Silviu Damean, copilul abandonat de către părinți, găsit în stratul de flori, crescut în centru de plasament, azi un artist ce dă sens vieții sale și copiilor lui

Hai să ne întoarcem puțin să discutăm despre mama ta. Am o curiozitate legată de sentimentele pe care le porți mamei tale. 

Cum să vă zic eu?! Nu port niciun sentiment. E foarte greu să explici cuiva dacă am avut cândva sentimente sau dacă încă îi port. Nu! Nu mi-e greu să explic, dar nu toți pot să înțeleagă. Cei care au crescut în sânul familiei, înțeleg ce înseamnă iubirea, dar nu lipsa ei. Nu am fost de acord cu așa ceva și dacă ar fi fost printre noi și în ziua de azi, mama nu ar avea vreo scuză. 

De câte ori te-ai întâlnit cu ea pe parcursul vieții tale?

Cred că de vreo 4-5 ori. 

Cum erau acele întâlniri?

O dată, ne-a luat pe trei dintre noi acasă, dar nu îmi aduc aminte prea multe. O altă dată, cred că și ultima, aveam vreo 7 ani, eram la școală, pe la biserică și în drum spre biserică, ne-am văzut pe drum. Aia a fost ultima dată. 

Ai putut vreodată să te adresezi cu apelativul mamă? Sau cum o strigai?

Nu îmi mai aduc aminte, dar nu cred că îi ziceam mamă. Nici bunicii mele nu i-am putut zice mamă. Chiar dacă și pe tatăl meu îl cunosc, nici lui îi zic tată. Nu pot să le spun așa.  Singurul om căruia i-am zis așa a fost bunicul meu. La el, era altceva. A fost altceva pentru mine. 

Cu frații tăi ce legătură ai? Sunteți frați de pe același tată?

Ultima soră este soră doar de pe mamă. Păi, cu un singur frate țin legătura. Cu ceilalți, nu. De exemplu, am aflat că am o soră mai mare pe la 18 ani, iar faptul că am și o soră mai mică, am aflat pe la 20 de ani. Târziu. 

Silviu Damean:„Am avut și niște educatori foarte răi înainte de 1989”

Spune-mi, Silviu, acum că ai ajuns adult, cum consideri că ai crescut tu? Cu ce valori ai plecat la drum în viață și de la cine însușite?

Să vă zic sincer, eu cred că am învățat multe de la clienții mei. Am și părți bune, dar am și părți rele. Am învățat multe de la clienți, mai ales la începuturile mele. Unii dintre ei știau greutățile mele și m-au învățat de bine. 

Ai spus că ai trecut peste greutăți. Îmi imaginez, poate, dar aș vrea să aud mai exact de la tine care a fost greutatea cea mai mare din viața ta? Presupun că șederea în casa de copii și nu în sânul unei familii. 

Da, șederea în casa de copii a avut părțile ei foarte bune, dar și mai puțin bune. 

Noi știm prea bine cu toții că înainte de 1989 se întâmplau inclusiv agresiuni în casele de copii. 

Ca să îți mărturisesc cinstit, au fost două. S-au întâmplat într-o perioadă de vreo 2-3 ani când era un personal foarte vechi, cu metode învechite de a ne educa. Erau foarte răi. Ei ne scoteau afară în zăpadă desculți. Erau niște educatoare care veneau cu nuci, mâncau miezul din ele și pe coji ne puneau genunchii pe coji și ne țineau cât voiau ele. Nu doar asta se întâmpla, ne dădeau și cu varga sau linia la palmă de ne făceau mâinile cât o franzelă. Dar asta până să vină danezii. După ce au venit ei, s-a schimbat totul. 

V-a pus Dumnezeu mâna în cap, cum s-ar spune. 

Da, exact! Eu am avut norocul că am prins o perioadă mai scurtă față de alții. 

În familia care te-a adoptat, acei asistenți maternali, cum te-ai simțit?

Acolo, a fost și bine, dar și rău. Exact ca într-o familie. 

Ai simțit că ești de-a lor și că nu ești adoptat?

Nu am avut nicio problemă. Am fost mulțumit. 

Mai păstrezi legătura cu acea familie?

Da, ne mai vedem. Nu prea pot eu, căci sunt foarte ocupat. 

Crezi că te mai urmărește trecutul acum?

Nu trăiesc cu trecutul. 

Silviu Damean:„Mai simțeam lipsa părinților la serbările de Crăciun de la școală”