Silvia Pencu, studenta româncă de 24 de ani, prezentatoare TV în Coreea, cetățean de onoare în Seoul

Silvia  a realizat că vrea să plece în Coreea în școala generală, când trăia la 8000 de km de Seoul, într-o comună mică de lângă Slobozia (Ialomița).

Cinci ani de zile nu a făcut decât să învețe și să scotocească după orice informație utilă ce ar fi putut-o duce în țara visurilor ei. Și, oricât de greu de crezut ar părea, după doi ani în care nici Ambasada din București nu îi dădea vreo șansă, Silvia a câștigat o bursă guvernamentală integrală.

Acum este studentă în anul IV la o Facultate de Jurnalism și Comunicare, este prezentatoare într-o emisiunea de televiziune și este invitat permanent într-un program radio dedicat studenților străini. Iar la finele anului trecut a fost desemnată cetățean de onoare al orașului Seoul.

Cum ai ales Coreea? 8000 de km distanță de România. 

Cred că pasiunea mea pentru Coreea a început cu Japonia, de fapt. Eram prin clasa a VII-a rulau atunci la tv desenele animate nipone, Pokemon, Sailor Moon și așa mai departe.

În liceu, în primele săptămâni, atunci când încerci să te împrietenești cu cineva, am văzut o fată care purta un tricou cu Japonia. M-am dus la ea, ne-am împrietenit și am descoperit că aveam foarte multe lucruri în comun, chiar și faptul că eram născute la o zi distanță.

Ea a fost primul om care mi-a arătat o melodie în coreeană. Nici nu știam cum sună limba, dar mi-a plăcut din prima. Așa încât, interesul meu pentru japoneză s-a stins și am început să caut informații despre Coreea, despre muzică, filme și așa mai departe.

Atunci mi-am zis că într-o zi vreau să ajung la Seoul.

Întotdeauna mi-am dorit mai mult. Am trăit în Slobozia, un oraș de provincie, inert, în care nimic nu strică monotonia.

De fapt, am făcut liceul în Slobozia și stăteam la o mătușă, iar la fiecare sfârșit de săptămână mă lua tata acasă, în Colelia, o comună foarte apropiată de oraș. Nu cred că am lipsit vreun weekend de acasă. Iar acesta a fost motivul pentru care nicio rudă de-ale mele nu m-a crezut în stare să rezist la 8000 de km distanță de părinți. Dar tocmai aceste rezerve ale lor m-au ambiționat și mai tare pentru că am vrut să le demonstrez că, dacă mă duc în fiecare săptămână acasă, o fac pentru că pot. 🙂

 Povestește-mi despre familia ta.

Mama lucrează la primărie, este secretar al comunei, iar tata a lucrat până de curând la poștă, dar a început o afacere și a demisionat.

Am o soră mai mare cu 4 ani și jumătate decât mine, de care nu aș spune că eram foarte apropiată, poate și din cauza diferenței de vârstă. Așa încât eu am ajuns să fiu mai introvertită. Și am început să scriu. În clasa a V-a când am început să țin un jurnal, apoi să scriu poezie și, la liceu, deja participam la concursuri literare cu eseurile mele.

Partea bună a acestor creații a fost că au contat atunci când, după liceu, m-am înscris pentru bursa de studii în Coreea.

 De când m-am născut și până la liceu am trăit tot timpul într-un loc mic, cu câteva mi de oameni, loc în care nu se întâmpla mare lucru. Iar asta mă obseda. Pentru că voiam ceva nou, voiam să cunosc oameni.

În liceu, mi s-a părut tot timpul că sunt percepută altfel decât sunt, dar nici nu simțeam nevoia să mă împrietenesc cu cineva care nu m-ar înțelege. Așa că m-am refugiat în scris, în citit, în lumea mea. Iar Coreea aducea promisiunea evadării, locul unde puteam să fiu în sfârșit înțeleasă, în care nimeni nu mă cunoștea și puteam începe totul de la zero. Era lumea în care m-aș fi provocat pe mine însămi să dovedesc familiei mele că pot să merg undeva departe, singură și că fragilitatea mea este doar o aparență. Căreia doar ei îi dădeau atâta importanță.

 Ei te vedeau fragilă. Tu cum te vedeai?

Foarte sigură că pot. Tot timpul am avut această convingere, chiar dacă nu știu de unde venea siguranța. Probabil că, atunci când simți că ceilalți nu cred în tine, singura șansă este să o faci tu.

Când eram mică și mama se întorcea de la ședințele cu părinții tot timpul venea cu vești bune fiindcă întotdeauna am învățat bine. Dar niciodată nu îmi spunea că am fost lăudată de profesori și nici ea nu mă luda. Și tot timpul aveam impresia că nu este suficient, de fapt nici nu știam cum să-mi dau seama că este suficient. Înțeleg bine, ea făcea așa pentru că se temea să nu mă culc pe o ureche, dar m-ar fi ajutat puțină încurajare.

În plus, mă compara câteodată cu sora mea. Și am să-ți povestesc ceva.  

Înainte de liceul s-au dat niște examene, așa numitele teze unice. Când învățam, țineam și televizorul deschis, la desene animate. Era felul meu de a mă concentra. Dar mama nu a înțeles și, într-o seară pe care nu o uit niciodată, s-a supărat pe mine și mi-a zis: „uite cum tratezi lucrurile, nu înțelegi cât de importante sunt aceste teze. Sora ta nu era atât de superficială.”

Cuvintele astea chiar au durut. Am scris despre ele în jurnal apoi le-am închis în mine. Era o comparație dureroasă care m-a făcut mai târziu să mă duc spre psihologie cu mai mult interes pentru a înțelege de ce noi, oamenii, ne comportăm și vorbim în acest fel. Așa am aflat că părinții nu ar trebui niciodată să compare copiii, indiferent de ce ar face ei.

 I–ai spus mamei tale vreodată?

Mai târziu i-am spus. Am discutat deschis despre asta și chiar avem o relație foarte bună acum.

 Cum ai reușit să obții bursa de studiu în Coreea?

Știam din școala generală că există bursă completă pentru Japonia și m-am gândit că trebuie să fie una similară și pentru Coreea.

Am trimis un e-mail celor de la Ambasada Coreei din București, dar am primit răspuns că nu există așa ceva. Eram în clasa X-a și, din fericire, nu am abandonat căutările. Un an mai târziu, din întâmplare, am găsit o informație că bursa există și că se oferă anual pentru doi studenți români.

Aventura însă de-abia începea.  

După ce am terminat liceul mi-am făcut dosarul de bursă, dar înscrierea se făcea abia în octombrie. Mi-a fost teamă să las totul pe seama bursei și m-am înscris și la o facultate aici, în București, la cehă-franceză.

Și am avut noroc. Pentru că nu am obținut bursa din primul an.

Am picat la testul psihologic. Era vorba de un dialog în limba engleză cu o doamnă care mi-a pus niște întrebări foarte simple, cum ar fi: de ce îți dorești această bursă? Dar întrebarea m-a blocat.

Trecusem prin atâtea blocaje cu înscrierea, încât brusc întrebarea mi s-a părut inutilă, superficială. Iar blocajul meu s-a simțit imediat.

Am știut din acel moment că nu voi primi bursa. Dintre cei patru candidați, am avut cea mai mică notă la testul psihologic.  

Dar ce se întâmplase?

 A trebuit să alerg pentru dosar, cum se face la noi. Aveam nevoie de acte care la noi nu există. De exemplu, îmi trebuia o hârtie care trebuia să arate că am fost între primii zece elevi în toți cei patru ani de liceu, iar un asemenea documente nu există în arhivele noastre. Am avut însă norocul ca diriginta de la liceu să fi păstrat niște tabele și să mă poată ajuta cu o statistică. Apoi a trebuit să obțin o semnătură, o ștampilă care să fi oficializat documentul.

Dosarul l-am depus chiar în ultimul moment. De ce?

În România mai există o etapă de parcurs, în plus față de alte țări. În mod normal tot procesul de selecție se face prin ambasadă. Dar ambasada era în scenariul despre care îți povesteam, adică burs nu există. Între timp am descoperit și Centrul de Studii și Burse de pe lângă Ministerul Educației. Iar o vreme m-au pasat între ambasadă și Centrul de Burse. Până la urmă, am obținut informațiile dar era foarte târziu. Practic, a trebuit să trec printr-un carusel birocratic, despre care nu eram deloc avertizată și care m-a întârziat până în ultima zi.

Începusem deja facultatea, iar la o zi sau două, pe o ploaie îngrozitoare, am ajuns cu dosarul și l-am depus.

Pe scurt, am pierdut bursa în primul an, dar aveam să realizez că totul s-a întâmplat cu un scop. Pentru că atunci an am cunoscut un om de afaceri coreean care își dorea să învețe limba română. Ne-am întâlnit, ne-am împrietenit, deși el era cu mult mai în vârstă decât mine, s-a legat o amiciție frumoasă.

El m-a ajutat să înțeleg lumea în care urma să mă mut, cu bune și cu rele. De pildă m-a pus în gardă: în Seoul locuiesc foarte multe fete singure, iar el mi-a atras atenția că sunt băieți care m-ar putea urmări. Coreenii nu au deloc încredere în străini. Iar acolo invadarea intimității este o problemă reală, în sensul că poliția duce ample campanii de prindere a infractorilor care instalează camere greu detectabile în toalete, de pildă.

În Coreea este o societate conservatoare, sigur, în schimbare, dar cu o inerție încă foarte mare. Femeia este în continuare inferioară bărbatului sau dependentă de el. O văduvă, de pildă, va trece în grija băiatului ei, a fratelui sau a unchiului, fiindcă ea nu poate lua decizii singură.

Eu am aflat lucrurile acestea înainte de a ajunge în Seoul.

Am aterizat acolo la sfârșitul lunii februarie 2015, vreme de un an am studiat limba, iar în martie 2016 am început studiile la universitate. Spun asta pentru că anul universitar la ei începe în martie și se termină în decembrie.

Atunci aveam să descopăr și partea bună a orașului. În ciuda a ceea ce am spus mai devreme, Seoul este un oraș în care te simți în siguranță, la orice oră din noapte. Poate și pentru că aproape la orice oră orașul este plin de oameni. Coreenii lucrează foarte mult, rămân la birou până la 8-9 seara, iar copiii lor au program prelungit la școală și la grădiniță, astfel încât să acopere aceste ore. Practic, nu ai cum să fii singur pe stradă.

 Ce și unde studiezi tu?

Acum am intrat în anul patru la o universitate privată, Korean University, la un profil media. Am o bursă care acoperă cheltuielile de cazare și întreținere, cele educaționale și două bilete de avion.

Bursa este oferită unui număr de aproape 100 de studenți din toată lumea, iar majoritatea țărilor care au primit sprijin sunt în curs de dezvoltare. Explicația am aflat-o și noi în ziua deschiderii anului universitar. Rectorul a punctat că după război, când Coreea a fost foarte săracă, s-a ridicat prin sprijinul financiar dar și de educație al unor țări prietene. Bursele de acum sunt modul lor de a da înapoi ajutorul primit altor națiuni care au nevoie.

Tot ce trebuie să fac eu acolo este să învăț și să îmi văd de treabă. Nu am nicio altă obligație: să rămân acolo, să mă întorc în țară sau orice alt tip de înțelegere.  

Am început însă deja să lucrez cu două instituții de presă din capitală. Sunt prezentatoare la o televiziune din Seoul, într-o emisiune care descoperă oameni care s-au mutat din oraș la țară și duc o viață autentică acolo. Iar noi ne implicăm în ce fac: olărit, gătim, îngrijim animalele și așa mai departe.

În acest context am testat chestii dubioase, cum ar fi viermi de mătase. Cel pe care l-am mâncat eu era viu (spun asta pentru că există și varianta preparată).

La început a fost dezgustător, senzația este că muști dintr-un fruct cu coaja tare dar zemos în interior. Nu avea niciun gust, dar până la urmă m-a amuzat experiența.

În plus, merg la radio, unde avem o emisiunea, în fiecare zi de joi, în care învățăm să vorbim corect limba coreeană.

Nu era mai simplu să invite un nativ care să ofere aceste sfaturi?

Cred că au făcut asta pentru că este o emisiune dedicată studenților străini în Seoul. Și cred că este modul lor de a ne spune că suntem și noi importanți.

 Ce știu ei despre România?

 Cei mai tineri știu despre Dracula, mulți însă habar nu au că Transilvania este în România. Cei mai în vârstă știu despre Nadia Comăneci sau despre Ceaușescu. Șoferii de taxi mai știu de Hagi. 🙂

 Te-ai îndrăgostit acolo?

 Mi s-a întâmplat și asta. Chiar în primul an, la Centrul de Limbi . El este cetățean chinez și era interesat să învețe coreeană pentru că mama lui, de care tatăl divorțase de mult, era din Seoul.

Ne-am întâlnit pentru că învățam în același loc, ne mai vedeam la evenimente, am mers chiar într-o excursie împreună, dar nu vorbeam. Schimbam priviri și cam atât. Coincidența și mai bizară este că treceam în fiecare zi unul pe lângă altul la un colț de stradă, la un semafor, unde eu aveam restaurantul preferat, iar el, ce să vezi?, locuia în zonă.

Ne vedeam des, dar nu vorbeam. Tot așteptam să se întâmple ceva. Timp de vreo lună de zile.

Într-o zi, la aceeași trecere de pietoni, ne-am văzut, ne-am zâmbit, eu am intrat în restaurant și, când m-am așezat la masă, am primit un mesaj. Era de la el.

La câteva zile am ieșit la cină și a fost extraordinar. Am vorbit despre toate, mi-a povestit despre părinții lui, despre ce visa să facă, eu i-am spus despre România. Iar când mă întorceam spre cămin, am realizat că făcusem ceva ce nu îmi stătea în fire, să am încredere oarbă într-un om despre care nu știam nimic.

Ne-a fost bine cât am fost împreună. La un moment dat însă el a trebuit să se întoarcă în China, unde tatăl lui, care avea o afacere cu alcool,  îl aștepta să îl ajute. În plus, în acea vară a avut un accident la sport, recuperarea a fost foarte greoaie și a intrat într-o pasă depresivă.

Relația noastră a început să sufere și ne-am separat.

Nu m-am gândit vreodată că diferențele culturale pot conta atât de mult. Dar uite un exemplu: el nu concepe să aibă o familie înainte de a avea o casă. Iar când i-am spus că la noi lucrurile se construiesc împreună a fost surprins și mi-a spus că eram primul om care îi spusese acest lucru.

 Mi-a fost greu să accept despărțirea, dar până la urmă m-am obișnuit cu ideea și m-am concentrat pe viața profesională.

Mi-am dat seama că toată viața mea am crezut că fericirea vine o dată cu o persoană. Dar nu este așa, fericirea vine din fiecare dintre noi.

 În ce context ai primit titlul de cetățean de onoare al orașului Seoul?

 Au fost mai multe evenimente în care m-am implicat, evenimente gestionate de administrația locală a Capitalei, care au contat.

Îți dau un singur exemplu: am făcut voluntariat în niște centre educaționale dedicate copiilor fără posibilități materiale.

În Coreea, concurența la școală este uriașă. Copiii care au posibilități materiale merg la nenumărate cursuri, de la vârste foarte mici. Iar ruptura față de cei care nu își permit este din ce în ce mai adâncă. Așa că administrația a deschis niște centre educaționale unde noi făceam voluntariat.

Au mi-am făcut treaba, iar la un moment dat, în toamna anului trecut, prietenele mele de la primărie m-au anunțat despre această distincție și despre nominalizare.

 Care este importanța acestui premiu?

Am simțit că nu sunt exclusă, chiar dacă sunt străină.

Când ne-au oferit distincția ne-au spus: „acest premiu dovedește că sunteți cu adevărat cetățeni coreeni.” Sentimentul de apartenență poate fi dificil de obținut, mai ales dacă ești străin într-o cultură omogenă, tradiționalistă.

Pentru mine este o recunoaștere că, deși sunt străină, pot fi acceptată și am făcut bine acestei societăți.