Simona Camburu și Mihai Enescu, Plantăm fapte bune în România: „În Oltenia, Sahara României, o dună depășește 18 metri. Iar noi am trecut deja de 60 de hectare plantate, peste 300.000 de puieți în 3 ani”

100.000 de hectare de teren, cu utilitate agricolă până în anii ’90, din sudul țării, au devenit acum ceea ce se numește „Sahara României”. Solul deteriorat se poate reabilita în timp, cu ajutor și implicare. Mai mult decât atât, extinderea acestuia poate fi oprită, iar o strategie eficientă în acest sens s-a dovedit a fi plantarea de puieți și creșterea unor bariere vii de protecție pentru terenurile vecine.

Câteva inițiative non-guvernamentale, susținute și de companii private, precum și implicarea autorităților de resort încep să facă verdele vizibil în zonă.

Plantăm fapte bune în România este una dintre inițiativele non-guvernamentale care au transformat ideea de voluntariat la noi și care au redat ideii de plantare răsunetul pe care îl merită.

Să se ducă vestea despre noi nu este foarte greu, dar nu vrem să se ducă vestea prost, ca despre cei care au plantat și nu au mai îngrijit

Simona Cambru, Coordonator fundraising Plantăm fapte bune în România

De ce te-ai alăturat acestei inițiative?

Simona Camburu, Coordonator fundraising Plantăm fapte bune în România: M-am alăturat în 2011 organizației fiindcă îmi doream să fac altceva. Veneam din zona de consultanță, a implementării standardelor ISO, și aveam nevoie de o schimbare. Mai mult decât atât, cred că acest interes pentru natură, pentru verde vine din faptul că am crescut la țară, la bunici, jucându-mă cu toate animalele pe care le găsești în gospodăria unui țăran autentic.

În primăvara lui 2011 avuseseră deja loc primele acțiuni de plantare de tip pilot. Colegii mei si-au dat seama la acel moment că, indiferent de câtă curățenie ar face prin acțiunile de la LDIR, terenurile riscau să redevină gropi de gunoi, fiindcă serviciile de salubritate lipseau în bună parte din comunități, iar mentalul colectiv era unul de tipul: ,, groapa de gunoi este în câmp”.

Atunci m-am alăturat și eu proiectului și am zis: „Cu ce pot să ajut?”

La început de drum, faci de toate: logistică, fundraising, coordonezi voluntari sau te ocupi sa cumperi cazmale și mănuși. Mai mult decât atât, implicarea era total voluntară și nici nu vedeam implicarea mea ca pe o activitate de job.

Făceam totul pentru că îmi plăcea, întâlneam oameni altfel, chiar dacă aveam în jur prieteni și cunoștințe care spuneau: „de ce-ți trebuie ție așa ceva?”, „de ce m-aș asocia cu voi?”, „de ce să dau din timpul meu liber, sâmbăta, să fac ceva pentru niște comunități care ele însele nu vor să se ajute?”

Din 2017 munca în Plantăm fapte bune în România a devenit un job full-time pentru mine.

Între timp, organizația s-a dezvoltat foarte mult și ne-am dat seama că, dacă vrem să nu facem rabat la calitate, iar o plantare care are loc în Constanța să se desfașoare la fel de bine ca una din Timișoara, va trebui să avem o echipă permanentă. Nu ne mai puteam baza doar pe oameni care se implică voluntar în organizare și, mai mult decât atât, aveam nevoie de specialiști, de ingineri silvici, oameni care știu exact ce plantăm, de ce plantăm, cum îngrijim și mai ales cum facem ca ceea ce la început arată ca niște puieți fragili, abia plantați, să devină pădure în următorii ani.

De ce faceți voi treaba instituțiilor publice? Există un minister, autorități statale care se ocupă de strategiile de plantare. De ce faceți voi asta?

Simona Camburu, Coordonator fundraising Plantăm fapte bune în România: Noi am privit din alt punct de vedere lucrurile. Întrebarea cred că trebuie formulată astfel: „Ce pot eu să fac să ajut comunitatea respectivă”? Ce facem cu acele terenuri degradate, unde nu se putea face agricultură, unde nu exista o cultură specifică, dar care ar putea fi recuperate prin plantare?

În plus, ne-am dat seama că îi ajutăm pe oameni să înțeleagă ce este voluntariatul și le dăm ocazia să se implice. Trebuie spus că, la început, cu tot respectul pentru ce se întâmpla atunci, voluntariatul era privit mai degrabă circumspect. Foarte puține companii, poate doar cele care aveau o cultură organizațională, erau dornice să se implice. Ideea de sponsorizare se rezuma într-o frază simplă: „După ce că vin cu oameni și fac treabă în teren, mai vrei să-ți dau și bani?”. Or, perseverența, determinarea cu care am continuat să ne facem treaba cred că a contribuit la schimbarea unor mentalități legate de voluntariat.

Noi nu ne-am uitat ce poate face statul. Da, am cerut ajutor atunci când am considerat că suntem depășiți sau nu știm încotro să o luăm, dar ne-am bazat foarte mult pe dorința noastră de a ne implica și de a schimba lucrurile. Evident că am făcut și greșeli, poate greșim și acum, dar lucrurile nu mai sunt atât de flagrante, cum erau atunci când nu știam că ne trebuie puieți viabili, care să nu fie uscați sau compromiși după ce au fost scoși din pepinieră și până la urmă să îi replantăm.

Cred că am învățat foarte mult în primii ani de activitate, inclusiv greșelile pe care le putem evita ulterior. Am înțeles cum să ne alegem partenerii și nu mă gândesc acum doar la sponsori, ci și la autoritățile cu care colaborăm, la grupurile de voluntari pe care le implicăm, iar asta ne-a ajutat să fim azi unde suntem: la peste 2 milioane de puieți plantați și peste 43.000 de voluntari implicați în acțiunile noastre.

Cum îi convingeți pe oameni să vi se alăture?

Simona Camburu, Coordonator fundraising Plantăm fapte bune în România: În primii ani era foarte greu să-i convingi pe oameni să vină să facă ceva. Aveau suficiente motive să spună nu. Acum nu facem față cererilor, fiindcă dorința lor de implicare este foarte mare. Am vrea să avem și mai multe activități, și mai multe plantări, pe suprafețe și mai mari, însă asta ar însemna să facem rabat la calitate, ceea ce nu ne dorim.

Să se ducă vestea despre noi nu este foarte greu, dar nu vrem să se ducă vestea prost, ca despre cei care au plantat și nu au mai îngrijit, sau despre cei care au primit o sponsorizare dar nu au mai spus niciodată ce s-a întâmplat cu fondurile respective.

Cum te-au schimbat pe tine acești ani?

Simona Camburu, coordonator fundraising Plantăm fapte bune în România: Cred că am mai îmbătrânit. (râde) Dar acesta este apanajul timpului și nu cred că ne iartă pe vreunul dintre noi. Este un sentiment foarte placut să știi că „pădurea” aceea este acolo și datorită ție, colegilor tăi și unor mii de voluntari. Cine spune că ceva este doar din „vina” lui se înșală teribil.

Mă simt norocoasă, fiindcă simt că aici îmi este locul.

Ai un record personal de plantare?

Simona Camburu, Coordonator fundraising Plantăm fapte bune în România: Nu, nu am numărat puieții plantați și, deși voluntarilor le place să țină această aritmetică, eu cred că cel mai important este numărul de hectare care rămân în picioare peste ani. De-a lungul timpului, pădurea suferă și răriri, lucrări de îngrijire și, din cei 5.000 de puieți la hectar plantați într-o primă fază, peste 50 de ani este posibil să rămână doar 1.000 de arbori masivi.

Jobul nostru, ca ingineri silvici este să ne asigurăm că pădurea rezistă.

Mihai Enescu, inginer silvic Plantăm fapte bune în România

Care e zona de care ești cel mai mândru ca inginer și zona în care, orice ai fi făcut, nu s-au prins puieții?

Mihai Enescu, inginer silvic Plantăm fapte bune în România: Nu mă las până nu văd verde în sus în proximitatea exploatațiilor de calcar de lângă Medgidia. Acolo se află cel mai degradat teren pe care îl avem. De trei ani ne chinuim să plantăm, am încercat deja cu 5-6 specii, dar vom introduce și altele.

În plus, vă invit în sudul județului Dolj, în inima „Saharei” din România, unde am depășit deja 60 de hectare plantate, adică peste 300.000 de puieți plantați în 3 ani. Acolo, dacă luați o cazma și săpați în adâncime, timp de 2, 3 ore veți da numai de nisip.

Ce se întâmplă acolo?

Mihai Enescu, inginer silvic Plantăm fapte bune în România: Este fenomenul de deșertificare. Cea mai înaltă dună are 18 metri. Gândiți-vă cât nisip s-a acumulat acolo în ultimele sute de ani.

Cum așa?

Acum 200, 300 de ani tot sudul României era ocupat cu păduri falnice de stejar, care au fost defrișate (iar aici este corect folosit termenul), în sensul că pădurea a fost tăiată, iar terenul a primit destinație agricolă. A fost utilizat zeci, sute de ani, apoi a fost lăsat de izbeliște după Revoluție. Astfel, s-au creat premisele accentuării procesului de deșertificare.

Este o zonă în care vânturile sunt puternice, terenul este descoperit, substratul litologic, adică piatra, roca ajută, iar de sute de ani avem nisip în așa numita „Sahara” României, unde doar 6, 7 specii mai pot fi plantate acum, dintre care cel mai bine reacționează salcâmul. E adevărat, este miraculos cum, în 2 ani, vezi un salcâm care a crescut deja până la câțiva metri. Este incredibil.

Dacă-ți spunea cineva, când ai intrat la facultate, că nu vei ajunge să lucrezi în Romsilva, cum probabil îți imaginai, ci să plantezi de la zero într-o organizație ce ai fi zis?

Mihai Enescu, inginer silvic Plantăm fapte bune în România: Aș fi zis: „Vis realizabil”. Din facultate am simțit că vreau să fac altceva decât ceea ce aleg de obicei tinerii care ajung la Facultatea de Silvicultură. Și nu mă refer doar la direcția Romsilva, ci sunt cel puțin 10 tipuri de joburi diferite pe care le poți alege după absolvirea cursurilor din această specialitate: cel asociat administrației silvice de stat, Romsilva, dar și asociațiilor private (în România sunt 313 ocoale silvice de stat și 149 de ocoale private), în sectorul exploatărilor forestiere (5.000 de firme de exploatare în România), în sectorul de industrializare (prelucrarea mobilei), mai nou există un sector foarte puternic de certificare forestieră, există zone care angrenează cunoștințe de conservarea biodiversității, protecția mediului, structuri de control sau sectorul de cercetare, care mi-e foarte drag. Iată, partenerii noștri de la Forest design au ajuns să determine carbonul stocat de arbori prin scanare cu LiDAR sau să determine evoluția suprafețelor de păduri pe baza imaginilor satelitare utilizate de CIA în anii ’60 ai secolului trecut și desecretizate acum.

Eu îmi doream un job care să nu debuteze la ora 8:00 dimineața și să se termine la ora 4:00 după-masa, adică o slujbă cu grad mare de flexibilitate, dar și de dinamism. Nu m-aș fi văzut mergând 30 de ani la un singur loc de muncă. Asta cred că ține și de felul meu de a fi, mereu în mișcare, la volan, pe drumurile țării.

Există mai multe moduri de a spune poveștile despre păduri: imaginile cu arbori falnici și hectare de „aur verde”, tăieri dureroase de copaci sau inițiative ale ONG-urilor care plantează puieți pe tot felul de terenuri. Ce s-ar întâmpla cu acele terenuri dacă nu ați ajunge voi acolo să plantați?

Mihai Enescu, inginer silvic Plantăm fapte bune în România: Apropo de aceste păduri falnice care se văd foarte bine din filmările aeriene aș vrea să spun că da, ele există, sunt adevărate. Avem foarte multe păduri seculare, iar în România, peste 17% dintre păduri sunt de peste 100 de ani (conform Inventarului Forestier Național).

Tăierile dureroase, cum le-ați spus, „defrișările ilegale”, un concept folosit greșit în anumite contexte (departe de mine gândul să spun că nu există tăieri ilegale sau nu ar exista nereguli în pădurile noastre), ar trebui să facă referire și la alte autorități ale statului care ar trebui să se implice: poliția, procuratura. În plus, dacă ne uităm pe hărțile pădurilor europene, vom vedea că la noi pădurile sunt bine inter-conectate. Or, asta cred că vorbește despre managementul silvic aplicat în România.

În prezent, în România, tăierile rase sunt limitate la suprafețe compacte de 3 hectare. În urmă cu 100 de ani erau limitate la 100 de hectare, în vreme ce în Bucovina de acum 150 de ani suprafețele ajungeau la 1.000 de hectare.

De ce se fac în prezent? Tăierile rase reprezintă unul dintre tratamentele silvice aplicate pentru regenerarea pădurii. Noi, silvicultorii, suntem un fel de agricultori, cu deosebirea că noi gestionăm o cultură de arbori, cu vârste de peste 100 de ani. Ce vedem noi în pădure acum este rezultatul muncii bunicilor noștri, iar ce lucrăm noi acum va fi moștenirea nepoților noștri.

Silvicultura este o meserie a răbdării.

Principalele moduri în care noi regenerăm pădurea se desfășoară pe minimum 20 de ani. De pildă, am o pădure de fag, cea mai întâlnită specie de arbori din România, pe care o exploatez legal, pentru că am nevoie de lemn (pentru multiplele solicitări, cea mai frecventă vine dinspre cele 3.500.000 de gospodării din țara noastră, dependente de lemn pentru încălzire și gătit) și apelez la tratamentul tăierilor progresive, adică arborii se extrag din loc în loc, doar după ce aceștia și-au împrăștiat sămânța pe teren. Pe de altă parte, la pădurile de molid, regenerarea se face pe cale artificială, prin împădurire: maximum 3 hectare tăiate ras, apoi împădurit.

Ce faceți voi pentru acele terenuri degradate?

Mihai Enescu, inginer silvic Plantăm fapte bune în România: Majoritatea terenurilor pe care le alegem sunt foarte provocatoare, în sensul că sunt terenuri degradate, rezultatul diferitelor procese, fie alunecări de teren, fie sărăturarea solului sau terenuri nisipoase, cum sunt cele 100.000 de hectare de terenuri nisipoase din Dolj, fie procese de eroziune sau altele ce privesc degradarea solului.

Din start știm că ne asumăm o muncă deloc ușoară. Una este să te duci într-o pădure, de unde arborii au fost extrași, dar solul este fertil și terenul este dezvoltat și propice noii păduri, alta este să mergi într-un teren degradat. Dar și când ajungem să vedem primele rezultate, după 3, 5 sau 7 ani, satisfacția este mult mai mare. Este o bucurie imensă când vedem o pădure creată de la zero, cu sprijinul voluntarilor și al partenerilor noștri.

Care sunt șansele să vezi o parcelă, la care ai contribuit, transformată în pădure, care chiar să reziste într-un teren atât de degradat?

Mihai Enescu, inginer silvic Plantăm fapte bune în România: Să ne gândim la speciile rapid crescătoare: salcie, plop, salcâm, care se pot înălța 1, 2 chiar și 3 metri într-un an. Avem și noi, la Plantăm fapte bune în România, asemenea rezultate, din anii 2011-2013, de arbori cu înălțime de 6-8 metri. Deja s-a creat acolo mediul specific pădurii, se schimbă.

Jobul nostru, ca ingineri silvici este să ne asigurăm că pădurea rezistă.

Cum faceți asta?

Mihai Enescu, inginer silvic Plantăm fapte bune în România: Răspundem la 3 întrebări: unde plantăm, ce plantăm, cu cine plantăm? Răspunsurile ne vor duce către o pădure falnică.

Ne uităm la caracteristicile locului de plantare, inclusiv la teren, unde facem profil de sol în laboratorul unuia dintre partenerii noștri; colectăm date ce țin de climă, de ultimul îngheț, de precipitațiile anuale; încercăm să cunoaștem cât mai bine locul unde urmează să plantăm.

Ce plantăm? În România sunt peste 200 de specii de arbori și arbuști, din care vreo 70 sunt uzual folosiți pentru păduri.

Nu pot compara molidul de la 1.200 de metri altitudine cu salcâmul care crește în nisipurile Olteniei, la 100-200 de metri altitudine. Fiecare specie are un anumit optim ecologic, îi place să crească în anumite condiții pe care noi le cunoaștem.

După cum știți probabil, la Plantăm fapte bune în România am debutat cu voluntari, zeci de mii, dar în context pandemic am schimbat strategia și am demarat mai multe acțiuni și cu ocoale silvice, de stat și private, iar rezultatele sunt cred mai mult decât grăitoare, încercând să aducem și aici o resursă umană cât mai bine calificată.