lupu:„ Am vrut să fiu preot”

Când erați dvs mic, v-ați gândit vreodată că o să ajungeți actor sau ați avut alte planuri pentru carieră?

Eu am vrut să fiu preot de la o vârstă foarte fragedă. Bunicul meu era preot. Actor, nu am vrut să fiu. Abia la 14 ani când am intrat la liceu și m-a luat bibliotecara ca să lucrez în cenaclu, atunci s-a înfiripat în mine dorința de a fi actor care a oscilat foarte mult cu cea de preot, chiar și până la Bacalaureat.

Care este povestea frumoasei escapade academice? Ce facultate ați urmat și apoi, când ați călcat prima dată pe o scenă?

Escapada mea nu e chiar atât de frumoasă. Eu am ajuns la București, deși trebuia să mă duc în alt oraș la facultate. Tatăl meu a suferit un accident, un atac cerebral și el fiind eroul meu, nu am vrut să-l las. L-am pus pe picioare cât de cât. El m-a înscris la o facultate de musical, el neștiind că există și facultatea de teatru. M-a înscris la una privată. M-a rugat să mă duc, m-am dus cu lacrimi în ochi, mi-am făcut o cerere că vreau să trec la facultatea normală. Între timp, tatăl meu a murit și a însemnat foarte multă muncă facultatea. M-am angajat pentru că nu mai aveam bani. Ca și regizor tehnic. Să fii în compartimentul tehnic al unui teatru, este o muncă absolut uluitor de grea. Și uite așa s-a întâmplat cu escapada mea.

Reprezentații ați avut doar în Oradea? Pe unde v-a mai plimbat „meseria”?

Am fost în foarte multe locuri. Cele mai frumoase amintiri le am din Coreea, din Croația, din Italia, și din țară. M-a impresionat mult Vaslui, Suceava, Iași. Cam în toată țara am jucat.

Poartă Sebastian Lupu tristeți? De mulțumiri nu mai întreb, căci cred că familia și meseria pe care ați ales-o și cu care ați mers la braț sunt elementele primordiale care vă întregesc sufletul.

Nu, nu am tristeți. Poate, una legată de oamenii care mă dezamăgesc. În momentul în care oamenii nu înțeleg că viața nu e un film, așa cum se scrie în filme. Oamenii trăiesc foarte mult în filme, și viața e cu totul altceva. Promit mult, fac puțin, vorbesc mult, nu se țin de promisiune. Nu sunt ancorați în realitatea de zi și trăiesc într-o viață pe care și-o imaginează. Nimeni nu e de vină că tu ai o percepție greșită asupra realității.

Ați avut de-a lungul experienței multe momente strălucite, dar perioada cea mai provocatoare care a fost?

Fiecare perioadă a fost provocatoare, dar cea mai provocatoare este cea de acum în care am ajuns la 600000 de urmăritori într-un an de zile. Toată lumea mă asaltează cu interviuri, cu zâmbete pe stradă și chiar am foarte multă treabă.

Sebastian Lupu:„ În 2019 am avut un anevrism cerebral”